ICCJ. Decizia nr. 2707/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2707/2011
Dosar nr.6090/1/2010
Şedinţa din 23 martie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 18 aprilie 2007, S.J. şi S.S. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Braşov prin Primar, SC R. SRL şi M.D.M., să se constatate calitatea de proprietară a antecesoarei reclamanţilor S.O. (născută B.) asupra imobilului situat în Braşov, strada M.V., înscris în CF nr. AA Braşov nr. top. XXX şi dezmembrat ulterior în două apartamente cu nr. top. XXX/I şi XXX/II; să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român care a preluat imobilul în cauză în mod abuziv; să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de CF, radiind înscrierile ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei lor, stabilind pe baza comparării titlurilor că dreptul acesteia de proprietate – prin cumpărare la 28 octombrie 1932 şi moştenire – este preferabil şi anterior dreptului pârâţilor şi să fie obligaţi pârâţii să le predea posesia imobilului în litigiu.
Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 265 din 16 ianuarie 2008, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din 24 ianuarie 2008, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Braşov, invocată de reclamanţi. A declinat competenţa de soluţionare a acţiunilor formulate de reclamanţi în Dosarele nr. 5206/197/2007 şi nr. 6098/197/2007 în favoarea Tribunalului Braşov.
S-a constatat că aceeaşi acţiune a fost înregistrată în ambele dosare menţionate, fiind admisă excepţia de litispendenţă, potrivit dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ.
Totodată s-a reţinut că în raport de precizarea valorii obiectului cererii la 510.000 RON şi de dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., competenţa soluţionării aparţine tribunalului.
Soluţia Judecătoriei a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 643/R din 05 iunie 2008 a Tribunalului Braşov, prin care s-a respins recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva sentinţei ca tardiv.
Prin sentinţa nr. 335/S din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins excepţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a formula respectiva acţiune. A respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov prin Primar. A respins acţiunea formulată de reclamanţii S.J. şi S.S. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, Municipiul Braşov, SC R. SRL şi M.D.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia decăderii reclamanţilor de a formula acţiunea, că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, dispoziţiile normative în materie nu instituie vreun termen de decădere, posibilitatea reclamanţilor de a apela la respectivul demers judiciar ţinând de admisibilitatea acţiunii care nu va fi avută în vedere ca o veritabilă excepţie ci ca o apărare de fond.
A fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român, având în vedere dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, cele ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, precum şi cele ale art. 2 alin. (2) lit. c) din HG nr. 386/2007.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost respinsă de prima instanţă faţă de faptul că respectivul minister nu a fost chemat în judecată în nume propriu, neavând calitatea de pârât, ci doar pe aceea de reprezentant al pârâtului Statul Român. S-a constatat totodată că şi Municipiul Braşov prin Primar are calitate procesuală pasivă, întrucât imobilele preluate de stat anterior anului 1989 au aparţinut, iar cele neînstrăinate încă mai aparţin, patrimoniului unităţii administrativ–teritoriale, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, dacă nu s-a probat în cauză că imobilul aparţine domeniului public sau privat al statului, conform art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte fondul cererii dedusă judecăţii, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost deţinut în proprietate de antecesoarea reclamanţilor, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 90/1950, iar ulterior a suferit o dezmembrare în două apartamente, asupra nr. 2, intabulându-se, la 20 mai 2003, dreptul de proprietate al pârâtei M.D.M. cu titlu de cumpărare, în baza contractului de vânzare–cumpărare încheiat, în conformitate cu Legea nr. 112/1995, cu SC R. SRL.
S-a constatat că nu poate fi primit, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., primul petit al acţiunii, întrucât este unul de constatare, atâta timp cât partea are la dispoziţie acţiunea în realizare, or, în speţă, reclamanţii au şi promovat o astfel de acţiune, concretizată în următoarele petite ale cererii.
În ceea ce priveşte restul cererilor, Tribunalul a constatat, în primul rând, că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Astfel, constatând că dreptul comun reglementat prin art. 480–481 C. civ. a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, Tribunalul a reţinut că legea nouă a suprimat practic acţiunea dreptului comun, rămânând fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul legii speciale de reparaţie.
