ICCJ. Decizia nr. 2680/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2680/2011
Dosar nr. 2822/87/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 7 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia invocată fiind inadmisibilă.
S-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului declarat împotriva prezentei încheieri.
A fost suspendată judecata prezentului recurs privind cererea formulată de către recurenta-pârâtă SC P. SA, Membru OMV Grup, împotriva sentinţei civile nr. 195 din data de 5 februarie 2009, pronunţate de către Tribunalul Teleorman, secţia litigii de muncă, asigurări sociale contencios administrativ şi fiscal, complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 2822/87/2007 în contradictoriu cu intimata-reclamantă P.C. - având ca obiect „drepturi băneşti" - pe perioada soluţionării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sunt admisibile excepţiile invocate în faţa instanţei de una dintre părţile procesului, care are ca obiect neconstituţionalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, ce are legătură cu soluţionarea cauzei şi care nu au fost declarate anterior neconstituţionale, cerinţe pe care textul criticat le îndeplineşte, prin prisma aplicabilităţii lui în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât priveşte competenţa teritorială a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
Din chiar natura excepţiei, însă, rezultă şi că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu" a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborată cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, rezultă că este interzis Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra modului de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanţei judecătoreşti, sub control judiciar, limitând competenţa instanţei constituţionale la stabilirea înţelesului neconstituţional al normei supuse controlului.
Prin urmare, deşi nereglementate expres de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituţionalitate nu au în realitate un temei constituţional ori pune în discuţie un anume mod de interpretare şi aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt şi la latitudinea instanţei judecătoreşti, putând fi extrase, fără echivoc, din dispoziţiile, interpretate „per a contrario", ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ. Aceasta pentru că raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate este aceeaşi în toate cazurile anterior expuse, ţinând de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele situaţii ce constituie limite ale competenţei de a se pronunţa, inclusiv pentru Curtea Constituţională.
Sub aceste aspecte, s-a constatat că prezenta excepţie, deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art. 298 ultima liniuţă), efectuate de judecători cu gravă neglijenţă, prin necunoaşterea legii şi exces de putere.
De asemenea revocatul principiu al „efectivităţii juridice" nu este reglementat de vreunul din textele constituţionale de referinţă şi nici de vreo altă dispoziţie fundamentală, iar cât priveşte art. 1 alin. (5) din Constituţia României, respectiv exemplele din jurisprudenţa europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susţine obligaţia tuturor autorităţilor publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată şi a adopta dispoziţii eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudenţe unitare.
Or, deşi atât obligaţia Parlamentului de a respecta legile pe care el însuşi le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituţie), de a asigura coerenţa legislativă a actelor normative pe care le emite, cât şi interpretarea şi aplicarea corecte şi pe cât posibil unitare, reprezintă obligaţii constituţionale certe şi deziderate legitime, dar nu interesează şi nu pot întemeia controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Din această perspectivă, printr-o jurisprudenţa constantă, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconstituţionalitate a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie.
Astfel, prin Deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituţională a reiterat că orice excepţie prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituţionalitate şi care se referă la interpretarea şi aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenţei Curţii Constituţionale, ţinute să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii legilor supuse controlului.
De asemenea, prin deciziile nr. 76/2000, 249/2005, 81/1999 şi 6/2003, Curtea Constituţională a statuat că nu intră sub incidenţa controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei, ea având competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor. Astfel, coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunţe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situaţie dată, aceasta ţinând de competenţa instanţei de judecată, ce dispune de atribuţia interpretării şi aplicării legii.
În consecinţă, având în vedere că, potrivit celor expuse, este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege susţinută prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative între ele, respectiv prin care se deduce instanţei de control constituţional, modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea şi aplicarea legii la speţă, în temeiul art. 29 alin. (6) rap. la art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi a art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii şi, în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dispunându-se suspendarea prezentei judecăţi până la soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a încheierii recurentei în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii.
Excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată pe art. 28 a alin. (2) ultima liniuţă neputând modifica implicit procedurile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă fără a contraveni prevederilor constituţionale.
La termenul de 20 ianuarie 2010 cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi repusă pe rol la data de 4 februarie 2011 în vederea discutării excepţiei perimării.
La termenul din 23 martie 2011 instanţa a invocat incidentul procedural conferit de perimare.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 248 [alin. (1)] prima parte, C. proc. civ., cererea de recurs se perimă de drept chiar şi împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
În cauză, după suspendarea generată de lipsa părţilor, cauza a rămas în nelucrare peste un an, împrejurare faţă de care în temeiul art. 252 C. proc. civ. se va constata perimarea cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup, împotriva încheierii de şedinţă din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2681/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2670/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
