ICCJ. Decizia nr. 2765/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2765/2011
Dosar nr. 1814/97/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Judecata în primă instanţă.
Prin acţiunea înregistrată la 11 mai 2007, reclamanta G.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Oraşului Geoagiu şi SC G. SA Geoagiu–Băi, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să anuleze dispoziţiile nr. AA/2007 şi nr. BB/2004 emise de pârâţi şi să dispună restituirea în natură a terenului înscris în CF nr. XX Geoagiu-Băi, nr. top. EEE, nr. top. FFF, nr. top. GGG şi nr. top. HHH.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenienta SC D.–T. SRL Deva, în calitate de cumpărătoare a unei suprafeţe din terenul ce face obiectul litigiului.
Reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi constatarea nulităţi absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20 septembrie 2007 între pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi şi intervenienta SC D.–T. SRL şi restabilirea situaţiei anterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 267 din 32 decembrie 2008, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost completată, a anulat Decizia nr. CC/2004 emisă de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la reparaţiunile reglementate de Legea nr. 10/2001, modificată, pentru imobilul expropriat prin Decretul nr. 65/1975 -construcţii şi teren - înscris în CF XX Geoagiu, nr. top. EEE, nr. top. FFF, nr. top. JJJ şinr. top. HHH astfel cum a fost identificat şi evaluat prin raportul de expertiză; a dispus restituirea în natură a terenului liber de construcţii astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică şi reprezentat în anexa grafică nr. 1; a obligat pe pârâtă să emită dispoziţie de soluţionare a notificării prin care să propună acesteia măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată pentru porţiunea de teren ocupată de clădirea Hotelului D. din Geoagiu-Băi, precum şi pentru construcţiile demolate; a dispus ca, de îndată ce hotărârea va rămâne irevocabilă, dosarul notificării să fie transmis către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a respins acţiunea împotriva dispoziţiei nr. AA/2007 emisă de pârâtul Primarul Oraşului Geoagiu, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC D.-T. SRL şi a obligat-o pe pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că a contestat în termen dispoziţiile emise de pârâţi în soluţionarea acesteia.
Astfel, prin dispoziţia nr. AA/2007 pârâtul Primarul Oraşului Geoagiu a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru construcţii şi teren în suprafaţă de 1.470 m.p., dar şi imposibilitatea de a fi restituit în natură, cu motivarea că terenul este inclus în sfera de sistematizare a staţiunii Geoagiu-Băi, iar construcţiile au fost demolate. S-a mai arătat că terenul este deţinut de SC G. SA, care s-a şi pronunţat asupra notificării prin Decizia nr. BB/2004 în sensul respingerii acesteia.
Referitor la imobilul litigios, a reţinut că, în prezent, o porţiune din acesta este ocupată de Hotelul D. în suprafaţă de 479 m.p., o altă porţiune de trotuare de strada G. şi de taluzul drumului în suprafaţă de KK4 m.p., iar suprafaţa de 720 m.p. este liberă de construcţii putând fi restituită în natură.
Prin dispoziţia nr. DD/2008 emisă pe parcursul procesului, Primarul Oraşului Geoagiu a restituit reclamantei o suprafaţă de 450 m.p., iar pentru suprafaţa de KK4 m.p. şi construcţiile demolate a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte terenul înstrăinat de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi către intervenienta SC D.-T. SRL, Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie sub sancţiunea nulităţii prohibiţia tranzacţionării imobilelor aflate în procedura specială a restituirii reglementată de acest act normativ, indiferent dacă tranzacţia vizează înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, ipotecarea, locaţiunea sau schimbarea destinaţiei imobilului.
Reţinând că părţile au fost de rea-credinţă atunci când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare la data de 20 septembrie 2007, încercând să sustragă terenul de la procedura restituirii, tribunalul a constatat că suprafaţa liberă de construcţii aflată în vecinătatea Hotelului D., poate fi, de asemenea restituită în natură.
