ICCJ. Decizia nr. 2773/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2773/2011
Dosar nr. 3217/97/2008
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, în Dosar nr. 3217/97/2008, reclamantul Municipiul Lupeni a chemat în judecată pe SC M.P. Valea Jiului SRL, solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 745.821 RON, reprezentând redevenţe şi penalităţi de întârziere.
Ulterior, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată învederând că solicită aceeaşi sumă (745.821 RON) cu titlu de penalităţi de întârziere, întrucât pârâta a achitat pe parcursul procesului redevenţele aferente perioadei anterioare şi primului trimestru al anului 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 30/2009, prima instanţă a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi în consecinţă a respins acţiunea, ca prescrisă pentru sumele calculate până la data de 2 iunie 2005 şi ca neîntemeiată pentru rest.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între părţi a intervenit contractuldin 29 aprilie 1999 având ca obiect concesionarea terenului în suprafaţă de 3.030 m.p. situat în Lupeni, strada R. – fostă Staţie de betoane – pentru o durată de 50 de ani, în cuprinsul contractului stipulându-se un preţ al concesiunii de 6.196.500 ROL anual.
Totodată, s-a reţinut că în art. 9 din contract, părţile au inserat o clauză penală prin care au convenit că neplata trimestrială a redevenţelor datorate se sancţionează cu 5% din suma datorată, iar la art. 10 din acelaşi contract, s-a prevăzut că întârzierea în efectuarea plăţilor cu mai mult de 30 de zile, îndreptăţeşte concedentul la retragerea concesiunii.
Prima instanţă a considerat că, de principiu, penalităţile nu pot depăşi valoarea creanţelor datorate, iar pârâta a achitat sumele datorate cu titlu de redevenţe, inclusiv pentru primul trimestru al anului 2008.
Drept urmare, instanţa de fond a concluzionat că acţiunea este neîntemeiată şi lipsită de obiect, întrucât reclamantul nu şi-a valorificat drepturile decurgând din clauzele contractuale, manifestând o atitudine pasivă în perioada 2000-2008, pentru ca în final să accepte plata redevenţelor fără obiecţiuni. În plus, instanţa a mai reţinut că pentru perioada de până la data de 2 iunie 2005, sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere sunt prescrise, respingând cererea pe calea acestei excepţii în ce priveşte această parte a pretenţiilor.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamantul a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 161A din 23 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul formulat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 11.537 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei 2004-2008 (primul trimestru); s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, analizând criticile formulate prin motivele de apel, a reţinut că potrivit contractului dintre părţi, pârâta avea obligaţia de a achita reclamantului redevenţa conventită în 4 rate trimestriale, în termen de 10 zile de la expirarea fiecărui trimestru (art. 8 din contract), iar eventualele indexări datorate inflaţiei urmau a fi achitate odată cu achitarea celei de a patra rate trimestriale.
Prin urmare, obligaţia de plată incumbă pârâtei în temeiul contractului de concesiune, fiind lipsită de relevanţă sub acest aspect atitudinea pasivă a reclamantului care nu şi-a valorificat drepturile din contract o anumită perioadă de timp, pasivitate ce produce efecte doar în planul prescrierii dreptului material la acţiune.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantului prin care solicită obligarea pârâtei la plata penalităţilor este, în principiu, întemeiată, instanţa trebuind să determine pentru ce perioadă le poate pretinde în mod legal ca şi cuantumul acestora.
Drept urmare, s-a reţinut că actul juridic dintre părţi este unul cu executare succesivă, astfel că, pentru fiecare obligaţie scadentă a pârâtei curge un termen de prescripţie distinct.
S-a constatat că la data de 15 martie 2007 pârâta a achitat reclamantei redevenţa aferentă perioadei 2000-2007, dată la care termenul de prescripţie pentru sumele datorate cu titlu de redevenţe corespunzătoare perioadei 2000-2003 era împlinit, astfel că, plata făcută la 15 martie 2007 pentru cea din urmă perioadă nu are efectul de a întrerupe prescripţia în condiţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, fiind necesar ca actul prin care a fost recunoscut dreptul să fie efectuat înăuntrul termenului de prescripţie.
În consecinţă, pentru perioada 2000-2003, obligaţia pârâtei de plată a sumelor datorate în baza contractului a devenit una naturală, imperfectă, iar reclamantul nu mai putea cere executarea silită a acesteia.
Aşadar, s-a apreciat că plata efectuată de pârâtă la 15 martie 2007 a întrerupt termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru penalităţile datorate începând cu anul 2004, motiv pentru care, instanţa de apel a apreciat că pârâta datorează penalităţi reclamantului pentru perioada 2004 - 2008 (primul trimestru).