Raportându-se şi la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul a apreciat că numai persoanele exceptate de la Legea nr. 10/2001, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi sau dacă nu a trecut în patrimoniul unei terţe persoane într-o altă modalitate prevăzută de lege.
Aşa fiind, în raport de data introducerii acţiunii şi având în vedere că legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie al cărei obiect îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil cât şi cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil de către stat, Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu pot deroga de la respectiva reglementare, fiind obligaţi să urmeze procedura şi termenele prevăzute de legea specială, iar în acest context, statuarea singulară asupra valabilităţii titlului statului nu poate produce nicio consecinţă juridică faţă de reclamanţi, ceea ce face să apară ca lipsită de interes.
Prin încheierea din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a suspendat, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., judecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii ce face obiectul Dosarului nr. 5159/197/2009.
Recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva încheierii pronunţată de Curtea de Apel a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 8156 din 09 octombrie 2009. A fost casată respectiva încheiere şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010 a admis apelul declarat de reclamanţii S.J. şi S.S. împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Braşov sub nr. 5800/62/2008.
S-a constatat de către instanţa de apel că la termenul de judecată din 15 aprilie 2010, reprezentantul convenţional al reclamanţilor, avocat B.M. a depus la dosarul cauzei o declaraţie a reclamanţilor de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, în formă autentică, cu respectarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 05 octombrie 1961 privind obligativitatea apostilării.
S-a reţinută că intimata–pârâtă M.D.M., prezentă la acel termen, a declarat că este de acord cu renunţarea reclamanţilor la cererea de chemare în judecată, aspect care a fost confirmat şi de avocata acesteia M.G. De asemenea, reprezentanta intimatei–pârâte SC R. SRL a fost de acord cu renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată, astfel că s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ.
Având în vedere că renunţarea la cererea de chemare în judecată se poate face şi în căile de atac, condiţionat de acordul pârâtului, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 246 C. proc. civ., s-a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei Tribunalului care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanţii şi pârâţii M.D.M. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Prin cererea de recurs formulată de reclamanţii S.J. şi S.S., s-a arătat că motivele vor fi depuse în termenul prevăzut de art. 301 şi art. 303 C. proc. civ.
Pârâta M.D.M. a declarat două recursuri împotriva deciziei pronunţată în apel, pe care a criticat-o în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 şi pct. 6 C. proc. civ.
A arătat că art. 246 C. proc. civ. limitează posibilitatea reclamantului de a renunţa la judecată până la „intrarea în dezbaterea fondului", moment din care renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi. Totodată, având în vedere faptul că instanţa de fond a pronunţat deja o hotărâre, în fazele apelului şi recursului, partea poate renunţa la judecata căii de atac şi nicidecum la judecata cererii de chemare în judecată.
Dacă reclamantul ar fi renunţat la dreptul pretins, instanţa putea face aplicarea prevederilor art. 247 C. proc. civ., în condiţiile în care renunţarea la drept se poate face fără învoirea celeilalte părţi, atât în primă instanţă cât şi în apel.
În continuare, s-a arătat că în situaţia în care s-ar fi renunţat la dreptul subiectiv la acţiune, instanţa ar fi putut să pronunţe o hotărâre prin care să fie desfiinţată hotărârea instanţei de fond fără să se ţină cont de acordul părţilor, însă în acest caz soluţia corectă ar fi fost de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată potrivit art. 247 C. proc. civ.
A susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că prin înscrisul transmis, reclamanţii au arătat că „îşi retrag acţiunea înregistrată sub nr. 5800/62/2008 la Curtea de Apel Braşov", din formularea respectivei cereri reieşind dorinţa părţii de renunţare la judecarea apelului.
Pârâta a arătat că a înţeles că actul vizează în mod clar renunţarea la judecata apelului, motiv pentru care a şi fost de acord, însă nu poate fi de acord cu soluţia de a i se desfiinţa o hotărâre favorabilă.