Numai în ceea ce priveşte terenul ocupat de construcţii şi construcţiile demolate contestatoarea urmează să primească despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, Tribunalul a reţinut că procedura contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 poate fi declanşată numai de persoana îndreptăţită la reparaţiunile reglementate prin acest act normativ.
Judecata în apel.
Prin Decizia civilă nr. 136/A din 01 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi împotriva sentinţei; a luat act de renunţarea la judecata apelului de către intervenienta SC D.T. SRL şi a constatat neavenită cererea de intervenţie accesorie formulată de aceeaşi intervenientă.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Excepţia tardivităţii contestaţiei a fost corect respinsă de Tribunal deoarece, înscrisul intitulat „confirmare de primire" nu face dovada actului care a fost primit de către reclamantă.
În ceea ce priveşte notificarea soluţionată de apelanta pârâtă, rezultă din conţinutul deciziei nr. BB/2004 că a privit notificarea nr. KK/N/2001 şi nu notificarea nr. LL/N/2001, formulată de reclamantă.
Critica potrivit căreia reclamanta nu a fost obligată să plătească despăgubirile primite pentru imobilul expropriat nu a fost primită cu motivarea că nu rezultă din actele dosarului faptul că reclamanta ar fi primit vreo sumă de bani pentru acest imobil.
Cu privire la apelul declarat de intervenientă, Curtea a luat act de renunţarea la judecată a acestuia, iar în ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 C. proc. civ., în sensul că intervenţia s-a făcut în interesul reclamantei intimate, iar aceasta nu a declarat nicio cale de atac împotriva sentinţei.
Ulterior pronunţării deciziei, intervenienta a solicitat completarea dispozitivului acesteia, arătând că instanţa a omis să ia act de renunţarea reclamantei la dreptul de a cere restituirea în natură a terenului, renunţare care a intervenit pe parcursul judecăţii în apel.
Prin Decizia civilă nr. 1/A din 07 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, a respins această cerere, cu motivarea că s-a pronunţat asupra tuturor cerilor formulate în cauză şi că aspectul invocat de intervenientă nu putea fi analizat în apelul acesteia, la judecata căruia a renunţat şi nici în cererea de aderare la apel, respinsă ca neavenită.
A mai reţinut că o astfel de solicitare nu poate face obiectul procedurii prevăzute de art. 2812 C. proc. civ. şi că, de altfel, cererea de completare a dispozitivului a fost formulată şi cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei.
Judecata în recurs.
Împotriva deciziei nr. 136A din 01 octombrie 2009, au declarat recurs pârâta SC G. SA şi intervenienta SC D.-T. SRL.
1.Pârâta a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., arătând în motivarea cererii următoarele:
1.1. În mod greşit instanţa de apel nu a ţinut seama de declaraţia reclamantei de renunţare în parte la dreptul pretins, considerând că această declaraţie se poate valorifica pe cale separată, întrucât reclamanta nu a declarat apel.
În acest fel, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Mai mult, reclamanta a achiesat în parte la apelul declarat de către pârâtă, solicitând modificarea sentinţei în sensul respingerii capătului de cerere privind restituirea în natură.
1.2. Conform art. 247 alin. (5) C. proc. civ., se prevede în mod clar că dacă renunţarea la drept este făcută în faţa instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării.
Prin declaraţia autentificată depusă la dosar, reclamanta a renunţat la dreptul de a beneficia de restituirea în natură a terenului în litigiu, solicitând instanţei să pronunţe soluţia prevăzută de textul de lege anterior menţionat.
Nefăcând aplicarea acestui text de lege, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) şi art. 247 alin. (5), ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1.3. Excepţia tardivităţii contestaţiei a fost greşit respinsă, deoarece s-a făcut dovada fără echivoc că reclamanta a primit Decizia la data de 01 martie 2004, aşa cum rezultă din confirmarea de primire depusă la dosar.
