ICCJ. Decizia nr. 2760/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2760/2011
Dosar nr. 3032/1/2010
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia formulată, H.B. şi P.A. au solicitat instanţei anularea dispoziţiei din 02 august 2006, emisă de intimatul Primarul Municipiului Iaşi, de respingere a notificării din 13 august 2001 prin care contestatoarele solicitaseră măsuri reparatorii pentru cota de 40% din imobilul situat în strada C.V., Iaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 2238 din 03 decembrie 2007, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei H.B. şi a anulat cererea formulată de această reclamantă, a admis cererea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi, împotriva dispoziţiei nr. AA/2006 pe care a anula-o şi a dispus restituirea în natură către persoana îndreptăţită, reclamanta P.A., a imobilului situat în Iaşi, strada C.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin notificarea din 13 august 2001 reclamanta P.A. şi H.B. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, strada C.V., motivat de faptul că autorul acestora, M. (M.) H., în calitatea sa de moştenitor al părinţilor, deţine o cotă de 20% din imobil, împreună cu fratele său R., care deţine o altă cotă de 20%.
Prin dispoziţia de respingere a notificării din 02 august 2006, pârâtul a reţinut că reclamanta P.A. şi mama sa H.B. nu şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite pentru a obţine măsuri reparatorii conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptăţite în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora".
În speţă, din înscrisurile depuse la dosar şi din actele de stare civilă, solicitate de către instanţă, a rezultat că reclamanta este persoana îndreptăţită să solicite restituirea în natură a unei cote din imobil, conform dispoziţiilor legale citate.
Astfel, reclamanta este fiica numitului H.M., care la rândul său este fratele lui H.R. şi al doilea fiu al numiţilor Ş. şi Ş.M.H.
Potrivit actului de vânzare-cumpărare din anul 1939, depus la dosar numiţii M. (M.) şi R.H., împreună cu soţii Ş. şi Ş.M.H. (fratele şi părinţii tatălui reclamantei), au cumpărat imobilul în litigiu, deţinându-l în coproprietate, în cote de 60% primii şi 40% ceilalţi.
Aşadar, autorii reclamantei, bunicii paterni, deţineau o cotă de 40% din imobil şi deci, amândoi moştenitorii, respectiv fiii acestora, R. şi M.H., trebuiau să primească cote egale de 20% fiecare.
Cum H.M. a decedat la data de 18 decembrie 1995 şi din actele de stare civilă şi din Decizia de predare a succesiunii rezultă că singura moştenitoare legală este reclamanta, aceasta urma să primească cota ce îi revenea tatălui său.
Întrucât în cauză s-a dovedit dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei şi faptul că acesta are vocaţie succesorală, instanţa a reţinut că ea este îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură.
Este adevărat că în prezenta cauză mai sunt şi alţi moştenitori, prin dispoziţia nr. BB/2006 restituindu-se în natură cota indiviză de ¼ notificatoarelor B.D.R. şi B.L., moştenitorii defuncţilor R. şi M.H., totuşi, în speţă ne aflăm într-un cadru juridic reglementat de o lege specială, Legea nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul de restituire, prevede la art. 4 alin. (2) că de dispoziţiile sale beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, aceasta fiind regula generală.
În alin. (3) al aceluiaşi art., se stabileşte o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii, fiind utilizată noţiunea de „succesibil", care diferă de cea de moştenitor din alin. (2) al aceluiaşi text.
Legiuitorul a făcut aşadar o diferenţiere între cei care sunt moştenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun şi aceia care au doar vocaţie succesorală, iar prin cererea de restituire sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii, cazul în speţă.
Deşi reclamanta a solicitat o cotă de 20% din bunul imobil, instanţa este în imposibilitate să restituie în natură o cotă abstractă în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, din înscrisurile depuse reieşind că imobilul aparţine în coproprietate moştenitorilor lui R. şi M.H., pe de o parte, şi moştenitoarei lui M.H., pe de altă parte, toţi proprietari pe cote părţi.
În consecinţă, faţă de considerentele prezentate, Tribunalul a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus anularea dispoziţiei nr. AA/2006, restituind în natură către reclamantă imobilul situat în Iaşi, strada C.V.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal Primarul Municipiului Iaşi.
Prin Decizia civilă nr. 79 din 14 mai 2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul şi a păstrat Decizia apelată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Iaşi.
