ICCJ. Decizia nr. 2023/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2023/2011

Dosar nr.10129/3/2007

Şedinţa publică din 4 martie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 12 octombrie 2006, reclamanţii A.T., I.B., T.L., D.E., M.M. şi S.S.D. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC A. SA, R.l., M.D., M.G. şi O.V. solicitând obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie prin comparare de titluri în baza art. 480 C. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, imobilele din sectorul 2, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 338 mp. şi două corpuri de casă, sector 2, Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 345,52 mp şi construcţie parter plus etaj, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nr. 2236 din 17 ianuarie 1997, nr. 2641 din 17 februarie 1997 şi nr. 1490 din 12 decembrie 1996, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii arată că sunt moştenitorii legali ai bunicilor lor, A.C. şi A.A., proprietarii de drept ai imobilelor din sectorul 2. Aceste imobile au fost preluate abuziv, fără titlu de către Statul Român prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 poz. 326, deşi proprietarul era de profesie mic meseriaş, cizmar şi nu intra în prevederile art. 1 din decret.

După naţionalizare, familia a continuat să locuiască în calitate de chiriaş, în prezent locuind T.A. cu familia. Titlul de proprietate a reclamanţilor este preferabil titlurilor cumpărătorilor în baza Legii 112/1995 fiind mai vechi, mai bine conturat, pârâţii cumpărând de la un detentor precar Statul Român în frauda legii, pentru un preţ derizoriu şi cu rea credinţă, ştiind că moştenitorii foştilor proprietari sunt chiriaşi în imobil.

Pârâta SC A. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece nu a fost decât mandatar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, din parte; Primăriei Municipiului Bucureşti, care a avut calitatea de vânzătore. Pârâta a invocat pe capătul doi de cerere excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind depăşit termenul prin care aveau dreptul reclamanţii să solicit anularea contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art. 46 alin. (5) din Lege nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivată de faptul că nu mai deţin nici titlul şi nici posesia imobilelor solicitate. Pârâtul a mai invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare motivată de faptul că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt prescrise astfel de acţiuni indiferent de cauza de nulitate invocată.

Reclamanţii au depus la dosar completare la acţiune în sensul că solicită revendicarea celor două imobile, parter cu două corpuri de casă şi curte şi parter, etaj, curte, evacuarea (eliberarea spaţiilor) de către toţi chiriaşii, urmând a preciza numele acestora şi nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare întocmite în frauda legii.

Pârâta R.I. a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii, deoarece este cumpărătoare de bună credinţă. Actul de vânzare-cumpărare a fost întocmit în baza Legii nr. 112/1995, iar cele două părţi au respectat toate condiţiile contractuale. Pârâta a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive deoarece între aceasta şi reclamanţi nu există) raporturi judiciare.

La termenul din 25 ianuarie 2007, reclamanţii prin apărător au arătat că valoarea celor două imobile este peste 5 milioane lei vechi şi a solicitat declinarea dosarului la Tribunalul Bucureşti. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect 2 are o valoare de peste 5 milioane lei. Astfel, instanţa în baza art. 158 C. proc. civ., a declinat soluţionarea cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1804/ F din 28 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, ca prescrisă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. SA, s-a respins acţiunea faţă de acesta pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi s-au respins celelalte excepţii ca nefondate.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată reclamanţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că cererea reclamanţilor prin care solicită a se constata nulitatea absolută a contractelor vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost formulată data de 12 octombrie 2006, cu mult peste termenul impus de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, termen special în ce priveşte exerciţiul dreptului material acţiune şi potrivit cu care indiferent de motivul de nulitate invocat, acţiunea în anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 pot fi formulate pana la data de 14 august 2002, astfel încât excepţia te fondată. Tribunalul a admis această excepţie şi a constatat ca prescris est capăt de cerere.

Apărările reclamanţilor în sensul că au luat cunoştinţa de existenţa contractelor de vânzare cumpărare în anul 2006 nu pot fi reţinute câta vreme termenul este impus de dispoziţii legale imperative, astfel încât necunoaşterea acestora nu este în măsură a atrage întreruperea acestui termen.

În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a SC A. instanţa a constatat că această persona nu a avut calitatea de proprietar vânzător în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata, acţionând ca mandatar - prestator de servicii pentru Primăria Municipiului Bucureşti, iar pe capătul de cerere privind revendicarea nu se poate reţine că imobilul este în prezent în posesia sau proprietatea SC A. SA, astfel încât chemarea acestuia în judecată nu este justificată, întrucât nu are calitate procesuală pasivă, acţiunea faţă de această pârâtă fiind respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti Primar General nu a putut fi reţinută ca fondată, întrucât obiectul acţiunii constituit din revendicarea imobilului situat în Bucureşti, din titlul opus de reclamanţi rezultând că imobilul are în compune suprafaţa de teren de 338 respectiv 360 mp., obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind constituit din construcţiile edificate pe acest teren cu cota aferentă din terenul aflat sub construcţie, astfel că terenul neconstruit reprezentat de curtea imobilul rămas în proprietatea Municipiului Bucureşti prin Primar General, justifică astfel chemarea sa în judecată în calitate de pârât.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, aceasta a fost respinsă ca nefondată reţinând că imobilul din Bucureşti, a fost dobândit de către C.A. şi M.A., aşa cum rezulta din contractul de vânz cumpărare nr. 10302 din 10 august 1911 din care jumătate a fost constituit dotă în favoarea numitei A.A., din actele civile depuse la dosar (certificate de naştere) rezultând că reclamanţii sunt descendenţii acestora

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost, de asemenea, respinsă nefondată, întrucât deşi este adevărat că după apariţia Legii nr. 10/20 persoanele îndreptăţite la obţinerea măsurilor de reparaţie preluate de ac act normativ, trebuie să urmeze procedură administrativă descrisă în legea specială, în acord cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată procedura administrativă are în vedere situaţia în care imobilul se găseşte în patrimoniul statului şi atunci cererea persoanei îndreptăţite poate avea ca obiect restituirea în natură sau situaţia în care imobilul nu se n găseşte în patrimoniul statului în aceasta ipoteză persoană îndreptăţită are calea cererii de despăgubire în echivalent.

Cum în speţa cererea reclamanţilor vizează restituirea în natură, imobilul fiind trecut în patrimoniul statului aceasta nu putea fi adresată temeiul Legii nr. 10/2001 pentru că situaţia juridică a imobilul nu se mai încadra dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 aşa încât a consider inadmisibilă acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. fostului proprietar, ar reprezenta „un fine de neprimire", o îngrădire a dreptul de a apela la justiţie.

Acţiunea în revendicare este nefondată motivat de faptul că în cererea reclamanţii invocă drept titlu de proprietate al autorului sau contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14185/1921 şi nr. 10302 din 10 august 1911, acţiunea în revendicare prin comparare de titluri presupunând existenţa concomitentă a două titluri valabil încheiate.