În ceea ce priveşte numărul notificării soluţionate s-a strecurat o eroare materială, fiind evident faptul că s-a soluţionat notificarea formulată de reclamantă.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat două notificări către pârâtă.
Mai susţine recurenta că prin înscrisurile depuse la dosar a demonstrat că reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul care i-a fost naţionalizat.
Cum între reclamantă şi intervenientă a intervenit o înţelegere prin care reclamanta a cedat terenul din litigiu, obligarea pârâtei la restituirea în natură a rămas fără obiect.
2. Intervenienta îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicită, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei, în sensul de a se lua act de renunţarea reclamantei la dreptul de a cere restituirea în natură a imobilului şi, pe cale de consecinţă, anularea pct. 3 din dispozitivul sentinţei tribunalului.
2.1. Deşi în cauză reclamanta a renunţat în parte la dreptul pretins în conformitate cu dispoziţiile art. 247 C. proc. civ., instanţa de apel a lăsat nesoluţionată această cerere, încălcând totodată dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Interesul promovării recursului de către intervenientă rezidă în acela că, în lipsa declaraţiei reclamantei de renunţare la dreptul pretins, intervenienta nu ar fi renunţat la apel, ea având constituit un drept de proprietate asupra terenului conform HG nr. 834/1991 şi Legii nr. 15/1990.
2.2. Considerând că renunţarea reclamantei la dreptul de a solicita restituirea în natură se poate valorifica pe cale separată, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 247 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd în mod clar că dacă renunţarea la drept este făcută în faţa instanţei de apel, hotărârea instanţei de apel va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.
Au fost încălcate totodată şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual stabileşte obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept.
La dosar nu s-au depus întâmpinări, iar cu ocazia concluziilor orale, intimata reclamantă s-a opus admiterii recursurilor.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Pe parcursul judecării apelului, reclamanta G.M. a dat în faţa notarului public E.C. o declaraţie ce a fost autentificată din 17 iunie 2009 prin care a arătat că „renunţă în parte la dreptul ce face obiectul cauzei civile nr. 1814/1997/2007, înregistrată în apel, pe rolul Curţii de apel Alba-Iulia, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2167 din 31 decembrie 2008 de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, respectiv la dreptul de restituire în natură a terenului liber de construcţii, astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică".
La rândul său, intervenienta SC D.-T. SRL a arătat că, având în vedere declaraţia autentică de renunţare la drept dată de reclamantă, înţelege să renunţe la apelul declarat împotriva sentinţei.
Instanţa de apel, deşi a primit aceste cereri la dosar, făcând referire la ambele în cuprinsul considerentelor, nu s-a pronunţat în niciun fel asupra cererii de renunţare la drept formulată de reclamantă.
Explicaţia modului în care a procedat nu este redată în Decizia recurată, dar apare în Decizia nr. 1 din 07 ianuarie 2010, devenită irevocabilă prin nerecurare şi rezidă în aceea că renunţarea la drept a reclamantei nu putea fi analizată în apelul intervenientei la care s-a renunţat şi nici în condiţiile art. 2812 C. proc. civ.
Înalta Curte nu are a se pronunţa asupra împrejurării dacă cererea formulată de intervenientă putea face sau nu obiect al unei cereri de completare a dispozitivului, întrucât Decizia nr. 1/2010 nu a fost recurată.
În schimb, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile de nelegalitate formulate de ambele recurente şi care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 247 C. proc. civ.
Potrivit alin. (1) al textului de lege menţionat, în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor.
Conform alin. (2) al aceluiaşi text, renunţarea la drept se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în primă instanţă, cât şi în apel.
Alin. 3 prevede că renunţarea se poate face în şedinţă sau prin înscris autentic, iar alin. (5) arată că, atunci când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.
