ICCJ. Decizia nr. 2772/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2772/2011
Dosar nr. 2024/96/2009
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 219 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, pronunţată în Dosarul nr. 2024/96/2009 s-a admis în parte acţiunea reclamantului P.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Harghita, constatându-se caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentinţa penală nr. 53 din 8 aprilie 1985, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 48/1985, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Prin aceeaşi hotărâre pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 15.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum şi la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentinţa de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire şi conştiinţă a reclamantului, de apartenenţă la un cult religios neinterzis de lege (,,M.I.") fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat şi de art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situaţiilor prevăzute de lege.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândeşte natura unei infracţiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire şi de conştiinţă religioasă, cu menţiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.
Astfel, infracţiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu există posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenenţa la un anume cult religios sau din alte motive de conştiinţă refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz.
Potrivit art. 2 alin. (1), lit. d) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte unul din drepturile sale civile fundamentale şi anume libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă.
Ţinând cont de impactul social negativ pe care l-a resimţit reclamantul prin expunerea lui la dispreţul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea şi întinderea suferinţelor psihice sau fizice cauzate reclamantului, având în vedere necesitatea asigurării proporţionalităţii între acordarea despăgubirilor şi gradul în care reputaţia reclamantului a fost lezată şi măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie echitabilă persoanei vătămate, compensaţia pentru prejudiciul moral a fost stabilită la suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Prin Decizia nr. 46 A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi de familie s-a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş şi s-a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii în întregime a acţiunii formulate de reclamantul P.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (decât cele de la alin. (2), dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999 prevede că sunt infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţile fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Textul legal menţionat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toţi cetăţenii fără nicio discriminare pe criterii religioase.
Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci pentru că a refuzat să-şi îndeplinească obligaţia ce-i revenea în calitate de cetăţean al Statului Român, aceea de a efectua stagiul militar. Această obligaţie nu avea la bază raţionamente care să ţină de valorile comuniste, nu ţinea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetăţenilor români apţi să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare.
În înţelesul Legii nr. 221/2009, nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârşirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de norme penale, care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Astfel, s-a considerat că scopul instituirii obligaţiei de efectuare a serviciului militar a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
În absenţa scopului incriminării ori al săvârşirii faptei, nu se pune problema existenţei unei infracţiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.
În interpretarea problemei în discuţie, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009).
Prin urmare, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Din această perspectivă, s-a constatat că infracţiunea pentru care reclamantul intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva deciziei pronunţate în apel reclamantul P.I. a declarat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate, respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut următoarele:
Instanţa de apel a soluţionat superficial cauza având în vedere strict considerentele deciziei nr. 32/2009 pronunţate în recursul în interesul legii, deoarece această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.
S-a arătat astfel că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept caracter politic, iar în raport de prevederile art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999, instanţei îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condiţiile prevăzute de art. 4 din lege.
Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel că, pentru aplicarea Legii nr. 221/2009, instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin raportare la dispoziţiile legale invocate în acţiune - Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit acestor ultime dispoziţii legale, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele OUG nr. 214/1999.
Este irelevant că dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţii efectuarea stagiului militar şi că legislaţia comunistă şi postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuia să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din lege.
Prin dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenţia legiuitorului în acest sens rezultând şi din expunerea de motive a actului normativ de reparaţie.
Fapta imputată recurentului a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie – dreptul de a-şi exercita liber cultul religios, fiind consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa reţinerii încălcării unei obligaţii cetăţeneşti ce nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, era considerată a aduce atingere capacităţii de apărare a ţării.
Această apreciere teoretică şi practică a faptei reţinută în sarcina recurentului raportat la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase, ceea ce face ca aceasta să se înscrie în categoria infracţiunilor vizate de textul art. 2 din OUG nr. 214/1999, iar condamnarea pentru săvârşirea sa în categoria celor cuprinse în câmpul de aplicaţiune al Legii nr. 221/2009, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalând cu oponenţa împotriva principiilor statului comunist totalitar.
Recursul nu este fondat şi se va respinge pentru următoarele considerente:
În principal, recurentul reclamant critică Decizia pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, susţinând că greşit instanţele de fond şi apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta pentru care a fost condamnat.
Prin Decizia nr. 32/2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice".
Critica referitoare la greşita invocare, de către instanţa de apel, a deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009 este nefondată, deoarece s-a arătat pentru ce s-a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică şi ca argument hotărâtor, s-a reţinut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, act normativ cu caracter reparator ca şi Legea nr. 221/2009.
Practic deşi aparent Decizia se referă la un alt act normativ decât cel care formează temeiul juridic al acţiunii de faţă, în realitate problema de drept este aceeaşi cu cea de care depinde soluţionarea prezentei cauze.
În mod legal a apreciat instanţa de apel că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiunii de drept comun, al cărei obiect juridic l-au reprezentat relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, iar obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională, fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare nu ţine strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, de apărare a ţării, iar prin instituirea acestei obligaţii pentru toţi cetăţenii, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze fără vreo discriminare pe motive religioase.
Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, legal a reţinut instanţa de apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic şi prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei nr. 46 A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2774/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2769/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