În ipoteza în care, în cadrul acestei forme de acţiunii în revendicare, după verificarea valabilităţii titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul nu este valabil, rezultă că titlul statului nu există, iar în aceste condiţii lipsesc cele două titluri care trebuie comparate şi deci acţiunea în revendicare prin cumpărare de titluri este imposibil de realizat.

Titlu pe care reclamanţii îl exhibă în faţa instanţei este însăşi titlul autorilor.

De la autorul reclamanţilor (în locul cărora se poziţionează reclamanţii) dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, iar de la stat către pârâţii intimaţi, urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 112/1996.

Rezultă că suntem în faţa aceluiaşi autor şi deci nu se poate face comparaţie de titluri prevenind de la autori diferiţi.

Lipsind deci cerinţa autorilor diferiţi nu se poate face compararea de titluri provenind de la autori diferiţi.

În speţă, nu există două titluri care pot fi comparate şi deci acţiunea în revendicare prin compararea de titluri provenind de la acelaşi autor este imposibilă.

Imposibilitatea realizării raţionamentului în cele două forme dovedeşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor este stins, singurii care deţin titlul şi dreptul de proprietate asupra imobilului fiind pârâţii.

În raport de cele reţinute, cei ce au beneficiul ocrotirii dreptului de proprietate în temeiul art. 480 C. civ., sunt pârâţii al căror titlu nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, aceştia având dreptul a se bucura de prerogativele proprietăţii, lăsarea imobilului în proprietatea şi folosinţa reclamanţilor, evacuarea pârâţilor persoane fizice din imobil nefiind întemeiata, acţiunea fiind respinsă în consecinţa.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel reclamanţii şi, respectiv, pârâţii G.C., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T., formulându-se ulterior şi o cerere de aderare la apel de către pârâta O.V.

Apelanţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac promovată, casarea sentinţei atacate şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, precizată şi completată.

În dezvoltarea primului motiv de apel - instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia - apelanţii-reclamanţi arată că prin acţiunea introductivă completată au solicitat revendicarea celor două imobile - parter, etaj, curte - eliberarea spaţiilor de către chiriaşi şi proprietari pe Legea nr. 112/1995, nulitatea contractelor d vânzare-cumpărare şi compararea de titluri, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., ale Legii nr. 10/2001, art. 968, 969 C. civ., ale Legii nr. 112/1995, precum şi ale Legii nr. 247/2005.

Reclamanţii fiind moştenitorii foştilor proprietari A.C. şi A.M. în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. 14185/1921 şi nr. 10302 din 10 august 1911, imobile preluate abuziv de statul român prin aplicarea greşita a Decretului nr. 92/1950 la poziţia 326.

Potrivit Constituţiei Republicii Populare Romane art. 8 din 1948, este recunoscut şi garantat în mod expres cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară. Textele ulterioare ale art. 10 şi 11 prevedeau excepţii care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară, fiind însă norme cu caracter de excepţie de strici interpretare şi aplicare. Prin art. 10 se prevedea posibilitatea exproprie pentru cauze de utilitate publică şi cu dreaptă şi justă despăgubire, iar art. 1 prevedea că mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurări proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 sunt preluate cu titlu toate imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei în vigoare, la data preluării, iar art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă instanţelor judecătoreşti puterea de a verifica valabilitatea preluării de către stat şi a titlului statului,fără a distinge după temeiul preluării şi natura titlul statului.

În mod eronat prima instanţa a respins acţiunea de revendicare prin comparare de titluri, constatând faptul ca titlul statului nu este valabil prin preluare abuzivă, însă are o argumentare ilogică în sensul că nu pot fi comparate cele 2 titluri provenind de la acelaşi autor.

Titlurile nu provin de la acelaşi autor, proprietarii A.C., A.M. au dobândit imobilele prin cumpărare de la persoane fizice baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov si nr. 14185/1921 şi nr. 10302 din 10 august 1911, imobilele au fost preluate în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 326, şi înstrăinate de către Primar Municipiului Bucureşti prin SC A. SA în baza Legii nr. 112/199 lege în vigoare şi care îşi produce efectele foştilor chiriaşi R.I., M.D. şi G. şi O.V.

Compararea de titluri se face intre titlul reclamanţilor şi titlul proprietarilor pe Legea nr. 112/1995, care au crezut că Statul Român es adevăratul proprietar nepunând la îndoiala valabilitatea titlului vânzătorului.

În opinia apelanţilor, sunt 2 titluri care provin de la 2 autori diferiţi, prin expropriere au pierdut dreptul de proprietate, noul proprietar fiind Statul Român, prin Municipiul Bucureşti şi SC A. SA, care şi-a exercit dreptul de proprietate ca un nou şi adevărat proprietar, a acceptat imobilei le-a închiriat şi chiar înstrăinat, obţinând preţul solicitat. În situaţia în care titlul reclamanţilor ar fi fost valabil în acel moment, fiind un singur autor, nu se puteau face înstrăinări în baza Legii nr. 112//995 şi nu se putea închiria mobilul în baza Legii nr. 114/1996, iar Legea nr. 10/2001 nu le dădea posibilitatea să notifice chiriaşii şi Municipiul Bucureşti pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Reclamanţii vor avea câştig de cauză în revendicarea prin comparare de titluri în temeiul principiului nemo plusjuris ad alium transfere potes quam pse habet. Reclamanţii au făcut dovada că pârâţii au un autor, că între autori a existat raporturi juridice, în temeiul cărora autorul pârâţilor, pierzând calitatea de proprietar, a devenit un detentor precar, iar pârâtul un dobânditor de bună sau rea-credinţă.

Văzând dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicate şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, tribunalul trebuia sa aibă în vedere şi analiza valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi dispoziţiile art. 45 alin. (2), care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afara de cazul când au fost încheiate cu bună-credinţă.

Legea ocroteşte buna-credinţă în sensul manifestării unor minime diligente din partea chiriaşilor pentru aflarea situaţiei juridice exacte a mobilelor, dacă există sau nu notificări din partea foştilor proprietari.

Buna-credinţă este înlăturată prin faptul că reclamantul A.T. a notificat Municipiul Bucureşti în baza Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 10/2001 şi verbal chiriaşii cu privire la revendicarea imobilelor.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanţii-reclamanţi arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat ca fiind prescris capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, înlăturând apărările reclamanţilor în sensul că au luat la cunoştinţa de contractele de vânzare cumpărare în anul 2006, fără să observe toate diligentele făcute de reclamanţi cererile notificările în baza Legii nr. 112/1995 la Primăria sector 2 şi Primăria Municipiului Bucureşti, de restituire în natura a imobilelor, cereri privind situaţia juridică, dacă au fost sau nu înstrăinate apartamentele, cereri care au rămas fără răspuns oficial şi abia în anul 2006 s-au obţinut de la I.C.R.A.L. sector 2 copii după actele de proprietate, conform înscrisurilor anexate, putând fi repuşi în acest termen.