Prin Decizia civilă nr. 7744 din 05 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Iaşi, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat apărările din apel, ceea ce face imposibil controlul judiciar.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 28 din 24 februarie 2010 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Primarul Municipiului Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 2238 din 03 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o în parte; a respins contestaţia împotriva dispoziţiei din 02 august 2006 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, pe care a menţinut-o şi a păstrat din sentinţa civilă nr. 2238/2007 dispoziţiile ce nu sunt contrare prezentei hotărâri.
În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că se impune numai analiza motivelor de apel formulate de Primarul Municipiului Iaşi, apreciate de instanţa de control ca neanalizate în apel.
Astfel, cu probele administrate în cauză, acte de stare civilă, certificate de moştenitor s-a dovedit că tatăl reclamantei, M.H., este numai fiul lui Ş.M.H., din altă căsătorie (mama sa fiind S., născută B.), nu însă şi fiul lui Ş. cu care a cumpărat cota de 40% din imobilul în litigiu.
Din căsătoria soţilor Ş.M. şi S. a rezultat fiul R.H., frate numai pe linie paternă cu M. (M.) H. Coproprietari ai imobilului din Iaşi, strada C.V., au fost în cote părţi aşa cum s-a stabilit de 40% şi respectiv 60%, Ş.M. şi S., părinţii lui R.H., şi acesta cu soţia M. (M.) H.
La succesiunea lui M.H., conform dosarului succesoral nr. 756/89, reclamanta P.A. şi mama sa B.H., născută Z., sunt străine, nu au vocaţie. Succesorii acesteia sunt numai B.D.R. şi B.L., cărora prin dispoziţia din 02 august 2006, Primarul Municipiului Iaşi le-a restituit în natură conform Legii nr. 10/2001 partea din imobil aflată în proprietatea exclusivă a lui M. (M.) H., preluată abuziv. Aceasta din urmă a devenit unică proprietară prin încetarea coproprietăţii cu statul, prin sentinţa civilă nr. 3234 din 22 mai 1961 a fostului Tribunal al Oraşului Iaşi.
Astfel, la decesul părinţilor săi, S. şi M.Ş., H.R. (soţul lui M./M.) conform certificatului de moştenitor din 09 decembrie 1954 a dobândit întreaga avere succesorală ce include şi dreptul de proprietate în cotă de 40%.
Asupra imobilului din Iaşi, strada C.V., completându-şi cota de 70% din acest mobil [40% succesiune + 30% (1/2) din 60% bun comun cu soţia].
În anul 1958 H.R. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 3337 din 05 septembrie 1958 a Tribunalului Oraşului Iaşi, prin care s-a dispus şi confiscarea totală a averii personale ce se compunea din cota de 70% din imobilul din strada C.V., pentru care reclamanta-apelantă a solicitat măsuri reparatorii.
În Dosarul nr. 5269/1960 al Tribunalului Popular al Oraşului Iaşi, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3234 din 22 mai 1961 instanţa a dispus ieşirea din indiviziune între Statul Român prin Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Iaşi şi H.M., căreia i s-a atribuit în proprietate exclusivă partea din imobil descrisă în dispozitivul hotărârii şi raportul de expertiză tehnică.
În consecinţă, în anul 1958 şi respectiv 1961 în proprietatea autorului reclamantei-apelante Ş.M.H. nu se afla imobilul pentru care solicită măsuri reparatorii, căci, pe de o parte, averea succesorală a fost culeasă numai de R., fiul din căsătoria cu S., iar, pe de altă parte, cota sa de 70% a fost preluată de stat urmare condamnării penale.
În art. 23 Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare unitară definesc actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi, numai în absenta unor probe contrare existente, întinderea dreptului se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus preluarea.
La dosar s-a depus Decizia nr. 677 din 03 august 1965 de preluare a imobilului, conform Decretului nr. 111/1951, de la H.R. ceea ce nu era posibil, în condiţiile în care statul avea în proprietate 70% şi, urmare ieşirii din indiviziune din anul 1961, era unic proprietar asupra acestei cote, iar 30%, individualizată prin hotărâre judecătorească, proprietar unic era soţia acesteia M. (M.) H. Curtea a reţinut că există dovezi cu privire la faptul că ceea ce s-a preluat prin Decretul nr. 111/1951 este proprietatea lui M. (M.) H. de succesiunea căreia P.A. este străină.
Pentru a se stabili calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 conform art. 4, persoanele ce au vocaţie la succesiune, trebuie să dovedească şi îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiţii cerute de lege şi anume: că imobilul s-a aflat în proprietatea autorului, iar preluarea este abuzivă, aşa cum este definită de lege şi prin Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2001 (la data judecării cauzei), dar şi a celor în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, 02 octombrie 2006, respectiv HG nr. 498/2003.