În ce priveşte cuantumul acestora, s-a reţinut că întrucât aceste obligaţii, provenind dintr-un contract cu executare succesivă, s-au născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 469/2002, motiv pentru care s-a apreciat că dispoziţiile acestei legi sunt incidente.; conform art. 4 alin. (3) din acest act normativ, cuantumul penalităţilor nu poate depăşi debitul, aşa încât suma datorată de pârâtă cu titlu de penalităţi pentru perioada 2004-2008 (primul trimestru) a fost determinată la nivelul sumei de 11.537 RON, sens în care s-a dispus, prin schimbarea în parte a sentinţei apelate, pe temeiul art. 296 C. proc. civ.
S-a mai constatat că prima instanţă a analizat temeinicia pretenţiilor reclamantului fără a face referire la perioada pentru care a considerat cererea nefondată. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a analizat cererea în integralitatea ei, anume, pentru întreaga perioadă solicitată, respectiv, începând cu anul 2000.
În termen legal, împotriva acestei decizii reclamantul Municipiul Lupeni a formulat recurs fără a indica teza de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul a reluat susţinerile (deja redate) din cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei de recurs modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii în totalitate şi să se dispună obligarea pârâtei la plata întregii sume pretinse prin cererea de chemare în judecată precizată, cu titlu de penalităţi de întârziere, date fiind prevederile contractuale.
În subsidiar, a solicitat instanţei de recurs ca pe lângă suma acordată de instanţa de apel de 11.537 RON, să se dispună obligarea acestei şi la plata sumei de 6.140 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, corespunzătoare perioadei 2000-2003, invocând în acest sens practica anterioară a primei instanţe care nu a limitat penalităţile la nivelul debitului.
Recurentul, în continuare, a prezentat un calcul detaliat al penalităţilor datorate de pârâtă pentru întreaga perioadă ce a format obiectul cererii de chemare în judecată, anume, 2000-2003, rezultând o sumă totală de 6.140 RON datorată cu acest titlu.
În ce priveşte excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, recurentul învederează că instanţa de apel a considerat în mod greşit că sancţiunea operează pentru perioada 2000-2003, ceea ce nu este real, întrucât prin achitarea de către pârâtă în data de 15 martie 2007 a sumelor datorate cu titlu de redevenţe pentru perioada solicitată până în anul 2007 şi ulterior, şi pentru primul trimestru al anului 2008, la data de 11 iulie 2008, termenul de prescripţie a fost întrerupt, astfel că, de la această dată - 15 martie 2007a început să curgă un nou termen de prescripţie.
Prin Decizia civilă nr. 2784 din 6 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul ca tardiv formulat.
Împotriva acestei decizii reclamantul a promovat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I-a C. proc. civ. (greşeală materială a instanţei de recurs), cale de atac ce a fost admisă prin Decizia civilă nr. 623 din 28 ianuarie 2011 a aceleiaşi instanţe, acordându-se termen pentru azi, 25 martie 2011 în vederea judecării recursului.
La termenul de azi, din oficiu, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului în baza art. 306 C. proc. civ., constatând că motivele de recurs dezvoltate de recurent nu pot fi privite drept critici de nelegalitate, fiind imposibilă încadrarea lor în vreuna dintre ipotezele expres şi limitativ reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Potrivit celor redate, se constată că recurentul, prin cele susţinute cu titlu de motive de recurs, nu s-a raportat la raţionamentul instanţei de apel redat în cuprinsul considerentelor deciziei (şi anterior reproduse), cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, act normativ aplicabil speţei, dată fiind perioada ce face obiectul acţiunii, în ce priveşte cererea de acordare a penalităţilor în cuantumul pretins de reclamant, ci recurentul s-a referit în mod neavenit la practica instanţei Tribunalului Hunedoara anterioară pricinii de faţă, fără a se preciza şi detalia eventualele similitudini între aceste cauze şi fără a fi posibilă, chiar şi astfel, încadrarea acestor susţineri în noţiunea de motive de nelegalitate.
Pe de altă parte, cele susţinute în cuprinsul motivelor de recurs cu privire la caracterul întreruptiv al termenului de prescripţie al plăţii efectuate de pârâtă la 15 martie 2007, pe lângă faptul că nu se constituie într-o critică de nelegalitate, ci de apreciere a unei probe administrate în cauză (ceea ce excede cenzurii instanţei de recurs), recurentul nu prezintă contraargumente cu privire la eventualul caracter întreruptiv al unui termen de prescripţie de mult împlinit în ce priveşte o plată efectuată de pârâtă la data menţionată, pentru sumele datorate cu titlu de penalităţi de întârziere anterior anului 2004, ci se limitează a afirma contrariul.
Cum prin motivele de recurs, partea nemulţumită de soluţia pe care o atacă este ţinută a-şi conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susţine numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat, critici prin care se combat argumentele expuse de instanţă prin considerentele deciziei ce face obiectul recursului, Înalta Curte constată că recurentul şi-a încălcat aceste obligaţii procedurale, astfel că devine incidentă sancţiunea nulităţii căii de atac reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar împotriva deciziei nr. 161A din 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2777/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2774/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
