ICCJ. Decizia nr. 2073/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2073/2011
Dosar nr.1868/112/2009
Şedinţa publică din 8 martie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bistriţa-Năsăud prin sentinţa civilă nr. 172/F din 25 noiembrie 2010 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul B.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral prin condamnarea la executarea pedepsei cu închisoare şi pentru constatarea caracterului politic al condamnării sale.
În motivarea acestei sentinţe Tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 175 din 15 noiembrie 1984 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Reclamantul, chemat în faţa Centrului Militar Judeţean Maramureş şi informat că este încorporat şi urmează să se prezinte la UM 01038 Borşa în ziua de 31 august 1984, a declarat că se opune încorporării deoarece aparţine credinţei „Martorii lui Iehova" şi aceasta îl opreşte de la satisfacerea serviciului militar. Petentul a rămas ferm pe poziţie, cu toate stăruinţele depuse de instituţia militară de a-i explica necesitatea îndeplinirii obligaţiilor militare, el declarând că înţelege urmările faptelor sale şi îşi asumă consecinţele la care se expune.
Reclamantul a executat, începând cu 26 octombrie 1984, doi ani de închisoare şi a fost pus în libertate la 10 iunie 1986 pedeapsa fiind graţiată în întregime.
Tribunalul în soluţionarea cauzei a avut în vedere Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 prin care s-a decis că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Instanţa a reţinut din considerentele hotărârii date în soluţionarea recursului în interesul legii că cel mai adesea pedepsele aplicate pentru asemenea infracţiunii au fost dispuse nu pentru aderarea la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, în exercitarea dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea tuturor cetăţenilor apţi, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală şi că, prin urmare, condamnările penale pentru cele două infracţiuni nu au caracter politic.
Tribunalul a mai reţinut că deşi Decizia în recursul în interesul legii s-a dat în legătură cu aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 aceasta devine obligatorie şi în contextul procesului în cauză, deoarece dezleagă o problemă de drept comună ambelor reglementări (Decretul-Lege nr. 118/1990 şi respectiv Legea nr. 221/2009). Cele două acte normative deşi instituie măsuri diferite, ele urmăresc realizarea aceluiaşi scop reparator, de corectare a abuzurilor săvârşite asupra unor persoane, în mod vremelnic, prin condamnări cu caracter politic, pronunţate după 6 martie 1945 pentru fapte de împotrivire faţă de regimul totalitar.
2. Instanţa de apel
Apelul declarat împotriva sentinţei Tribunalului de reclamant a fost respins ca neîntemeiat prin Decizia civilă nr. 155/A din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj.
Pentru această soluţie Curtea de apel a avut în vedere faptul că în mod corect s-a apreciat că infracţiunile nu au avut caracter politic.
S-a avut în vedere - de către instanţă, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009 - faptul că preocupările reclamantului au fost numai de natură religioasă, ceea ce nu a echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist.
S-a mai observat că în mod corect s-a făcut referire la Decizia nr. 32 din 16 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010 şi care a dezlegat această problemă de drept statuând în mod expres că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Din considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a mai reţinut împrejurarea că această problemă, pusă în discuţia instituţiilor Consiliului Europei (Adunarea Parlamentară, Comisia Europeană a Drepturilor Omului) a făcut obiectul mai multor acte adoptate internaţionale prin care s-a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să satisfacă din motive de conştiinţă şi că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 27 octombrie 2009 cu referire la o condamnare dispusă în 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de apartenenţă a persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova" a concluzionat că art. 9 din Convenţie interpretat în lumina dispoziţiilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Faptul că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie amintită s-a dezlegat problema de drept care vizează caracterul politic sau nu a unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează şi reclamantul în cauză, face aplicabilă Decizia şi în cazul de speţă în virtutea caracterului obligatoriu al acestei decizii potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. în scopul uniformizării jurisprudenţei.
3. Recursul
Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a criticat împrejurarea că în mod superficial instanţele au judecat cauza având în vedere strict dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.
S-a arătat că Legea nr. 221/2009 instituie competenţa instanţei de a stabili caracterul politic al unor infracţiuni (altele decât cele considerate de drept în mod limitativ condamnări cu caracter politic) pe bază de probe, iar Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dată în aplicarea dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu în aplicarea Legii nr. 221/2009.
Recurentul a invocat motivele prevăzute în expunerea de motive a Legii nr. 221/2009 şi care au determinat elaborarea acestei legi, printre acestea şi necesitatea de a clarifica la cerere de către instanţa de judecată a condamnărilor pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului şi care au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora.
Recurentul a mai arătat că fapta de natura celei pentru care a fost condamnat nu este prevăzută în art. 7 din lege care prevede în mod expres situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite de lege.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând Decizia atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, se constată ca fiind nefondate criticile de nelegalitate formulate de recurent, recursul urmând a fi respins pentru motivele ce succed:
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată persoanelor de drept judecate - prin soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate numai în interesul legii - este obligatorie pentru instanţe.
Problema de drept pusă în cauza dedusă judecăţii era dacă infracţiunea pentru care a fost condamnat petentul - refuz de prezentare la încorporare - motivat de apartenenţa acestuia la gruparea religioasă „Martorii lui Iehova" - poate fi încadrată în cadrul infracţiunilor cu caracter politic pentru a i se permite în acest fel petentului să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Decizia nr. 23/2009 a fost pronunţată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, act normativ care aidoma Legii nr. 221/2009 urmăreşte acelaşi scop reparatoriu pentru abuzurile săvârşite asupra unor persoane fizice prin aceeaşi modalitate a condamnărilor cu caracter politic pronunţate după 6 martie 1945 pentru fapte de împotrivire faţă de regimul totalitar.
Ca urmare în mod corect instanţele au considerat incidenţa deciziei asupra problemei de drept dedusă judecăţii, problemă care a fost rezolvată prin această decizie indiferent că în cauză ea a fost adusă în discuţie pe calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Cum dezlegarea se referă în mod precis la faptul că pedepsele aplicate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. săvârşite din motive de conştiinţă cu referire directă la organizaţia religioasă „Martorii lui lehova", nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate politic, în mod corect s-a făcut aplicarea acestei dezlegări.
Împrejurarea că aceste fapte nu se regăsesc în enumerarea art. 7 din lege care să le excludă din categoria de condamnări politice nu conduce la concluzia că ce nu este exceptat devine automat infracţiune cu caracter politic.
O altă interpretare ar vida de conţinut dispoziţiile art. 4 care dau în competenţa instanţei stabilirea, la cerere, a caracterului politic al condamnărilor pentru alte infracţiuni decât cele enumerate expres ca fiind de drept condamnări politice.
Instanţele au făcut în mod corect trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. care şi aceasta a concluzionat că săvârşirea, din motive de conştiinţă, a unor fapte prevăzute de legea penală, nu antrenează, prin aplicarea pedepsei, o încălcare a libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie.
Constatând că soluţia deciziei atacate de menţinere a sentinţei de respingere a acţiunii este legală şi temeinică în raport de probele administrate şi de dispoziţiile normative incidente corect raportate la cazul dedus judecăţii, s-a apreciat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat nu s-a dovedit în cauză şi ca atare recursul a fost respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei civile nr. 155/A din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2074/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2072/2011. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