În dezvoltarea celui de al treilea motiv de apel - hotărârea este dată fără temei legal, cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii - apelanţii-reclamanţi consideră neîntemeiată respingerea acţiunii în revendicare atâta timp cât a fost dovedită calitatea acestora de proprietari, prin transmiterea succesorală a dreptului de la autorii proprietari, bunicii lor, preluarea mobilelor de către Statul Român s-a făcut fără titlu valabil în mod abuziv, astfel conform dispoziţiilor constituţionale de protecţie a dreptului de proprietate şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care considera conform art. 1 al Protocolului nr. 1 o privaţiune a dreptului de proprietate, sunt îndreptăţiţi să li se lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele revendicate, şi evacuarea chiriaşilor şi proprietarilor.

În dezvoltarea motivului de apel întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. - recursul declarat împotriva unei hotărâri, care potrivit legi nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat de motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Comparând titlul reclamanţilor în calitate de succesori ai proprietarilor deposedaţi abuziv şi titlul pârâţilor, care invoca calitatea de subdobânditori de bună-credinţă ai aceluiaşi imobil, instanţa de recurs trebuia să dea câştig de cauză numai titlurilor reclamanţilor.

În materia vânzării lucrului altuia, cu excepţia când părţile au încheiat contractul ştiind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane - când vânzarea are o cauza ilicită şi este nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar anulat la cererea cumpărătorilor. Adevăratul proprietar fiind terţ faţă de contractul încheiat în aceste condiţii are la îndemână numai acţiunea, în revendicare împotriva cumpărătorului care posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul acestei acţiuni nu se reanalizează atitudinea subiectiva a subdobânditorului cu titlul oneros al bunului.

Buna-credinţă nu poate constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiunii reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Exista două titluri valabil încheiate - actul reclamanţilor de proprietate ş contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995, lege care îşi produce efecte şi în prezent.

Apelanţii-reclamanţi mai arată că există două titluri care au fost transcrise, însă al lor are o dată mai veche, fiind preferabil şi mai bine conturat.

În momentul vânzării apartamentelor de către Municipiul Bucureşti acesta era adevăratul proprietar, fiind o vânzare valabilă, calitatea de detentor precar al Statului Român sau preluarea cu titlu sau fără titlu a fost analizată de instanţa judecătorească abia în anul 2008, când a constata nevalabilitatea titlului statului, până în acest moment actul şi-a produs efectele.

În această situaţie trebuie înlăturată ca fiind netemeinică logica instanţei cu privire la faptul că titlul statului nu există (a existat până în prezent, date pronunţării sentinţei civile nr. 1804/ F din 28 noiembrie 2008) şi că lipsesc cele 2 titluri care trebuie comparate provenind de la autori diferiţi, autorii reclamanţilor nu au vândut chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, ci statul român în baza unu titlu la momentul respectiv al perfectării vânzării valabile, nu au vândut în numele foştilor proprietari ci în numele statului care a încasat preţul casei.

Logica primei instanţe îngrădeşte în mod voit dreptul de proprietate care este inviolabil şi perpetuu, dar şi posibilitatea soluţionării cererilor de revendicare stopând acţiunile de acest gen, contrar Drepturilor Omului şi Jurisprudenţei Curţii Europene.

Instanţa nu s-a pronunţat nici pe cererea de evacuarea a chiriaşilor mulţi dintre ei locuind fără forme legale împreună cu rudele titulare de contract, care nu au nici un titlu, locuind în proprietatea reclamanţilor fără a plăti chirie, mai mult proprietarii în baza Legii nr. 112/1995 având spaţiu excedentar au închiriat apartamentele, eludând fiscul. Reclamanţii arată că au fost de nenumărate ori ameninţaţi de chiriaşi că vor da foc la imobile pentru a nu obţine nimic, iar ei au oricum câştig de cauză.

Mai mult instanţa nu s-a pronunţat cu privire la terenul - curtea aferentă şi la faptul că Legea nr. 112/1996, şi acordă doar un drept de folosinţă aspra terenului de sub apartament, cota indiviză, cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de aderare la apel pârâta O.V. arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual active, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au dovedit aceasta calitate, în sensul ca nu au dovedit că sunt moştenitorii persoanei de la care s-a naţionalizat bunul revendicat, prin acceptarea moştenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ. de către antecesorii lor A.N., A.P., A.A. şi A.T. faţă de autorul lor comun, A.C., de la care s-a naţionalizat bunul revendicat (conform înscrisului de la pagina 49 dosar fond, nici nu s-a deschis procedura). Nici reclamanţii faţă de antecesorii lor nu şi-au dovedit această calitate, nici măcar prin actele de stare civilă depuse, care sunt incomplete. Consideră ca reclamanţii nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcută în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. în plus, nu au dovedit că autorul lor era proprietarul imobilelor pe care le revendica, existând neconcordanţe între vechile şi actualelor adrese, actul dotal de la p.17, de exemplu, referindu-se la str. P.

De asemenea, greşit nu a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor de revendicare întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480 C. civ., cât şi pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condiţiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie şi are prioritate, acesta din urma lege extinzând aplicarea principiului restitutio în integrum şi diversificând gama masurilor reparatorii.

În acest sens, sunt de observat notificările depuse de reclamanţi în dosar din care rezultă că s-au cerut, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, masuri reparatorii, pe calea procedurii administrative prevăzute de aceasta lege, procedură care este obligatorie şi prealabilă, astfel că, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

În acelaşi sens, sunt şi modificările şi completările recente aduse prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, ale Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 46 (4) şi art. 71, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1351/2008 şi nr. 56/2009.

Acţiunea reclamanţilor şi calea de atac exercitată sunt nefondate. În mod corect, instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată, întrucât contrar susţinerilor reclamanţilor statul a avut un titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, poz.326, naţionalizarea făcându-se cu respectarea dispoziţii legale la data preluării, ţinând seama ca chiar autorul reclamanţilor în Actul Dotal din 5 iulie 1938, p.17 dosar fond, declara ca este „industriaş". Decretul nr. 92/1950 este titlul menţionat în art. 1 (2) din Normele Metodologice privi aplicarea Legii nr. 112/1995, iar opţiunea de cumpărare conform art. 9 din lege a fost legală.

Existând, pe de o parte, un titlu valabil al statului, care nu a fost declarat nul anterior, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi nici în cadrul acţiunii de faţă instanţa nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere iar, pe de a parte, încheind cu statul contractul de vânzare-cumpărare nr. 14 din 12 decembrie 1996, titlu autentic de proprietate care, de asemenea, nu a fost atacat în justiţie până la momentul soluţionării acţiunii, corect a admis instanţa de fond excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în acest sens, termenul de un an (termen de decădere) fiind expirat la 14 august 2002.

