ICCJ. Decizia nr. 2074/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2074/2011
Dosar nr.2356/115/2009
Şedinţa publică din 8 martie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele.
Prin cererea înregistrată sub nr. 2356/115/2009 la Tribunalul Caraş-Severin, ulterior precizată, reclamanta Ş. (fostă D.) A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin ca instanţa, prin hotărârea ce va da, să constate că împotriva sa, a tatălui său S.I.P. şi a bunicului său S.I. a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a strămutării prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne; să oblige pârâtul la plata sumei de 2.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit în nume personal, dar şi ca descendentă a sus-menţionaţilor antecesori.
În motivare a învederat că în data 18 iunie 1951, când avea vârsta de 1 an şi patru luni, împreună cu părinţii şi bunicul său, au fost strămutaţi în Câmpia Bărăganului, unde, au fost supuşi la suferinţe fizice şi psihice. La întoarcerea acasă, în localitatea de unde au fost deportaţi, casa familiei a fost găsită vandalizată, toate bunurile fiind furate. Mai arată că a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. În drept, a invocat dispoziţiile Legii 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 128 din 4 februarie 2010 acţiunea a fost admisă în parte, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în lei, la data plăţii, a sumei de 125.000 euro.
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârât, prin Decizia nr. 160 din 19 mai 2010, a admis calea de atac şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale; celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute pentru motivele ce urmează.
Susţinerile apelantului potrivit cu care daunele morale s-ar cuveni doar persoanelor condamnate sau, după caz, descendenţilor acestora, sunt nefondate.
Această interpretare contravine atât normelor legale [art. 5 alin. (1) din lege], cât şi scopului adoptării Legii nr. 221/2009, cel de reparare a prejudiciilor cauzate prin condamnări şi măsuri administrative asimilate acestora.
Pe de altă parte, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, măsurile restrictive impuse persoanelor strămutate şi metodele folosite pentru asigurarea strămutării echivalează cu o adevărată privare de libertate.
În continuare, instanţa reţine că tribunalul s-a referit în concret şi pe larg la toate împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantei, aspect ce rezultă cu evidenţă din considerentele sentinţei apelate.
La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
Particularitatea prezentei cauze constă în aceea că, prin cererea înregistrată sub nr. 2355/115/2009 la Tribunalul Caraş-Severin, mama reclamantei a solicitat în nume propriu obligarea aceluaişi pârât la plata de despăgubiri morale rezultate din aceeaşi măsură a strămutării, invocând că, împreună cu concubinul său (tatăl reclamantei din prezenta acţiune), cu fiica sa (reclamanta actuală) şi tatăl concubinului (bunicul reclamantei) a fost strămutată în Bărăgan.
Prin Decizia civilă nr. 93/A din 21 aprilie 2010 instanţa de apel a menţinut în parte hotărârea primei instanţe, obligând pârâtul la plata către mama reclamantei din prezenta acţiune a sumei de 80.000 euro.
Pentru a acorda această sumă, instanţa a avut în vedere că reclamanta a suferit un prejudiciu moral alături de fiica sa minoră (actuala reclamantă) şi de concubin (tatăl reclamantei pentru care s-au cerut, de asemenea, despăgubiri morale).
Or, nu doar principiul echităţii ci şi normele morale impun ca invocarea unor suferinţe (personale sau ale celor apropiaţi) să nu devină o sursă de câştig necuvenit, realizarea unui echilibru între necesitatea reparării prejudiciului moral şi evitarea îmbogăţirii fără justă cauză fiind de esenţă în domeniul despăgubirilor morale, domeniu unde nu există limite sau criterii de evaluare expres prevăzute de lege.
