ICCJ. Decizia nr. 2768/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2768/2011
Dosar nr.12125/3/2008
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Judecata în primă instanţă
La data de 08 ianuarie 2008 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 acţiunea civilă formulată de reclamanţii R.I. şi P.A. împotriva pârâţilor M.F.P., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, prin care se solicita:
1) obligarea acestora la plata sumei reprezentând preţul actualizat al apartamentului cumpărat în baza contractului de vânzare cumpărare;
2) obligarea pârâţilor să plătească echivalentul dobânzii bancare practicată de piaţa bancară pentru suma plătită ca preţ indexată cu rata inflaţiei;
3) obligarea pârâţilor să plătească sporul de valoare adus apartamentului, respectiv a lucrărilor efectuate după cumpărarea acestuia împreună cu dobânda bancară, lucrări de circa 30.000 euro;
4) obligarea pârâţilor să plătească daune interese până la acoperirea sumei reprezentând valoarea apartamentului la preţul pieţei, evaluat la suma de 180.000 euro;
5) restituirea cheltuielilor de judecată suportate în procesele purtate estimate la circa 10.000 lei;
6) obligarea pârâţilor să plătească începând cu data de 01 decembrie 2007 echivalentul chiriei plătite care este în prezent de 500 euro lunar, până când vor plăti celelalte despăgubiri de natură să dea posibilitatea reclamanţilor să achiziţioneze alt apartament.
Prin sentinţa civilă nr. 669 din 30 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., a admis aceeaşi excepţie invocată de acelaşi pârât, cu privire la capetele 2-6 din cerere, precum şi de pârâta SC R. SA cu privire la toate capetele de cerere, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R.I. şi P.A., a obligat pe pârâtul M.F.P. să restituie reclamanţilor suma de 49.611,43 RON reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, a obligat pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti să restituie reclamanţilor suma de 119.287 RON reprezentând sporul de valoare reactualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, a respins capetele de cerere 2, 4, 5 şi 6 ca neîntemeiate precum şi cererea de chemare în garanţie formulată împotriva SC R. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nrt.982/112/1997 reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din sectorul 1 Bucureşti.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 651/2004 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului P.S., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi a obligat pe pârâţi – reclamanţii din cauza de faţă – să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus-menţionat.
Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului.
Pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora plata sumelor reprezentând preţul reactualizat plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, M.F.P. şi SC R. SA nu au calitate procesuală pasivă, nefiind părţi în contractul de vânzare-cumpărare şi neputându-i-se reţine răspunderea pentru evicţiune.
În ceea ce priveşte pe pârâta SC R. SA aceasta nu are calitate procesuală pasivă şi pentru considerentul că între ea şi reclamanţi nu există niciun raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual. Această pârâtă a fost un simplu mandatar al vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile revine statului sau unităţii deţinătoare, în speţă, Primăria municipiului Bucureşti.
Pe fond, tribunalul a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert T.I.C., preţul actualizat achitat de reclamanţi la cumpărarea imobilului este de 49.611,43 lei, iar sporul de valoare adus imobilului este de 119.287 lei.
De asemenea, a mai reţinut că, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 651/2004 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, la încheierea contractului atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credinţă şi cunoscând că imobilul intrase în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar, precum şi că erau înregistrate cereri de restituire în natură şi pentru despăgubiri formulate de către reclamant.
În motivarea deciziilor pronunţate în apel şi în recurs s-a reţinut că pârâţii nu au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că au fost de rea credinţă în condiţiile în care nu au depus nici un fel de diligenţe pentru a verifica dacă imobilul a fost sau nu revendicat de persoane îndreptăţite, acceptând să cumpere imobilul deşi era formulată o cerere de restituire a acestuia.
Cum reclamanţii din prezenta cauză au cunoscut cauza evicţiunii nu pot beneficia de dispoziţiile art. 1341 pct. 4 raportat la 1350 C. civ., şi nici de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, care prevăd posibilitatea restituirii preţului de piaţă al imobilelor numai cu condiţia respectării Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea restituirii întregului preţ plătit de chiriaşi de către M.F.P. conform art. 50 alin. (3), fără ca această instituţie să poată pretinde restituire comisionului de 1% reţinut de SC R. SA pentru serviciile prestate, respectiv pentru efectuarea vânzării.
Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 332 din 12 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei de reclamanţi, precum şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi M.F.P.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
1. Apelul reclamanţilor este nefondat în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora reclamanţii au dreptul numai la plata preţului reactualizat.
Distincţia dintre preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilelor se stabileşte în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Legea specială reglementează expres ipoteza în care titlul chiriaşilor cumpărători a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, respectiv a fost constatat nul ceea ce dă dreptul reclamanţilor la plata preţului reactualizat fără a fi aplicabile instituţia evicţiunii şi prevederile art. 1337 C. civ.
Nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu poate fi invocată în speţă, deoarece aceasta se referă la situaţiile persoanelor care au dobândit un bun în sensul Convenţiei, ceea ce nu este cazul atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost considerat nul, stabilindu-se cu efect retroactiv că dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul cumpărătorilor.
2. Apelul declarat de pârâtul M.F.P. este nefondat din perspectiva art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede expres că instituţia ce trebuie să restituie preţul achitat de chiriaşi este M.F.P.
Nici critica referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie nu poate fi primită în raport de art. 39 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 112/1995, comisionul încasat de chemata în garanţie, de 1%, fiind virat M.F.P.
3. Apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin primar general este de asemenea nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acţiunii, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţie de locuinţe prin îmbunătăţiri necesare şi utile revine statului.
Potrivit Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dacă îmbunătăţirile au fost efectuate la cererea expresă sau cu acordul expres al locatorului, debitorul obligaţiei de restituire este unitatea deţinătoare.
Mai mult, potrivit art. 48 pct. 3 din HG nr. 250/2007 dacă imobilul a fost preluat fără titlul valabil, opţiunea dintre cele două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubire, respectiv Statul sau unitatea deţinătoare, aparţine creditorului obligaţiei de despăgubire.
Din probele administrate în cauză rezultă că îmbunătăţirile au fost efectuate în speţă cu acordul locatorului, ceea ce legitimează calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte dispoziţiile modificatoare din Legea nr. 1/2009, acestea nu pot retroactiva pentru a înlătura calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti deoarece raportul juridic dedus judecăţii a luat naştere şi şi-a produs efectele sub imperiul legii vechi.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii R.I. şi P.A. şi pârâţii M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi, respectiv, Municipiul Bucureşti prin primarul general.
1. Reclamanţii au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând în motivarea cererii următoarele:
1.1. Instanţa de fond a admis cererea lor de obligare a Municipiului Bucureşti la plata sporului de valoare, dar a preluat din expertiză suma de 119.287 lei, ce reprezintă doar echivalentul lucrărilor, deşi suma care reprezintă sporul de valoare este de 281.000 lei.
Instanţa de apel, care a respins în totalitate apelul reclamanţilor, nu a motivat în considerente de ce a respins şi cererea care viza îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţă.
1.2. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească şi diferenţa dintre preţul apartamentului şi valoarea pe piaţă a acestuia pentru motivele care au fost invocate în apel şi cu privire la care curtea de apel nu s-a referit în concret, în motivarea deciziei.
Astfel, reclamanţii susţin că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu aveau cum să cunoască existenţa cauzei evicţiunii, deoarece abia în anul 2003 prin Decizia nr. 152 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului asupra apartamentului în litigiu.
Simplul fapt de a cunoaşte că apartamentul fusese preluat în baza Decretului nr. 92/1950 nu era de natură să facă posibil reclamanţilor a cunoaşte dacă preluarea a fost cu titlul valabil sau nu.
De asemenea, din cererile adresate în anul 1996 de către reclamantul P.S. se putea observa că acesta a cerut să i se restituie apartamentele libere şi să i se plătească despăgubiri pentru cele ocupate.
De altfel, niciuna din părţi nu a invocat instanţei exonerarea de răspundere pentru evicţiune, aşa încât instanţele şi-au depăşit limitele învestirii.