Cunoscând că prin lege, Decretul nr. 92/1950 este declarat titlu legal avut reprezentarea ca a cumpărat de la adevăratul proprietar, deci a fost cumpărătoare de buna-credinţă la momentul încheierii actului de cumpărare a locuinţei legal deţinute, bună-credinţă care se prezumă conform art. 1898 C. civ., iar reclamanţii nu fac nicio dovada în sensul răsturnării acestei prezumţii.

Chiar şi în situaţia în care dispunătorul nu ar avea titlu valabil considerat astfel anterior Legii nr. 213/1998 (deci, chiar dacă ar fi anulabil p aplicarea acestei legi), Legea nr. 10/2001 apără buna-credinţa prevăzând art. 45 (2) ca actele de înstrăinare având ca obiect astfel de imobile, sunt nule însă, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credinţă. În acrst fel legea face preferabil titlul cumpărătorului celui al adevăratului proprietar în multe cauze, Curtea Constituţională a aparat buna-credinţă, făcând aplicaţie fermă a principiului „error communis facit ius", în acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 71 art. 18 lit. c), art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

În sfârşit, arată apelanta că în mod corect s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor cu motivarea că, invocând titlul autorului lor fără verificarea valabilităţii titlului statului, dreptul de proprietate a trecut de autorul reclamanţilor către stat, iar de la stat către ei, intimaţii, lipsind cerinţa autorilor diferiţi.

De altfel, consideră că şi dacă ar exista cerinţa autorilor diferiţi, nu se impune o comparare a titlurilor faţă de ultimele modificări aduse legii - inclusiv abrogarea art. 2 alin. (2) prin care se recunoştea explicit şi retroactiv vechiul drept de proprietate din care rezultă voinţa ferma a legiuitorului de a despăgubi foştii proprietari prin măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce este şi în spiritul jurisprudenţei C.E.D.O., potrivit căreia, atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube.

Prin motivele de apel formulate de apelanţii-pârâţi (fila 134) aceştia susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei călităţii procesuale active, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au dovedit acea calitate, în sensul ca nu au dovedit că sunt moştenitorii persoanei de la care s-a naţionalizat bunul revendicat, prin acceptarea moştenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ. de către antecesorii lor A.N., A.P., A.A. şi A.T. faţă de autorul lor comun, A.C., de la care s-a naţionalizat bunul revendicat. Au apreciat apelanţii că reclamanţii nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcută în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi au susţinut şi aceştia că nu s-a dovedit că autorul reclamanţilor era proprietarul imobilelor pe care le revendică, existând neconcordanţe între vechile şi actualelor adrese.

De asemenea, s-a susţinut şi de aceşti apelanţi că greşit prima instanţă nu a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor în revendicare întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480 C. civ., cât şi pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condiţiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie şi are prioritate, acesta din urma lege extinzând aplicarea principiului restitutio în integrum şi diversificând gama masurilor reparatorii.

S-au invocat totodată modificările şi completările aduse prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, ale Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 46 (4) şi art. 71, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1351/2008 şi nr. 56/2009.

La data de 23 aprilie 2009 pârâţii G.C., G.R., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T. au formulat întâmpinare prin care au arătat că acţiunea reclamanţilor şi calea de atac formulată de aceştia sunt nefondate.

În mod corect, instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată, întrucât, contrar susţinerilor reclamanţilor, statul a avut un titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, poz. 326, naţionalizarea făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale la data preluării, ţinând seama că chiar autorul reclamanţilor în Actul Dotal din 5 iulie 1938, p. 17 dosar fond, declară ca este industriaş", Decretul nr. 92/1950 este titlu menţionat în art. 1 alin. (2) din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, iar intimaţii în continuare, puteau opta, conform art. 9 din aceasta lege, pentru cumpărarea locuinţelor pe care le deţineau în mod legal.

Existând, pe de o parte, un titlu valabil al statului, care nu a fost declarat nul anterior, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi nici în cadrul acţiunii de faţă instanţa nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere iar, pe de altă parte, încheind cu statul contractele de închiriere depuse la dosar care, nefiind anulate în justiţie până la momentul soluţionării acţiunii, reprezintă titlurile intimaţilor - pârâţi legale pentru folosinţa în continuare a locuinţelor pe are le deţin, astfel că instanţa corect a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată, întrucât, invocând titlul autorului lor fără verificarea valabilităţii titlului statului, dreptul de proprietate a trecut de la autorul reclamanţilor către stat, iar statul le-a închiriat locuinţele, în mod legal.

Intimaţii-pârâţi consideră că ca nu se impune o comparare a titlurilor faţă de ultimele modificări aduse Legii nr. 10/2001 - inclusiv abrogarea art. 2 alin. (2), prin care se recunoştea explicit şi retroactiv vechiul drept de proprietate, şi dispoziţiile art. 46 alin. (4), potrivit cărora foştii proprietari au obligaţia de a urma calea prevăzută de această lege, care se aplică cu prioritate - dispoziţii din care rezulta voinţa fermă a legiuitorului de a despăgubi foştii proprietari prin măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce este şi în spiritul jurisprudenţei C.E.D.O., potrivit căreia atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube.

Articolul 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţa în materie apără, în aceeaşi măsura în care apără interesele foştilor proprietari şi speranţa legitimă cu privire la dobândirea unui bun, a unei locuinţe, în cazul pârâţilor. Ar fi nedrept ca după ce şi-au cumpărat locuinţele atribuite de fostul proprietar, primii să beneficieze şi de restituirea în natură a proprietăţilor, iar intimaţii să fie lipsiţi de singura posibilitate de a avea o locuinţă.

Intimaţii-pârâţi G.C., G.R., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T. au formulat apel arătând că instanţa de fond a respins greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au dovedi aceasta calitate, în sensul că nu au dovedit că sunt moştenitorii persoanei de la care s-a naţionalizat bunul revendicat, prin acceptarea moştenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ. de către antecesorii lor A.N., A.P., A.A. şi A.T. faţă de autorul lor comun, A.C., de la care s-a naţionalizat bunul revendicat conform înscrisului de la p. 49 dosar fond, nici nu s-a deschis procedura. Nici reclamanţii faţă de antecesorii lor nu şi-au dovedit această calitate, nici măcar prin actele de stare civilă depuse, care sunt incomplete. Consideră că reclamanţii, nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcuta în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, nu au dovedit că autori lor era proprietarul imobilelor pe care le revendica, existând neconcordanţă între vechile şi actualelor adrese, actul dotal de la pg. 17.

De asemenea, greşit nu a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor în revendicare întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480 C. civ., cât şi pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condiţiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie şi are prioritate, acesta din urmă lege extinzând aplicarea principiului restitutio in integrum şi diversificând gama măsurilor reparatorii.