Textul de lege redat nu condiţionează în niciun fel ca renunţarea la însuşi dreptul pretins să fie făcută de reclamant sub condiţia de a fi declarat el însuşi apel, ceea ce înseamnă că o atare manifestare de voinţă poate interveni în apelul oricăreia dintre părţile litigante.
În speţă, reclamanta a dat o declaraţie de renunţare în parte la dreptul pretins, autentificată de un notar public, iar instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra acesteia, indiferent de faptul că reclamanta nu declarase ea însăşi apel împotriva sentinţei, iar intervenienta renunţase la al său, câtă vreme rămăsese sesizată prin apelul declarat de pârâtă, iar aceasta fusese obligată în primă instanţă să dispună într-un anume fel în legătură cu terenul în litigiu.
Refuzând să se pronunţe asupra acestei cereri, instanţa de apel a încălcat formele de procedură, în sensul art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., însă, pentru a constata dacă această vătămare reclamă casarea deciziei, Înalta Curte urmează a verifica dacă în mod concret se poate lua act de renunţarea reclamantei la parte din dreptul pretins.
În acest scop, Înalta Curte a citat părţile litigante pentru a se clarifica înţelesul termenilor utilizaţi de reclamantă în declaraţia de renunţare.
Întrebată fiind dacă înţelege să renunţe la însuşi dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru partea din terenul expropriat reprezentată în anexa grafică nr. 1 la raportul de expertiză, determinată de punctele top. a – b - c - d – e - f sau numai la forma de reparaţie constând în restituirea în natură, reclamanta a răspuns că cea de-a doua variantă este cea pe care a urmărit-o atunci când a dat declaraţia autentificată în faţa notarului şi pe care şi-o menţine şi în prezent, dar că nu renunţă la dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează să constate că reclamanta doreşte să renunţe la un drept de care nu poate să dispună potrivit legii.
Legea nr. 10/2001 nu permite persoanelor îndreptăţite să opteze fie pentru restituirea în natură, fie pentru măsuri reparatorii în echivalent, ci instituie o ordine de preferabilitate care exclude acordarea de măsuri reparatorii în echivalent atunci când restituirea în natură a imobilului este posibilă.
Acest principiu se degajă din dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 9 al Legii nr. 10/2001 şi a fost reconfirmat prin Legea nr. 247/2005.
În speţă, s-a reţinut de către prima instanţă că terenul liber de construcţii aflat în vecinătatea Hotelului D. poate fi restituit în natură, iar în atare situaţie reclamanta nu poate ca, renunţând la forma de restituire prevăzută de lege şi confirmată de instanţă, să solicite acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum s-a hotărât, de altfel, prin art. 2 al dispoziţiei nr. AA/2007 ce a făcut obiectul contestaţiei.
S-ar eluda în acest mod dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) care prevăd că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură şi că dacă restituirea în natură nu este posibilă persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.
A da eficienţă declaraţiei de renunţare la drept, aşa cum solicită recurentele, ar presupune păstrarea în proprietate de către intervenientă a unui teren în legătură cu care s-a reţinut de către prima instanţă nulitatea tranzacţiei prin care l-a dobândit, încheiată cu pârâta din litigiu, cu consecinţa suportării de către stat a obligaţiei de plată către reclamantă a contravalorii acestui teren.
Acesta sunt considerentele pentru care, analizând cererea de renunţare la drept, Înalta Curte nu o va primi şi nu va dispune anularea în parte a sentinţei tribunalului.
2. Celelalte critici formulate de recurenta pârâtă privesc aspecte de netemeinicie, cu trimitere la situaţia de fapt pe care o contestă ori reprezintă simple afirmaţii factuale, care nu pot face obiect de analiză în instanţa de recurs deoarece nu sunt încadrabile în prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menţine Decizia şi în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC G. SA Geoagiu-Băi şi de intervenienta SC D.-T. SRL Deva împotriva deciziei nr. 136/A din 01 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2767/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2762/2011. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