Faţă de motivarea curţii de apel, recurenţii susţin că hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1356 şi respectiv 1351 C. civ.
Nici în practică şi nici în doctrină nu s-a avut în vedere o cauză a nerăspunderii pentru evicţiune de genul celei avansate de instanţa de apel.
Recurenţii susţin că, atât timp cât contractul a fost desfiinţat ca urmare a unei acţiuni intentate de un terţ, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1336 pct. 1 C. civ.
Mai mult, cum în cauză a existat şi o cerere de revendicare în urma căreia ei au fost obligaţi să lase posesia reclamantului proprietar, deposedarea lor s-a făcut ca urmare a acestei dispoziţii.
Practic, doar prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare părţile ar fi fost repuse în situaţia anterioară şi bunul ar fi reintrat în proprietatea vânzătorului, fără a duce la deposedarea lor.
Reaua-credinţă reţinută de instanţele care au soluţionat cauza reprezintă o condiţie strict legată de desfiinţarea actelor subsecventă şi nu poate fi suprapusă juridic cu cerinţa de a nu fi cunoscut motivul evicţiunii, ale cărei condiţii sunt pe deplin întrunite în cauză.
Tot în legătură cu reaua-credinţă, recurenţii susţin că aceasta a fost greşit reţinută de instanţe, cu intenţia directă de a soluţiona favorabil cauza în care P.S. a fost reprezentat de soţia sa, avocat.
În ceea ce priveşte practica C.E.D.O., recurenţii susţin că aceasta este în sensul de a se restitui cumpărătorilor în condiţiile Legii nr. 112/1995 valoarea de circulaţie a imobilelor, relevantă în acest sens fiind hotărârea pronunţată în cauza Raicu împotriva României publicată în M. Of. nr. 597 din 27 august 2007.
Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul obligării pârâtului Municipiului Bucureşti la plata sumei de 281.000 lei spor de valoare, precum şi la plata sumei de 379.389 lei daune interese, reprezentând diferenţa dintre preţul reactualizat şi valoarea de circulaţie a acestuia, cu menţinerea celorlalte dispoziţii privitoare la obligarea M.F.P. la plata sumei de 49.611,43 lei, preţ reactualizat.
2. Pârâtul M.F.P. invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţine în motivarea cererii următoarele:
2.1. Dat fiind că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepţia invocată fiind greşit respinsă de instanţele anterioare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi 1341 şi următoarele C. civ., răspunderea pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ aparţine vânzătorului, în speţă Primăriei municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R. SA.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie contrară, fiind pe deplin aplicabilă prezentului litigiu.
2.2. Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă M.F.P., deoarece deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu îndeplineşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului şi nicidecum a M.F.P. care nu are nici o culpă.
Pe de altă parte, în condiţiile în care instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată în sarcina M.F.P. cu privire la preţul reactualizat, trebuia să admită şi cererea de chemare în garanţie formulată de acesta împotriva pârâtei SC R. SA în sensul obligării pârâtei chemate în garanţie la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Acest procent, astfel cum a fost prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 112/1995, trebuia să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului şi să fie restituit de partea care l-a încasat, din preţul reactualizat.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce îl priveşte şi respingerea acţiunii faţă de el.
3. Pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de el, dat fiind că, în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea acestui preţ reactualizat se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Contractul ce a stat la baza cererii de faţă nu prevede nici o clauză referitoare la obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului şi nici Legea nr. 112/1995 nu cuprinde vreo prevedere în acest sens.
Dar, chiar şi în cazul răspunderii pentru evicţiune s-a ignorat faptul indiscutabil că preţul plătit de reclamanţi a fost încasat şi folosit în mod efectiv de către M.F.P.
Prin urmare, obligaţia de restituire a preţului trebuia stabilită numai faţă de M.F.P. şi nu faţă de Municipiul Bucureşti prin primar general.
Mai mult, acţiunea de faţă este şi inadmisibilă dat fiind că imobilul s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 la un preţ preferenţial, foarte mic în comparaţie cu preţul de circulaţie al imobilelor la data vânzării, astfel încât chiriaşii cumpărători au dreptul doar la plata preţului reactualizat cu indicele de inflaţie.