În acest sens, sunt de observat notificările depuse de reclamanţi la dosar din care rezultă că s-au cerut, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii, pe calea procedurii administrative prevăzut de aceasta lege, procedură care este obligatorie şi prealabilă, astfel că acţiunea în revendicare a imobilelor în perioada comunistă, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

În acelaşi sens, sunt şi modificările şi completările recente aduse prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, ale Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 46 (4) şi art. 71, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1351/2008 şi nr. 56/2009.

Dacă reclamanţii îşi dovedesc calitatea în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 aşa cum au arătat anterior, cu atât mai mult trebuia respinsă acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dreptul comun.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2010 Curtea a calificat căile de atac declarate în cauză ca fiind apeluri, conform art. 282 C. proc. civ., şi a respins excepţia nulităţii cererii de aderare la apel, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri.

Învederându-se decesul în cursul procesului (la data de 9 februarie 2009) a apelantei-reclamante D.E., Curtea a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia, D.C. şi D.C.M.

De asemenea, s-a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor intimatei-pârâte R.I., R.I.N. şi B.M., ca urmare a decesului acesteia.

Nu s-au administrat alte probe în apel.

Prin Decizia civilă nr. 85/ A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi G.C., A.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T., în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi M.M., S.S.D., A.T., I.B., T.L. şi D.E. (în prezent decedată), cu apelanta-pârâtă O.V., şi cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC A. SA, G.R., R.I. (decedată pe parcursul procesului şi conţinu moştenitorul său) – R.I.N., B.M., M.D. şi M.G.V.; a admis cererea de aderare la apel împotriva aceleiaşi sentinţe formulată de pârâta O.V.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea în revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de apelanţii-reclamanţi M.M., S.S.D., A.I.B., T.L. şi D.E. - decedat parcursul procesului şi continuat de moştenitorii acesteia D.C. şi D.C.M.

Pentrua dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următaorele:

În ceea ce priveşte criticile vizând modul de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate în cauză, Curtea reţine că prin cel de-al doilea motiv de apel invocat apelanţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat ca fiind prescris capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest motiv este nefondat, Curtea constatând că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale speciale incidente în materia prescripţiei extinctive cuprinse în Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, conform cărora, indiferent de motivul de nulitate invocat, acţiunea în anulare a acestor acte juridice putea fi formulată până la data de 14 august 2002, astfel încât este evident că cererea în speţă a fost formulată după mai mult de 4 ani le la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.

Normele ce reglementează această instituţie sunt de ordine publică, iar apărările reclamanţilor în sensul că ar fi luat la cunoştinţă de contractele de vânzare-cumpărare în anul 2006, deşi au solicitat restituirea imobilelor şi în baza Legii nr. 112/1995, nu au nicio relevanţă juridică în privinţa curgerii termenului de prescripţie, neputând fi luate în considerare nici ca argumente pertinente în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 pentru o eventuală cerere de repunere în acest termen, cum aceştia au susţinut, repunere care, de altfel, nici nu a fost solicitată în speţă.

Atât prin motivarea cererii de apel formulată de apelanţii-pârâţi cât şi prin motivele cuprinse de cererea de aderare la apel s-au reliefat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active privind cererea de revendicare imobiliară, situaţie în care aceste motive vor fi analizate împreună cu prioritate.

Apelanţii-pârâţi au invocat în faţa primei instanţe inadmisibilitatea acţiunii promovate de reclamanţi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apreciind că acest act normativ cuprinde norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, prin care se stabileşte regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, arătând şi condiţiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură, o acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun neputând fi primită. Prin prezentul apel, aceştia au reiterat această excepţie, susţinând că a fost respinsă în mod eronat, invocând totodată Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEşi prevederile Legii nr. 1/2009.

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 (publicată in M. Of., Partea I nr. 108 din 23/02/2009), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITE- decizie obligatorie pentru instanţe în conformitate cu art. 329 alin. (3) din C. proc. civ. - s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai „în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte a sesizat şi faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei n Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii - o acţiune introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin care se revendica un bun imobil, evocându-se preluarea acestuia de către stat în mod abuziv de la proprietari, perioada regimului politic comunist - nu poate fi reţinută nici în raport de Legea nr. 1/2009, care este un act normativ de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 1/2009 (publicată in M. Of., Partea I, nr. 63 din 3/02/2009) a fost modificată şi completată Legea nr. 10/2001 - legea specială incidenţă în materie potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. 1 pct. 13) şi stabilindu-se totodată opozabilitatea ca titluri de proprietate a conntractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 art. 1 pct. 11).

Soluţia sus-menţionată se impune chiar în raport de considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, menţionată anterior.

Chiar dacă prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr.10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, principiul a fost reţinut deja prin Decizia instanţei supreme, în interpretarea textelor legale anterioare.

Prin urmare, Curtea reţine că îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare formulată de reclamant, în raport de dispoziţiile legale interne incidente şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiţie, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obţinerea restituirii în natură a bunului - ţinând seama că legea specială se referă şi la relaţia persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiţii expres prevăzute, situaţie în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparaţie, reclamantul în speţă nu ar mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.

Acesta este motivul pentru care instanţa de apel a considerat că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitate de plan a acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanţa trebuind sa le analizeze de la caz la caz în funcţie de criteriile enunţate de Decizia dată în recursul în interesul legii.

Faptul că imobilul în litigiu este un imobil preluat abuziv şi că temeinicia acţiunii în revendicare se analizează şi se apreciază în raport de criteriile stabilite de instanţa supremă în Decizia nr. 33/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii nu este de natură să conducă la o altă concluzie.

Nu se poate deci susţine că reclamanţii sunt privaţi la modul absolut de posibilitatea de a supune pretenţia sa unei judecaţi, în faţa unui organ de jurisdicţie care să răspundă cerinţelor de independenţă şi imparţialitate, acesta putând să promoveze o acţiune în revendicare, care s-a conturat în doctrină şi jurisprudenţă ca fiind mijlocul specific şi cel mai eficace de protejare a dreptului de proprietate.

Acţiunea în revendicare, ca şi tip de acţiune civilă, nu are o reglementare expresă în legislaţia românească, dar teoria revendicării a fost cristalizată de practica judecătorească şi de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod constant şi unitar.

Ţinând seama şi de caracterul petitoriu al acestei acţiuni reale, se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanţilor raport de calitatea acestora de titulari al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

O atare analiză este necesară de altfel şi prisma dispoziţiilor art. alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul acestei dispoziţii, este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., să avem de face cu un bun actual aflat în patrimoniul său sau cel puţin cu o „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.

În speţă, reclamanţii au invocat pentru argumentarea îndeplinii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii calitatea de proprietari ai antecesorilor lor şi transmiterea acestui drept pe calea devoluţiunii succesorale legale aceste aspecte urmând a fi stabilite cu prioritate faţă de cele legate de caracterul actual al „bunului" revendicat.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor tribunalul a reţinut că imobilul din Bucureşti, a fost dobândit de către C.A. şi M.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1911 din care jumătate a fost constituit dotă în favoarea numitei A.A., arătându-i totodată prin sentinţa apelată că din actele civile depuse la dosar, respectiv certificatele de naştere rezultă că reclamanţii sunt descendenţii acestora.