În respectarea acestor exigenţe, instanţa de apel a apreciat că o sumă de 50.000 euro se constituie într-o reparaţie echitabilă pentru reclamantă, suma fiind stabilită în acest cuantum avându-se în vedere şi particularitatea speţei deduse judecăţii, mai sus arătată.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., apreciază că cererea sa nu are nicio particularitate pentru că a solicitat despăgubiri în numele său cât şi în numele tatălui şi bunicului, mama sa solicitând despăgubiri în nume propriu.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor se apreciază că instanţa de apel trebuia să ia în calcul şi practica judiciară, arătându-se că despăgubirile morale trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acesteia.
Totodată, faţă de împrejurarea că suma acordată este inferioară sumelor acordate în speţe similare, recurenta invocă cauza Beian contra României pentru practică neunitară.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., invocă pe cale de excepţie Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la art. 5 alin. (1), lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009. Totodată, se arată că doar persoanele condamnate pot primi despăgubiri morale, reclamanta nefiind îndrituită la acordarea acestora.
Se apreciază că suma acordată este nejustificat de mare în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, fiind acordată cu nerespectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi fără a se ţine seama de criteriul echităţii.
Reclamanta, prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului declarat de pârât.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei reţine caracterul nefondat al ambelor recursuri pentru argumentele ce succed.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.10.2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În raport de această decizie, cu ocazia dezbaterilor, recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că nu mai există o reglementare legală pentru acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale.
Faţă de această susţinere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea C. civ. „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestei termen, dispoziţiile contestate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivă nu îşi respectă această obligaţie sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională, pentru viitor.
Însă, în cauza de faţă, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nu produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluţionării recursului, care a fost declarat la 18 iunie 2010. Cu alte cuvinte, Decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 nu se poate aplica în etapa procesuală a recursului.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional din C.E.D.O., faţă de împrejurarea că Decizia pronunţată în apel este definitivă şi executorie, potrivit dispoziţiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ. dând astfel naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţie a art. 1 din protocolul nr. 1.
Statul român a susţinut că prin decizie s-au aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece reclamanta şi familia ei au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
Susţinerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiată şi persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv.
Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în aproprierea localităţii S. din Bărăgan, în temeiul deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-pârât a contestat şi cuantumul daunelor morale, cuantum contestat şi de recurenta-reclamantă însă în sens contrar celor susţinute pârât.
Măsura administrativă cu caracter politic a produs reclamantei şi familiei sale un prejudiciul real ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu T.M. în Câmpia Bărăganului a produs suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea tatălui şi bunicului reclamantei.
Referitor la daunele cuvenite reclamantei pentru propria suferinţă trebuie avută în vedere şi vârsta extrem de mică a reclamantei la data dislocării, 1 an şi 4 luni, vârstă la care copiii nu sunt conştienţi de valori precum onoarea şi demnitatea şi chiar de lipsa bunurilor materiale necesare unei existenţe normale.
În speţă, instanţa de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale ce constituie fundamentul daunelor solicitate.
Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei, inclusiv a împrejurării că şi mama reclamantei este beneficiara unei despăgubiri de 80.000 euro în temeiul aceluiaşi act normativ, rezultate din acelaşi fapt al strămutării şi de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirii acordată reclamantei de instanţa de apel, 50.000 euro, faţă de perioada deportării 18 iunie 1951 - 15 februarie 1956, de vârsta reclamantei, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate tatălui şi bunicului reclamantei precum şi acesteia din urmă, este echitabilă şi justificată.
Cauza Beian împotriva României, invocată de reclamantă în susţinerea cuantumului daunelor morale solicitate, nu este incidentă în cauză, câtă vreme cererea sa de acordare a unor daune morale a fost admisă pentru faptul strămutării politice.
Cuantumul diferit al daunelor morale acordate în cauze având temei de drept Legea nr. 221/2009 nu semnifică practică neunitară, în sensul dezlegării problemei de drept în mod diferit pentru situaţii de fapt identice. Diminuarea daunelor morale se apreciază concret în fiecare pricină, funcţie de datele concrete ale cauzei.
Cât priveşte aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la Decizia pronunţată în apel.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Ş. (fostă D.) A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin împotriva deciziei civile nr. 160/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2118/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2073/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