Având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 recurentul susţine că din moment ce legea interzice foştilor chiriaşi să vândă cu un preţ mai mare decât preţul reactualizat, nu poate fi obligat vânzătorul să returneze un preţ mai mare decât cel reactualizat.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea cererii de chemare în judecat, ca neîntemeiată.
La dosar nu s-au depus întâmpinări.
Analizând cele trei cereri de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul declarat de reclamanţi este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1.1. Pretinsa critică omisă de către instanţa de apel este în realitate o simplă afirmaţie conform căreia în mod greşit a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 119.287 lei, reprezentând sporul de valoare al apartamentului, deoarece din cuprinsul expertizei rezultă că acest spor este de 281.000 lei, suma de 119.287 lei reprezentând doar echivalentul lucrărilor efectuate.
Or, în realitate, ceea ce a acordat prima instanţă a fost o sumă de bani corespunzătoare sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile, evaluate la 119.287 lei.
Pentru a tinde la reformarea sentinţei pe acest aspect, reclamanţii ar fi trebuit să arate motivat de ce, în opinia lor, au dreptul la primirea întregului spor de valoare adus locuinţei şi nu doar la cel decurgând din îmbunătăţirile necesare şi utile.
În lipsa unei critici de nelegalitate sau de netemeinicie pe acest aspect, curtea de apel nu avea motiv să devolueze cauza şi cu privire la întinderea despăgubirilor, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul nerespectării limitelor devoluţiunii.
1.2. Nici criticile de nelegalitate, care se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.
Reclamanţii au introdus cererea de chemare în judecată, solicitând să fie despăgubiţi pentru apartamentul din sectorul 1 Bucureşti, pe care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC R. SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti, contract care a fost constatat nul ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus totodată ca pârâţii - reclamanţii din prezenta cauză – să lase reclamantului P.S. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
În drept, reclamanţii au invocat răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, indicând atât dispoziţiile art. 1337-1341 şi următoarele C. civ., cât şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 precum şi cele ale art. 49 din HG nr. 498/2003 respectiv art. 50 din HG nr. 250/2007.
Drepturile pretinse de către reclamanţi fac, într-adevăr, obiect de reglementare în legea specială de reparaţie nr. 10/2001, care a prevăzut în art. 50 alin. (3) posibilitatea restituirii preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti şi irevocabile.
Cum corect au stabilit instanţele anterioare, dispoziţiile legii speciale se aplică prioritar faţă de cele ale dreptului comun din materia răspunderii pentru evicţiune, prevăzute în art. 1337 şi următoarele C. civ.
Această preferabilitate este dată de principiul de drept specialia generalibus derogant, fără ca principiul să fie redat în cuprinsul legii speciale aşa cum, de altfel, a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite prin Decizia în interesul Legii nr. 33/1998.
De altfel, prin prevederea referitoare la restituirea preţului actualizat în condiţiile în care cumpărătorii au eludat prevederile Legii nr. 112/1995, legiuitorul a creat un regim juridic mai favorabil acestora decât cel reglementat în art. 1340 C. civ., care scuteşte pe vânzător de a restitui preţul atunci când cumpărătorul a cunoscut la facerea vânzării pericolul evicţiunii sau a cumpărat pe propria răspundere, aşa cum a fost cazul în speţa de faţă.
Prin urmare, criticile reclamanţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1356, 1336 pct. 1 şi 1351 C. civ., nu pot fi primite, câtă vreme legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica privitoare la îndreptăţirea reclamanţilor de a primi nu doar preţul reactualizat, ci şi diferenţa până la valoarea de circulaţie a imobilului, nici aceasta nu poate fi primită.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Nici acest text, care a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă şi nici prevederile art. 1341 C. civ. privitoare la întinderea răspunderii pentru evicţiune, temei de drept existent la data intentării acţiunii, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece cumpărătorii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Prin recurs, aceştia solicită instanţei să constate contrariul acestei situaţii în sensul că au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, având convingerea că încheie contractul cu adevăratul proprietar şi fără a putea cunoaşte la acea dată existenţa cauzei de evicţiune.
O asemenea analiză nu mai poate fi făcută, deoarece operează prezumţia de lucru judecat a sentinţei civile nr. 651/2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, care a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 389 din 27 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca instanţă de recurs, s-a menţinut soluţia de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi situaţia de fapt ce a stat la baza acestei soluţii în sensul că:
Probele existente la dosar fac dovada relei-credinţe a tuturor părţilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de împrejurarea că reclamantul P.S. a formulat cerere de restituire a imobilului în luna noiembrie 1996, înainte de cumpărarea apartamentului de către pârâţi şi fără ca aceştia din urmă să fi depus vreo diligenţă pentru a verifica dacă imobilul a fost sau nu revendicat de persoanele îndreptăţite.
Această hotărâre, pronunţată tot în contradictoriu cu reclamanţii din prezenta cauză R.I. şi P.A., precum şi cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi SC R. SA, se bucură de prezumţia absolută a puterii de lucru judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 şi 1201 C. civ. şi nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre contrară.
În atare situaţie, în mod legal a stabilit curtea de apel, confirmând sentinţa tribunalului, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la restituirea preţului pe care l-au plătit, reactualizat, nefiind incidentă nici jurisprudenţa C.E.D.O. astfel cum ea se degajă din hotărârea pronunţată în cauza Raicu împotriva României, ce are ca premisă buna-credinţă a cumpărătorilor deposedaţi de bun.
2.Recursul declarat de pârâtul M.F.P. este de asemenea nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
2.1. Legea aplicabilă speţei, pentru motivele arătate anterior şi care nu se vor relua, este Legea nr. 10/2001 şi nu dreptul comun, respectiv art. 1337 şi următoarele C. civ., care instituie răspunderea pentru evicţiune în sarcina vânzătorului.
Întrucât alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede expres că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P. orice susţinere a acestui pârât în sensul că nu are calitate procesuală pasivă este lipsită de suport legal.
2.2. Legea specială nu face nici o distincţie după cum desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare este sau nu rezultatul acţiunii intentate de un terţ.
Aşa fiind, susţinerea recurentului potrivit căreia răspunderea aparţine vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, deoarece cumpărătorii au fost evinşi de un terţ, adică de adevăratul proprietar, este de asemenea lipsită de suport legal.
Răspunderea M.F.P. operează în temeiul legii, odată ce sunt dovedite condiţiile prevăzute de aceasta – referitoare la desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 – instanţele neavând a verifica atitudinea culpabilă a pârâtului M.F.P.
În ceea ce priveşte comisionul de 1%, instanţa de apel a argumentat de ce acesta nu trebuie pus în sarcina SC R. SA, chemată în garanţie. Fără a dezvolta o critică de nelegalitate la adresa acestei statuări, recurentul se limitează să reitereze cererea de obligare a chematei în garanţie la plata comisionului.
O asemenea cerere nu întruneşte exigenţele unei critici care să poată fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ.
3. Recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin primarul general va fi declarat nul pentru următoarele considerente:
Tribunalul, admiţând în parte acţiunea reclamanţilor şi faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, l-a obligat pe acesta să achite reclamanţilor suma de 119.287 lei, reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Pârâtul a criticat în apel această soluţie, arătând că nu are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere şi invocând în drept modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
Curtea de apel a înlăturat motivat criticile acestui pârât menţinând soluţia primei instanţe.
Recursul declarat de pârât nu are legătură cu Decizia curţii de apel în partea pe care îl priveşte şi, implicit, nici cu partea din sentinţă prin care a fost obligat faţă de reclamanţi.
Astfel, criticile din recurs se referă toate la pretinsa greşită obligare a sa la plata preţului reactualizat, cu nerespectarea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 care stabileşte această obligaţie în sarcina M.F.P., cu toate că chiar acesta din urmă a fost obligat la plata preţului reactualizat, şi cu recurentul pârât Municipiul Bucureşti.
Cum criticile nu au legătură cu Decizia atacată, în baza art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii R.I., P.A. şi de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. împotriva Deciziei nr. 332/ A din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 787/2011. Civil ŞI DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 271/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