Curtea constată însă că, deşi în speţă apelanţii-reclamanţi invocă revendicarea imobilelor în litigiu calitatea de moştenitori ai fostului proprietar deposedat de Statul Român, prin transmiterea succesivă a drepturi succesorale, prin probele administrate nu s-a făcut dovada, conform art. 11 C. civ., acestei transmiteri şi, implicit, a legitimării lor procesuale în prezenta cauză.

Se reţine în acest sens că, în conformitate cu clauzele contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 10302/1911 şi, respectiv, nr. 14185/1921, A.C. şi A.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, (potrivit adresei Serviciului Nomenclatură Urbană din P.M.B. fila 79 dosar fond), sectorul 2 - compus din teren în suprafaţă de 338 mp şi două corpuri de casă - şi respectiv, sectorul 2 - compus din teren în suprafaţă de 345,52 mp şi o construcţie edificată pe acesta cu parter şi un etaj - ulterior, prin actul autentificat sub nr. 24839/1938, cota de 1/2 din acest ultim imobil fiind constituită dotă fiicei A.A.

Ca urmare a aplicării Decretului-Lege nr. 92/1950 ambele imobile situate în str. Brădeşti nr. 15-17 au făcut obiectul naţionalizării, fiind preluate de stat, la poziţia nr. 326 din Anexa acestui decret fiind menţionat ca proprietar A.C. (adresa de la fila 55 dosar fond).

Conform relaţiilor oferite de Camera Notarilor Publici Bucureşti adresele de la pagina 48-49 dosar fond) pentru defunctul Achim Constantin, decedat la data de 23 martie 1962, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, sectorul 2, nu s-a deschis nicio procedură succesorală, iar certificatele de moştenitor depuse la dosar privesc doar dezbaterile succesiunilor rămase după o parte dintre descendenţii acestuia din urmă A.P., B.A.), fără a se face eventual vreo menţiune despre un act de acceptare a moştenirii rămase după A.C.

Această împrejurare nu a fost contestată de reclamanţi, aceştia învederând expres şi Comisiei Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 10/2001 că „nu au fost dezbătute toate succesiunile de la autori până la petenţi şi în afară de certificatele de moştenitor depuse nu există altele" (fila 7 dosar fond).

Trebuie adăugat totodată că instanţa de apel a pus în vedere apelanţilor-reclamanţi să complinească eventualele lipsuri sub aspect probator în legătură cu excepţia pusă în discuţie de părţile adverse, acordând un termen în acest scop.

Rezultă deci că în cauză nu s-a dovedit împrejurarea că reclamanţii sunt moştenitorii persoanei de la care s-a naţionalizat bunul revendicat, prin acceptarea moştenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ. de către autorii lor A.N., A.P., A.A. şi A.T. faţă de antecesorul lor comun, A.C., de la care s-a naţionalizat bunul revendicat, fiind evident că, pe de altă parte, certificate de stare civilă depuse la dosar nu pot suplini din punct de vedere probator lipsurile constatate.

Acţiunea introductivă de instanţă este întemeiată în drept pe dispoziţiile 480 C. civ., instanţa neputând da aşadar eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în privinţa dovedirii legitimării procesuale active, cum neîntemeiat pretind apelanţii-reclamanţi.

Legea nr. 10/2001, fiind o lege cu caracter reparatoriu, stabileşte o regulă derogatorie de la dreptul comun prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii şi apare noţiunea de „succesibil" care diferă de cea de moştenitor folosită în alin. (2) al art. 4 din acelaşi act normativ, legiuitorul făcând ca atare o diferenţiere între cei care sunt moştenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun şi cei care au doar vocaţie succesorală şi prin cererea de restituire sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii (o reglementare similară întâlnim şi în materia fondului funciar, din raţiuni identice).

Aceste prevederi legale stabilesc expres că repunerea în drept în termenul de acceptare a succesiunii operează numai pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi, conform procedurii acesteia, nu şi pentru bunurile care sunt revendicate în justiţie pe calea dreptului comun.

Din aceleaşi considerente, nu se poate ţine seama de existenţa notificărilor formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001.

În acest cadru procesual, stabilit, conform principiului disponibilităţii, chiar de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, aceştia din urmă nu se pot prevala de o simplă cerere (notificare) făcută în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cererea de restituire formulată de succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea (dovada acceptării succesiunii nefiind făcută în cauză, în condiţiile în care nu au fost depuse de reclamantă nici certificate de moştenitor) are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii speciale, iar această situaţie juridică derogatorie stabilită de legiuitor nu se poate dovedi decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin Decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este şi cazul de faţă).

Împrejurarea că notificarea nu a fost încă soluţionată nu are nicio relevanţă sub aspectul analizat, cu atât mai mult cu cât acest impediment putea fi depăşit anterior promovării acestei acţiuni în revendicare de drept comun, instanţa supremă reţinând în mod constant în deciziile sale că obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/200) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, faţă de posibilitatea contestării dispoziţiei emise de autoritatea competentă sau după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanţele având în această situaţie jurisdicţie deplină, legea specială aducând, de altfel, chiar perfecţionări sistemului reparator.

Faţă de cele reţinute mai sus, în lipsa identităţii dintre titularul dreptului subiectiv pretins şi reclamanţi, Curtea constată că excepţia procesuală invocată este întemeiată, soluţia de respingere a excepţiei dată de prima instanţă fiind deci greşită, tribunalul neputând trece la soluţionarea în fond a capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, în condiţiile neîndeplinirii de către reclamanţi a acestei cerinţe pentru exercitarea acţiunii.

În consecinţă, Curtea a reţinut că nu mai pot fi examinate toate celelalte critici aduse hotărârii de apelanţii-reclamanţi, acestea vizând în esenţă fondul acţiunii lor şi implicit, modalitatea de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţi, inclusiv valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilele revendicate sau întinderea drepturilor conferite prin acestea cumpărătorilor asupra terenului aferent construcţiei.

Este lipsită de obiect critica aceloraşi apelanţi vizând nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de evacuare a tuturor pârâţilor proprietari sau chiriaşi din imobilele revendicate, pentru lipsa titlului locativ, Curtea reţinând numai că prima instanţă s-a pronunţat asupra întregii acţiunii cu care a fost investită prin cererea de chemare în judecată, completată ulterior, motivând distinct şi respingerea acestui capăt de cerere. Împrejurarea că nu s-a menţionat separat care este situaţia juridică a chiriaşilor din aceste imobile prin raportare la imposibilitatea reclamanţilor, învederată de aceştia în cauză, de a se bucura de toate prerogativele conferite de dreptul lor de proprietate conform art. 480 C. civ. nu face necesară adoptarea unei alte soluţii în apel asupra acestei cereri, ţinând seama de cele reţinute anterior privind nedovedirea existenţei acestui drept real în patrimoniul apelanţilor-reclamanţi.