A considerat că procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat normele care reglementează renunţarea la judecată, pe de o parte, pentru că nu putea decât să ia act de renunţarea la judecata apelului, iar, pe de altă parte, pentru a face acest lucru trebuia să aibă acordul expres al tuturor părţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Chiar dacă în apel este posibilă renunţarea la cererea de chemare în judecată fără ca acest lucru să fie apreciat ca o renunţare la drept, este absolut necesar acordul tuturor părţilor, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului, lucru de care nu s-a ţinut seama, în cauză fiind şi alţi pârâţi care nu şi-au dat acordul.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov reprezentanta în teritoriu a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
A arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 246 C. proc. civ., având în vedere faptul că pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov prin Primar nu şi-au dat acordul faţă de cererea de renunţare.
Menţionează că interesul său în promovarea prezentului recurs rezidă din faptul că instanţa de apel a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată, fără acordul său, în condiţiile în care soluţia primei instanţe îi era favorabilă. În plus, interesul în menţinerea sentinţei Tribunalului este legat şi de aspectul că reclamanţii nu au înţeles să renunţe la dreptul pretins, pe rolul Judecătoriei Braşov fiind înregistrat Dosarul nr. 5159/197/2009 care are ca obiect acţiunea în revendicare cu privire la acelaşi imobil şi împotriva aceloraşi pârâţi.
Recursul reclamanţilor este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, se constată că în declaraţia de recurs, reclamanţii nu au indicat motivele exercitării căii extraordinare de atac, precizând că acestea vor fi depuse ulterior, în termenul legal, susţinere care nu a fost însă materializată nici până în prezent.
În acelaşi timp, Înalta Curte nu a identificat existenţa unor motive de ordine publică susceptibile de a fi invocate din oficiu şi supuse dezbaterii părţilor, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Recursurile pârâţilor sunt fondate.
Renunţarea este un act procesual de dispoziţie, reglementat de art. 246-247 C. proc. civ. sub două forme: renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii.
Condiţiile în care poate avea loc renunţarea la judecată diferă în funcţie de momentul procesual la care acesta intervine, iar în situaţia în care s-a intrat în dezbaterea fondului, renunţarea se poate face numai cu învoirea pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ.
În căile de atac, renunţarea la cererea de chemare în judecată se poate face numai cu acordul pârâtului, deoarece s-a intrat în dezbaterea fondului procesului.
Trebuie însă făcută distincţia între renunţarea, în căile de atac, la judecata cererii de chemare în judecată, caz în care este necesar acordul pârâtului şi renunţarea la judecată chiar a căii de atac, aspect care echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, situaţie în care nu mai este necesar acordul pârâtului.
Efectele renunţării la judecată se produc retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară declanşării procedurii judiciare, ceea ce înseamnă că dacă dreptul la acţiune nu s-a prescris, reclamantul va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiaşi drept, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat.
Ca şi renunţarea la judecată, şi renunţarea la dreptul subiectiv poate avea loc oricând în cursul judecăţii, putându-se face atât în primă instanţă cât şi în apel, potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., iar raportat la prevederile art. 316 C. proc. civ., rezultă că reclamantul poate să renunţe la dreptul subiectiv şi în etapa recursului.
Întrucât pentru pârât nu mai există riscul de a fi acţionat din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunţă, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanţa să ia act de renunţarea la drept.
Dacă renunţarea intervine în instanţa de apel, art. 247 alin. final C. proc. civ. prevede că hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.
Se reţine însă că în speţă, instanţa de apel a considerat că au devenit incidente dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., deşi nu a existat acordul pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov prin Primar faţă de cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, care nu au fost prezenţi la termenul de judecată.
În plus, este necesar a se califica cu exactitate la ce anume au înţeles să renunţe reclamanţii, respectiv la judecata apelului, a cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul subiectiv pretins, având în vedere formularea din cerere, în traducere, potrivit căreia „prin prezenta ne retragem acţiunea, înregistrată sub nr. 5800/62/2008 la Curtea de Apel Braşov, care a fost formulată în legătură cu dezbaterea din 18 martie 2010. Acest proces a fost dezbătut şi la Tribunalul Braşov sub acelaşi număr" şi consecinţele juridice care decurg din aceasta.
Pentru considerentele expuse, va fi constatat nul recursul reclamanţilor şi vor fi admise recursurile declarate de pârâţi, se va casa Decizia atacată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii S.J. şi S.S. împotriva deciziei nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursurile declarate de pârâţii M.D.M. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva aceleiaşi decizii.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2757/2011. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2704/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