În Capitolul II, Normele metodologice de aplicare, raportate la fiecare articol din Legea nr. 498/2003, ale cărei dispoziţii sunt preluate de HG nr. 250/2007, definesc imobilele preluate în mod abuziv de stat, din care sunt excluse bunurile confiscate de stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară, situaţie în care s-a aflat şi H.R. Pe de altă parte, în art. 3 şi art. 4, Legea nr. 10/2001 defineşte persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, în echivalent.
La situaţia de fapt dovedită, P.A., ar avea vocaţie numai la succesiunea lui Ş.M.H. al cărui drept de proprietate asupra imobilului din Iaşi, strada C.V., a încetat prin deces în anul 1958 şi nu prin preluare abuzivă.
Pentru a fi repusă, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în termenul de acceptare a succesiunii şi pentru a dobândi calitatea de „persoană îndreptăţită", nu este suficientă numai formularea notificării, ci şi ca bunul să fie în proprietatea autorului, iar preluarea să fie abuzivă, dovezi care nu s-au făcut în cauză.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivate recurs, în termen legal, apelanta-contestatoare P.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora, s-a arătat că Ş. şi S.M.H. au mai avut un fiu, anume pe M.H., soţul contestatoarei decedate, B.H., respectiv tatăl petentei P.A. (fostă H.A.). Aceste susţineri sunt demonstrate fără putinţă de tăgadă cu actele de stare civilă, respectiv certificatul de naştere al numitului H.M. (M.), actul de căsătorie dintre H.M. şi B., precum şi cu actele de identitate şi stare civilă ale numitei P.A.
Deci, H.M., în calitatea sa de moştenitor al defuncţilor săi părinţi, trebuie să primească, în cotă egală cu fratele său R., 20% din imobil.
H.M. a decedat în anul 1995, iar, potrivit deciziei de predare a succesiunii, este moştenit de fiica sa, P.A.
H.B., la rândul ei, a decedat în 2004, şi este moştenită de asemenea de fiica sa, P.A.
Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Iaşi, a reţinut, pe de o parte faptul că, nefiind indicaţii obligatorii date de Înalta Curte cu privire la situaţia de fapt, aceasta este deplin stabilită, dar în acelaşi timp, interpretând greşit speţa dedusă judecaţii şi aplicând greşit dispoziţiile legii, schimbă tocmai situaţia de fapt pe care o reţinuse anterior ca fiind deplin stabilită.
În realitate, H.M. este frate după ambii părinţi cu R., având aceleaşi drepturi ca şi acesta. Faptul că el nu se regăseşte pe certificatul de moştenitor nr. DD/1954, nu are importanţă, deoarece prin efectul Legii nr. 10/2001, a operat o repunere în termenul de acceptare a succesiunii. Această chestiune a fost corect rezolvată de instanţa de fond, care a apreciat că procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 este derogatorie de la dreptul comun, şi că, chiar dacă nu apare înscris în certificatul de moştenitor, M.H. este de drept repus în termenul de acceptare a succesiunii.
S. şi S.H. sunt una şi aceeaşi persoană, mama fraţilor R. şi M.H., aşa cum o demonstrează toate actele depuse la dosarul cauzei, iar diferenţa de nume rezultă exclusiv din modul diferit de scriere.
Pronunţând hotărârea recurată şi reţinând motivele arătate mai sus, instanţa de apel greşeşte şi sub aspectul faptului că schimbă situaţii care nu au fost contestate de părţi niciodată.
Intimatul din prezenta cauza, nu a invocat niciodată lipsa calităţii de succesor a contestatoarei P.A., ci a invocat că aceasta nu ar avea calitatea de persoana îndreptăţită la restituire pentru cu totul alte motive, şi anume pentru că, la data preluării, imobilul nu ar fi existat în patrimoniul autorului reclamantei.
Nici în întâmpinarea formulată faţă de contestaţia iniţială, nici în motivele de apel şi, ulterior, în cele de recurs, nu se invocă situaţiile reţinute de instanţă în rejudecarea apelului, în schimb nu se analizează motivele invocate.
În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar: certificatul de naştere, deces şi înhumare al lui H.M. şi certificatul de înhumare a lui H.R.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin înscrisurile noi depuse în recurs s-a făcut dovada că autorul contestatoarei, H.M., este frate atât după mamă, cât şi după tată, cu H.R.