Pentru considerente similare celor prezentate mai sus, Curtea nu a examinat apărările invocate de pârâţi pe fondul cererii de revendicare.

În consecinţă, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi G.C., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T., precum şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta O.V. şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a respingerii cererii de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de apelanţii-reclamanţi, situaţie în care, faţă de culpa procesuală reţinută în apel, nu s-a dat curs nici cererii acestora de acordare a cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 rap. la art. 298 C. proc. civ.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii M.M., T.A., S.D.S., I.B., T.L., D.C. şi D.C.M. şi pârâţii O.V., G.C., G.R., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T.

Prin recursul declarat, reclamanţii M.M., T.A., S.D.S., I.B., T.L., D.C. şi D.C.M. au criticat Decizia recurată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şţi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul ca reclamanţii nu ar fi moştenitorii defunctului A.C. proprietarul celor 2 imobile din sectorul 2, Bucureşti, în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 10302/1911 şi nr. 14185/1921, imobile naţionalizate ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950 la poziţia 326 din Anexa decretului.

Instanţa de apel pune în discuţie acceptarea moştenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ., de către A.N., A.P., A.A., A.T., fiii proprietarului A.C.

Camera Notarilor Publici a comunicat că după defunctul A.C. decedat la data de 23 martie 1962, cu ultim domiciliu în Bucureşti, sector 2 există certificatul de moştenitor cu nr. 15180 din 26 august 1996, acesta dovedind aspectul acceptării succesiunii de către copii săi. La data decesului 1962 imobilele fuseseră expropriate şi nu mai figurau în masa succesorală.

Reclamanţii au anexat cererea de declarare a recursului şi înscrisuri noi, respectiv certificate de moştenitor, acte de stare civilă, care fac dovada calităţii succesorale după toţi defuncţii si după A.P., B.A., schiţa arbore genealogic din care rezultă în mod indubitabil faptul că au calitatea de moştenitori, că au acceptat succesiunea după toţi autorii lor, care la rândul lor au acceptat-o după proprietarul A.C., există aşadar identitate intre titularul dreptului subiectiv pretins şi reclamanţi, excepţia lipsei calităţii procesuale active urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Curtea de Apel nu a putut trece la examinarea tuturor criticilor din apelul împotriva sentinţei nr. 1809 din 28 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a V - a civilă, ce vizau capătul acţiunii cu privire la cererea de revendicare, modalitatea de comparare a titlurilor de proprietate, valabilitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1996, terenul, curtea celor 2 imobile, motiv pentru reclamanţii au solicitat, după admiterea recursului, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, casarea hotărârii si retrimiterea ei in apel pentru analizarea celorlalte motive invocate.

Prin recursul declarat, pârâţii O.V., G.C., G.R., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T. critică Decizia recurată ca fiind neîntemeiată în temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii arată că greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată de reclamanţi, în condiţiile în care, aceştia, de la început, chiar şi în dovedirea calităţii procesual active, invocă dispoziţiile legii speciale, în sensul că se prevalează în justificarea acestei calităţi de dispoziţiile acesteia, respectiv, de dispoziţiile art. 4 (3) din Legea nr. 10/2001.

In opinia pârâţilor, acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, întrucât, legea speciala, derogă de la dreptul comun şi are prioritate, potrivit vechiului principiu de drept „specialia generalibus derogant" menţionat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 - decizie obligatorie pentru instanţe - prin care s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.

În condiţiile în care legea speciala are prioritate, persoanele îndreptăţite nu mai au deschisă calea acţiunii directe la instanţa de judecată, ci calea procedurii prevăzute de legea specială, ci ceasta din urmă lege extinzând aplicarea principiului restitutio in integrum si diversificând gama masurilor reparatorii.

În acest sens, sunt de observat notificările depuse de reclamanţi în dosar (p.83 si urm. dosar fond) din care rezultă că s-au cerut, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pe calea procedurii administrative prevăzute de aceasta lege - procedura care este obligatorie şi prealabilă.

Astfel, prin dispoziţiile art. 46 (4) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost recent modificate prin Legea nr. 1/2009, se dispune că "Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevede în acelaşi sens, sunt şi în celelalte modificări şi completări aduse Legii nr. 10/2001 prin legea amintită, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 1351/2008 şi nr. 56/2009.

Dacă reclamanţii se prevalează chiar şi în justificarea calităţii procesuale active pe dispoziţiile art. 4 (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum am arătat mai sus, cu atât mai mult trebuia respinsă acţiunea lor întemeiată pe dreptul comun, ca inadmisibilă.

Faţă de cele arătate, solicită admiterea recursului lor şi să fie modificată hotărârea, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca inadmisibilă.

Afirmaţiile reclamanţilor, potrivit cărora locuiesc fără forme, fără niciun titlu, fără a plăti chirie, etc. sunt tendenţioase. Sunt familii oneste, locuiesc împreună cu copiii lor, arătaţi în acţiunea reclamanţilor, dar şi cu nepoţii lor, nemenţionaţi în această acţiune, şi se achită de toate obligaţiile legale care le revin.

Ar fi nedrept ca, după ce si-au cumpărat apartamentele atribuite de fostul regim, reclamanţilor sa li se restituie si vechile proprietăţi, iar ei sa rămână fără nicio posibilitate de a rezolva situaţia lor locativă.

Analizând excepţiile invocate de reprezentantul intimaţilor Municipiul Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei de interes a recurenţilor-pârâţi în promovarea căii de atac, instanţa de recurs constată că, întra-adevăr, calitatea de parte la judecată, care s-a finalizat cu hotărârea atacată, nu este suficientă pentru exercitarea recursului ci trebuie îndeplinite şi celelalte condiţii referitoare la exerciţiile dreptului la acţiune, printre care, interesul.

În raport de soluţia pronunţată de instanţa de apel care a admis apelul declarat de pârâţi, şi a schimbat hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, pârâţii nu ar justifica un interes în promovarea recursurilor.

Înalta Curte constată însă că în apel pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi au criticat hotărârea primei instanţe şi cu privire la modul de soluţionare al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, critică apreciată ca nefondată de către instanţa de apel, reţinând astfel că aceştia justifică interes în promovarea căii de atac a recursului.

Cu privire la excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte constată că intimata Municipiul Bucureşti, prin reprezentant invocă nulitatea recursurilor întrucât criticile recurenţilor-reclamanţi sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei instanţei de apel şi că, deci nu s-ar încadra în niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că sancţiunea nulităţii recursurilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., poate interveni în cazul în care motivarea cererii de recurs lipseşte cu desăvârşire şi atunci când recurentul nu indică niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reluând doar susţinerile şi apărările formulate în fazele procesuale anterioare, iar încadrarea acestora într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de lege este imposibilă.

