ICCJ. Decizia nr. 2757/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2757/2011
Dosar nr. 36953/3/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea introdusă la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti reclamantul Ş.M. a chemat în judecată pârâta SC F.C.I. SRL pentru a fi obligată la plata prestaţiilor rezultate din certificarea traducerilor prin aplicarea ştampilei de traducător autorizat. Şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 962, 963 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6486 din 12 mai 2009 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a fost angajat de societatea pârâtă în funcţia de traducător, cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, astfel încât prezentul litigiu nu este unul civil, ci un conflict de muncă în legătură cu executarea acestui contract. Aşa fiind, competenţa de primă instanţă revine Tribunalului, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Susţinerea reclamantului că natura civilă a litigiului este dată de modalitatea de prestare a serviciilor, nu în temeiul contractului individual de muncă, ci în baza unei înţelegeri verbale sub forma unui modus vivendi a fost înlăturată de instanţa de fond, care a apreciat că această împrejurare ţine de modul de interpretare a raporturilor de muncă existente între părţi, fără a schimba natura litigiului.
Prin sentinţa civilă nr. 841 din 01 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat necompetenţa sa materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reţinând natura civilă a litigiului, faţă de faptul că fundamentul dreptului invocat de reclamant nu îl constituie un contract individual de muncă, ci convenţia părţilor privind prestarea de către reclamant a unor servicii, în condiţiile Legii nr. 178/1997. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 28 din 04 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă, îndreptată prin încheierea din 27 august 2010, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
A reţinut că obiectul dedus judecăţii prin acţiunea formulată de reclamant nu se circumscrie jurisdicţiei muncii, deoarece se susţine executarea unei prestaţii, în baza unei convenţii civile, pentru realizarea căreia, pe lângă existenţa unui atestat de traducător era necesară şi existenţa unei autorizaţii emisă de Ministerul Justiţiei în temeiul Legii nr. 178/1997.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC F.C.I. SRL, invocând nulitatea hotărârii atacate, faţă de faptul că în dispozitivul acesteia nu se arată în favoarea cui se stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei. În subsidiar, a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în tot a sentinţei recurate, susţinând că activitatea de traducere a avut loc integral în timpul orelor de program, în exercitarea sarcinilor de serviciu ale reclamantului, cu folosirea echipamentelor societăţii, fiind plătit pentru această activitate, că Legea nr. 178/1999 nu limitează forma în care un traducător îşi poate desfăşura activitatea, fiind perfect compatibilă activitatea de traducere în temeiul autorizaţiei emisă de Ministerul Justiţiei cu raporturile de muncă, iar cerinţele fişei postului nu se limitează strict la atestatul emis de Ministerul Culturii, pentru că acesta nu există şi nici nu era necesar. De aceea a solicitat admiterea recursului şi constatarea că litigiul de faţă are natura unui conflict de muncă.
Analizând recursul în condiţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs privind nulitatea hotărârii, ca urmare a neindicării în dispozitiv a instanţei în favoarea căreia se stabileşte competenţa nu va mai fi analizat, dat fiind faptul că după data introducerii recursului a fost pronunţată de către Curtea de Apel încheierea din 27 august 2010, prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 28 din 04 iunie 2010 şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat plata unor prestaţii efectuate pentru pârâtă în calitatea sa de traducător autorizat, prestaţii ce ar excede calificării de traducător, în considerarea căreia a fost angajat cu contract de muncă. De aceea a solicitat o plată separată, recunoscând că traducerile au fost realizate în cadrul programului normal de muncă, cu acordul beneficiarului.
Dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că „în toate carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
Or, în cauza de faţă, atât obiectul, cât şi temeiul juridic al acţiunii sunt clar stabilite de reclamant, situându-se în afara sferei conflictelor de muncă, respectiv a litigiilor în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă, aşa cum sunt definite de dispoziţiile art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999.
Fundamentul direct al dreptului invocat de reclamant îl constituie nu contractul individual de muncă încheiat cu recurenta-pârâtă, ci convenţia părţilor privind prestarea de către reclamant a unor servicii ca urmare a folosirii autorizaţiei de traducător obţinute în condiţiile Legii nr. 178/1997.
În aceste circumstanţe, a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 168/1999, care vizează o cauză nouă şi distinctă a cererii de chemare în judecată şi care nu a fost învederată de reclamant, ar echivala cu o încălcare a principiului disponibilităţii şi depăşirea limitelor investirii instanţei în condiţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Faptul că în perioada de referinţă reclamantul avea calitatea de salariat al recurentei-pârâte nu este de natură a avea consecinţe asupra naturii litigiului, din moment ce prestaţiile efectuate nu erau prevăzute în fişa postului. Din verificarea acesteia rezultă că reclamantul avea atribuţia traducerii documentelor necesare desfăşurării activităţii companiei angajatoare din/în limba engleză şi germană, traduceri pe care le semna şi pentru a căror corectitudine îşi angaja responsabilitatea în condiţiile dreptului muncii. La Capitolul IX din fişa postului sunt specificate condiţiile de ocupare a acestuia, respectiv studii superioare şi atestat de traducător pentru limba engleză şi limba germană. Aşadar, reclamantul nu avea obligaţia de a certifica, în calitatea sa de traducător autorizat, traducerile efectuate, iar pentru ocuparea acestui post nu era necesară îndeplinirea condiţiei autorizării de către Ministerul Justiţiei în condiţiile Legii nr. 178/1997.
În aceste condiţii, ultima atribuţie specifică postului, prevăzută la pct. 1V lit. A din fişa postului, constând în „orice alte sarcini alocate de către superiorul direct şi care au legătură cu activitatea sa" nu poate îngloba sarcina autorizării traducerii, pentru că autorizarea este o cerinţă ce excede cerinţelor impuse la angajare.
Că este aşa, o dovedeşte şi înscrisul denumit de intimatul-reclamant „anexa 374", care cuprinde factura din 07 aprilie 2006 şi chitanţa din 07 aprilie 2006, emise de traducătorul autorizat M.Ş. către SC F.C.I. SRL, prin care aceasta din urmă achită suma de 150 RON cu titlu de „traducere contract română-engleză". Aşadar, chiar recurenta recunoaşte implicit efectuarea de către intimatul-reclamant a unor prestaţii în afara contractului de muncă.
Desigur că existenţa convenţiei denumite de reclamant modus vivendi, cuantumul onorariului, plata acestuia, urmează a fi stabilite în urma probelor ce vor fi administrate de părţi, însă în cadrul unui litigiu civil, calificat ca atare de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F.C.I. SRL împotriva sentinţei nr. 28 din 04 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2719/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2707/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