Astfel, coroborând datele menţionate în certificatul de naştere nr. EE/1913 al lui H.M. (M.), unde numele tatălui este S.M., iar al mamei este S., cu datele din certificatul de moştenitor şi de înhumare al lui Himelbrand R. (R.), unde numele părinţilor acestuia sunt pentru tată: S.M./M., iar pentru mamă: S./S., se constată că H.M. (M.) şi H.R. au aceiaşi părinţi, dovedindu-se că S. şi S. sunt una şi aceeaşi persoană.
Această împrejurare înlătură criticile recurentei privind clarificarea situaţiei de fapt sub acest aspect în primul ciclu procesual, ceea ce ar fi făcut imposibilă o reanalizare a acesteia în rejudecare şi faptul că instanţa de apel ar fi schimbat situaţii care nu au fost contestate de părţi niciodată.
Aceasta deoarece probele au fost încuviinţate în conformitate cu art. 305 C. proc. civ., astfel încât situaţia de fapt se poate reaprecia în funcţie de probele noi administrate.
Deşi invocă neanalizarea tuturor motivelor de apel, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta nu precizează în ce constă omisiunea, astfel încât acest motiv nu poate fi analizat.
De asemenea, se consideră incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia „modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Recurenta arată că, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Iaşi, interpretând greşit speţa dedusă judecaţii şi aplicând greşit dispoziţiile legii, a schimbat tocmai situaţia de fapt pe care Înalta Curte o reţinuse anterior ca fiind deplin stabilită.
O astfel de critică nu se încadrează în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., căci se referă la un alt aspect, respectiv la greşita reapreciere a situaţiei de fapt în rejudecare şi la o eventuală încălcare art. 315 C. proc. civ., în sensul că dezlegarea dată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual era obligatorie şi se întemeia pe o situaţie de fapt deplin configurată la momentul în care s-a pronunţat, astfel încât nu mai putea fi schimbată.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi autorul contestatoarei avea vocaţie generală la cota de 20% din imobil, (cotă deţinută de părinţii săi, H.S.M. şi S., alături de fratele său H.R., fiecare având o cotă de moştenire de 1/2), vocaţia sa nu este una concretă, deoarece în certificatul de moştenitor nr. DD/1954 de pe urma părinţilor H.S.M. şi S., decedaţi la 30 aprilie 1954, respectiv 28 aprilie 1954, este menţionat numai H.R.
Cu toate că această menţiune din certificatul de moştenitor nr. DD/1954 nu se datorează renunţării la moştenire, repunerea în termenul de acceptare a moştenirii ambilor părinţi, în temeiul art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, nu funcţionează.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii (…) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, de prevederile prezentei legi beneficiind şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite".
Prin urmare, repunerea în termenul de acceptare a moştenirii la care se referă art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, în sensul că „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi", se referă la succesibilii persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Deoarece în 1965 H.S.M. şi S. erau decedaţi, dreptul lor de proprietate asupra imobilului din Iaşi, strada C.V., încetând prin deces în anul 1958, iar nu prin preluare abuzivă, proprietari ai imobilului în litigiu la data preluării în mod abuziv a acestuia, erau H.R. cu o cotă de 70% şi soţia sa, H.M., cu o cotă de 30%. De altfel, preluarea s-a realizat în raport de partajul dintre H.M. (M.) şi Statul Român din anul 1961, anterior preluării din anul 1965.
Contestatoarea nu a invocat calitatea de succesibil după H.R. şi soţia sa, H.M., ci după bunicii săi, motiv pentru care contestatoarea nu dobândeşte vocaţie concretă la moştenire, în temeiul art. 4 alin. (3) nu este incident în cauză.
O astfel de vocaţie putea fi obţinută numai dacă, în prealabil, contestatoarea ar fi obţinut anularea parţială a certificatului de moştenitor nr. DD/1954, prin includerea în certificatul de moştenitor şi a tatălui său, H.M., în acest mod putând dovedi că preluarea imobilului s-a făcut numai de la o parte a persoanelor care erau coproprietare ale imobilului la data naţionalizării.
Numai în această situaţie contestatoarea ar fi dovedit că este persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a lui H.M., coproprietar al imobilului, alături de H.R. şi soţia sa, H.M., la data naţionalizării.
Pentru a fi repusă, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în termenul de acceptare a succesiunii şi pentru a dobândi calitatea de „persoană îndreptăţită", nu este suficientă numai formularea notificării, ci şi ca bunul să fi fost în proprietatea autorului său la data preluării abuzive, dovezi care nu s-au făcut în cauză.
Prin urmare, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va menţine Decizia recurată, prin respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva deciziei nr. 28 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2762/2011. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2719/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