Această sancţiune nu poate fi aplicată în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, întrucât, în recurs, aceştia critică Decizia instanţei de apel cu privire la modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii lor procesuale active.

Critica lor este o critică de nelegalitate care vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 700 C. civ. privind termenul de acceptare al succesiunii în condiţiile în care nu au pus în dezbaterea părţilor un asemenea aspect.

Împrejurarea că recurenţii, în motivele de recurs, indică înscrisurile (acte de stare civilă şi certificate de moştenitor) care fac dovada calităţii lor de moştenitori ai proprietarul A.C. nu poate conduce la concluzia că aceasta este o critică de netemeinicie.

Proba cu îsncrisuri este o probă admisibilă în recurs, înr aport de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., iar aceste înscrisuri sunt depuse tocmai în susţinerea criticii de nelegalitate invocate.

Acestea sunt cosndierentele pentru care Înalta Curte va respinge ambele excepţii.

Examinând Decizia recurată în raport de criticile de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi şi pârâţi, Înalta Curte constată a fi fondat recursul reclamanţilor şi nefondat recursul pârâţilor, pentru următoarele argumente:

Reclamanţii critică Decizia instanţei de apel sub două aspecte ale modului de soluţionare ale excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâţi şi ale modului de soluţionare al criticii care viza respingerea capătului de cerere în constatare nulitate contracte de vânzare-cumpărare, ca prescris.

Înalta Curte constată a fi fondată doar prima critică, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că, potrivit art. 700 C. civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii care este data decesului autorului, a cărei succesiune trebuia acceptată.

În speţa de faţă, instanţa de apel a constatat că, dreptul moştenitorilor autorului A.C. de a accepta succesiunea acestora, s-a prescris şi fiind practic străini de succesiune, nu justifică calitatea procesuală activă pentru a revendica cele două imobile.

Din analiza actelor de vânzare-cumpărare, invocate ca titluri de proprietate de reclamanţi, rezultă însă că autorul A.C. nu a fost singurul proprietar al celor două imobile revendicate.

Astfel, din actul de vânzare aflat la fila 14 dosar de fond. Rezultă că A.C., împreună cu soţia M.C.A. au cumpărat un teren în suprafaţă de 345 m.p. şi 52 cm.p situat în Bucureşti, împreună cu construcţiile descrise în cuprinsul actelor.

La fila 17 din dosarul de fond se află un act dotal din cuprinsul căruia rezultă că cei doi soţi A.C. şi A.M. constituie „dotă" fiicei lor A.C.A. parterul imobilului din fund, descris în actul dotal împreună cu ½ drepturi de proprietate indiviză din suprafaţa de 330 m.p. teren.

Din înscrisul aflat la fila 18 dosar fond, rezultă că este vorba de imobil, act din care rezultă că a fost înscris dreptul de proprietate al ficei autorilor în cartea funciară provizorie, pentru ½ teren şi construcţiile primite ca dotă.

La fila 26 din dosarul de fond se află procesul-verbal întocmit la 16 octombrie 1940, cu ocazia înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate pentru imobilul autorilor A.C. şi A.M.

Rezultă aşadar că imobilele naţionalizate aveau mai mulţi proprietari şi nu unul singur, A.C.

Ca urmare, calitatea procesuală activă a reclamanţilor trebuie analizată în raport de vocaţia lor succesorală după cei trei autori ale căror succesiuni s-au deschis la date diferite, iar după unii dintre autori s-a eliberat certificate de moştenitor întocmite cu ocazia dezbaterii succesiunii acestora.

Nu are relevanţă împrejurarea că cele două imobile apar ca naţionalizate de la proprietarul A.C.

Înalta Curte constată astfel că instanţa de apel a analizat greşit vocaţia succesorală a reclamanţilor numai cu privire la succesiunea autorului A.C., considerându-i străini de succesiune, ca urmare a neexercitării dreptului de opţiune succesorală în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ.

Pe de altă parte, instanţa de recurs învederează părţilor că sancţiunea prevăzută de art. 700 alin. (1) C. civ. se aplică atunci când se constată că moştenitorii nu au făcut acte de acceptare expresă sau tacită a succesiunii, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 689 C. civ., în interiorul termenului de 6 luni prevăzut la art. 700 C. civ.

Nu este absolut necesar ca succesiunea unui autor să fie dezbătură şi finalizată prin eliberarea certificatului de moştenitor, ci este suficient ca moştenitorii să fi făcut acte pe care nu le-ar fi putut face decât în calitatea lor de erezi şi care lasă a se presupune neapărat intenţia lor de acceptare.

Este nefondată cea de-a doua critică, Înalta Curte reţinând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 privind termenul în care poate fi exercitat dreptul material la acţiune în cazul în care se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neavând invocată, din acest punct de vedere, data când reclamanţii au luat cunoştinţă de existenţa acestor contracte de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte recursul pârâţilor, Înalta Curte reţine că aceaştia critică Decizia instanţei de apel sub aspectul modului de soluţionare al criticii ce viza inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, critică nefondată, pentru următoarele argumente:

În Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, se reţine că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă respingerea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, s-a reţinut că acţiunea în revendicare, este o acţiune reală, iar acest caracter se consacră atâta timp cât există şi posibilitatea de a readuce bunul în patrimoniul revendicatorilor, iar dacă bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorilor sau a fost transmis unui terţ, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri.

În condiţiile în care s-ar concluziona că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi lipsiţi în continuare de proprietatea ce a aparţinut autorilor lor, deşi nicio instanţă de judecată nu a hotărât asupra încălcării drepturilor lor de proprietate şi nu a reţinut existenţa unei cauze de utilitate publică, care să justifice perpetuarea acestei stări, pentru simplul fapt că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură şi un termen, a căror nerespectare, i-ar decade din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Deosebit de importantă, sun acest aspect, este jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat că privarea de un bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocoul nr. 1 Adiţional la Convenţie.

Înalta Curte concluzionează astfel că există conflict între legea internă, Legea nr. 10/2001 care, prin art. 22 alin. (5), interzice accesul la o instanţă de judecată şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, prin art. 6, garantează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cele două excepţii invocate de reprezentantul intimatei Primăria Municipiului Bucureşti, iar în termenul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi şi va admite recursul declarat de reclamanţi, casând Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţi, invocată de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti.

Admite recursul declarat de reclamanţii M.M., T.A., S.D.S., I.B., T.L., D.C., D.C.M. împotriva Deciziei civile nr. 85/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Respinge, ca nefondată, excepţia lipsei de interes în exercitarea recursului de către pârâţi, invocată de intimatul-pârât Municipiul Bucureşti.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii O.V., G.C., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L., O.T. şi G.R. împotriva Deciziei civile nr. 85/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2072/2011. Civil. Marcă. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1834/2011. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2023/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs