ICCJ. Decizia nr. 2719/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2719/2011
Dosar nr. 4956/117/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4956/117 din 10 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul H.S.Ş., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei să constate, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentinţa penală nr. 255 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Iaşi; să oblige pârâtul, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 40 din 14 ianuarie 2010, pronunţată în Dosar nr. 4956/117/2009 de către Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acţiunea reclamantului şi în consecinţă: s-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentinţa penală nr. 255 din 19 august 1970, pronunţată în Dosar nr. 220/1970 al Tribunalului Militar Iaşi; s-a dispus obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 40.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri; pârâtul a fost obligat la 2.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Instanţa de fond a reţinut faptul că infracţiunea de insubordonare, pentru care a fost condamnat reclamantul, poate fi considerată ca fiind o infracţiune politică, întrucât, refuzul de a primi arma, de a depune jurământul militar şi de a participa la program în zilele de sâmbătă au fost determinate de convingerile religioase ale reclamantului, condamnarea reclamantului nefiind determinată de considerente ce ţin de instrucţia militară. în consecinţă, situaţia reclamantului se încadrează în textul Legii nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei nr. 40 din 14 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat apel, în termen legal, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate, în principal, prin respingerea în totalitate a acţiunii reclamantului ca nefondată, întrucât condamnarea suferită de reclamant nu are caracter politic, iar în subsidiar, în situaţia în care instanţa de apel apreciază, totuşi, că această condamnare are caracter politic, să dispună reducerea cuantumului despăgubirilor şi să exonereze pârâtul de plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 161/A/2010 Curtea de Apel Cluj, a admis apelul, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea.
În motivarea deciziei s-a reţinut că:
Starea de fapt evidenţiată de înscrisurile depuse la dosarul de fond releva faptul că reclamantul-intimat a fost condamnat pentru infracţiunea de insubordonare, prevăzută de art. 334 alin. (1) şi (2) C. pen., motivat pe faptul că, datorită convingerilor sale religioase, respectiv, reclamantul făcea parte din secta religioasă A. de ziua a şaptea, acesta a refuzat să depună în întregime jurământul militar, a refuzat să primească arma şi să se încadreze în program în zilele de sâmbătă.
Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat este una de drept comun, vizând capacitatea de apărare a ţării, iar nu una cu caracter politic, ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, având în vedere că, în decursul istoriei, diferite acte normative reglementau infracţiunile de drept comun, săvârşite de civili, cu privire la refuzul lor de a se subordona obligaţiei de satisfacere a stagiului militar, respectiv, săvârşite de militari în perioada stagiului militar, constând în refuzul de a depune jurământul, refuzul de a pune mâna pe armă, sau în refuzul de a executa ordinele superiorilor.
Este adevărat că în art. 30 din Constituţia României din 1965 se prevede o garantare a libertăţii de conştiinţă, deci implicit şi libertatea conştiinţei religioase, dar nu este mai puţin adevărat că art. 40 din aceeaşi Constituţie consacră obligativitatea serviciului militar, refuzul de satisfacere a serviciului militar ori insubordonarea faţă de ordinele militare, reprezentând infracţiuni de drept comun, contra capacităţii de apărare a ţării, fiind reglementate ca atare în Titlul X al C. pen.
Fiind reglementate ca infracţiuni de drept comun, ce vizau capacitatea de apărare a ţării, acestor infracţiuni de insubordonare, ori de refuz de prezentare la încorporare, în nici un caz nu li se poate atribui un caracter politic, şi în nici un caz acestea nu pot fi asimilate unor infracţiuni politice, săvârşite ca formă de manifestare a opoziţiei faţă de regimul totalitar comunist.
Este irelevant motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, ori pentru care refuză să se subordoneze ordinelor militare primite după încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât şi în prezent, legislaţia penală în domeniu reglementa infracţiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de neprezentare la încorporare, respectiv infracţiunea de insubordonare, ca pe infracţiuni de drept comun săvârşite de civili, respectiv de militari, cărora Constituţia României le impunea obligaţia de a-şi apăra ţara.
În actuala reglementare a Constituţiei României obligaţia cetăţenilor români de a-şi apăra ţara este consacrată expres în art. 55.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de insubordonare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracţiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile şi au existat atât înainte de anul 1989, cât şi după această dată.
Este adevărat că libertatea de conştiinţă constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 1 alin. (9) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu este mai puţin adevărat că aceasta poate face obiectul vreunei restrângeri în condiţiile prevăzute de lege, adică şi de acele dispoziţii penale care reglementează infracţiunea de insubordonare, indiferent de motivele recrutului, deci inclusiv din motive religioase.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii serviciului militar fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Johansen contra Norvegiei).
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat în sensul că restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu a ţinut strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
De altfel, în aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit printr-o decizie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nr. 32 din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărarea ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul H.S.Ş. criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că soluţia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, urmare a unei analize superficiale a probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Decizia nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii vizând aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009.
În sprijinul argumentelor de nelegalitate au fost invocate următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările cu caracter politic, pentru orice alte condamnări instanţei revenindu-i rolul de a constata caracterul politic al condamnării prin raportare la dispoziţiile OG nr. 214/1999, respectiv la scopul urmărit la săvârşirea infracţiunii, drepturile şi obligaţiile prevăzute în Constituţie neavând relevanţă.
Săvârşirea infracţiunii de insubordonare s-a datorat convingerilor religioase şi care a însemnat o apărare a principiilor şi conştiinţei religioase, refuzul său de a executa ordinele comandanţilor militari şi de a se încadra în program în zilele de sâmbătă, reprezentând o apărare neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
S-a susţinut că toate cererile formulate în temeiul OG nr. 214/1999 de persoane care se află în situaţii identice au fost admise, opinia Comisiei de aplicare a Legii nr. 118/1990 fiind în acest sens.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la invocarea în motivarea soluţiei a deciziei în interesul Legii nr. 32/2009 şi a faptului că ea vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, aceasta nu reprezintă un considerent străin de natura pricinii.
Ceea ce a reţinut instanţa evocând Decizia în interesul legii a fost calificarea naturii juridice a infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi pe cale de consecinţă a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni.
Deşi Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziţii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept rezolvată a vizat caracterul politic sau nu al condamnărilor penale pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşită din motive de conştiinţă.
În speţă se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte, în condiţii în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv Legea nr. 221/2008) – nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind de natură politică.
Pentru identitate s-a reţinut situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic, fiind aceeaşi, concluzia instanţei nu putea fi diferită de interpretarea dată de secţiile unite.
Fapta de insubordonare a militarului afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, obligaţia, prestării serviciului militar şi subordonarea militară funcţionau faţă de toţi cetăţenii, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, era prevăzută în Constituţie şi a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ şi apoi celui profesionist.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă, astfel că şi refuzul de a executa ordinele militare din motive de conştiinţă nu poate fi garantat.
Împrejurarea că printr-o adresă a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă s-ar fi făcut aprecierea că asemenea fapte, ar avea caracter politic nu are nicio consecinţă asupra legalităţii soluţiei, caracterizarea unei asemenea fapte fiind atributul instanţei de judecată.
Aspectele vizând netemeinicia hotărârii nu pot face obiect de cenzură în calea de atac a recursului, nesumându-se nici un aspect de nelegalitate reglementat prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.S.Ş. împotriva deciziei nr. 161/A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2760/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2757/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
