ICCJ. Decizia nr. 2769/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2769/2011
Dosar nr. 19502/63/2008
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 389 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţii B.Z., P.E. şi N.F. împotriva pârâţilor Primăria Comunei B. şi Primarul Comunei B., a anulat în parte dispoziţia nr. AA din 29 octombrie 2007 emisă de primar, a constatat că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent şi cu privire la terenul de 1 ha, situat în intravilanul satului P., comuna B., judeţul Dolj, astfel cum a fost identificat în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul G.M. şi a menţinut restul dispoziţiei în ceea ce priveşte îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilele construcţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ca moştenitori ai autorilor B.C. şi P.M., astfel cum a constatat de altfel şi autoritatea administrativ jurisdicţională cu ocazia emiterii dispoziţiei nr. AA/2007.
Imobilul teren şi construcţii ce a aparţinut autorilor a fost preluat prin procesul-verbal din 3 martie 1949.
Terenul a fost identificat ca „arie, parcuri în suprafaţă de 1 ha" în prezent fiind individualizat prin raportul de expertiză în intravilanul satului P. ca având o suprafaţă de 9.940 m.p.
Întreaga suprafaţă este ocupată de drumul comunal 2974 şi de persoane fizice, respectiv M.M., M.G., V.G., M.Ş., M.I. şi C.I.
Aşa fiind şi având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 22.1 din HG nr. 498/2003, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 247/2005, terenul neputând fi restituit în natură.
Tribunalul a reţinut că, de altfel, înşişi reclamanţii şi-au manifestat voinţa de a primi măsuri reparatorii în echivalent cu ocazia dezbaterilor asupra fondului.
Tribunalul a mai considerat că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi cu privire la terenul în suprafaţă de 2 ha situat în intravilanul satului P., identificat prin suplimentul la raportul de expertiză.
Judecata în apel
Prin Decizia nr. 169 din 26 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate atât de reclamanţi cât şi de pârâţi împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
1. În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, care au criticat sentinţa pentru nerestituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1 ha, soluţia este legală în raport de dispoziţiile coroborate ale Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Dispoziţiile legale menţionate definesc unitatea deţinătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică ce exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii ori care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul ce face obiectul legii.
În speţă, Primăria Comunei B. nu mai deţinea la data notificării decât o mică parte din terenul solicitat, respectiv o suprafaţă ocupată de drumul comunal, restul fiind ocupat de terţe persoane, ca teren aferent gospodăriilor acestora.
Sub aspectul ocupării terenului în suprafaţă de 9940 m.p., raportul de expertiză nu a fost contestat de către părţi.
Din înscrisurile noi depuse în apel, rezultă că terţele persoane ocupante ale suprafeţelor ce au aparţinut autorilor reclamanţilor au formulat cereri în temeiul legilor fondului funciar, iar unii au obţinut emiterea titlului de proprietate.
Chiar dacă nu s-au depus titluri recognitive de proprietate pentru toţi deţinătorii de terenuri, aceştia sunt proprietari asupra terenurilor în temeiul legii.
În acest sens, Curtea de Apel face referire la dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 conform cărora terenurile situate în intravilanul localităţilor, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari.
2. În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel a arătat că acesta nu aduce critici concrete sentinţei, ci solicită să se constate că, ulterior promovării acţiunii, a emis noi dispoziţii ce respectă drepturile solicitate de reclamanţi prin notificările nr. X/2001 şi nr. Y/2001.
Pe de altă parte, prima dintre notificările menţionate nu a făcut obiectul judecăţii în prezenta cauză, iar dispoziţia nr. BB/2007 invocată de pârâtă s-a emis nu pentru a se aduce la îndeplinire măsurile dispuse prin sentinţă ci pentru reformularea dispoziţiei nr. AA/2007 în urma referatului de legalitate emis de Prefectura Judeţului Dolj.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs numai reclamanţii, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii susţin următoarele:
Instanţa de apel a dispus ca Primăria B. să depună la dosar titlurile de proprietate emise pentru suprafeţe preluate de la autorii lor, precizarea dacă acestea sunt constituite de drept pentru terenuri aferente gospodăriilor sau sunt titluri prin care s-a reconstituit un drept de proprietate, la care să se anexeze documentaţia ce a stat la baza emiterii lor.
Deşi pârâta nu a procedat astfel, iar instanţa de apel a reţinut că nu s-au depus la dosar titluri recognitive de proprietate pentru toţi deţinătorii terenurilor, a considerat că aceştia sunt proprietari în temeiul legii.
O asemenea concluzie este inexplicabilă, în lipsa dovezilor care să confirme aplicabilitatea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pe care îşi întemeiază soluţia instanţa de apel.
De asemenea, deşi face referire la prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, privitoare la obligativitatea identificării cu exactitate a terenurilor şi vecinătăţilor şi a destinaţiei lor actuale, instanţa de apel nu se conformează acestor dispoziţii imperative.
În ceea ce priveşte expertiza, aceasta nu lămureşte calitatea în care cele 7 persoane fizice ocupă terenul în litigiu.
De asemenea, reclamanţii criticaseră sentinţa şi sub aspectul greşitei reţineri a situaţiei de fapt privitoare la măsurile reparatorii solicitate prin acţiune, iar instanţa de apel nu a analizat această critică.
Astfel, deşi prima instanţă reţinuse că măsurile reparatorii prin echivalent reprezintă opţiunea reclamanţilor, nici din acţiunea introductivă şi nici din precizarea acesteia ori concluziile depuse la dosar nu rezultă o astfel de opţiune.
Cu ocazia dezbaterilor, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul este, într-adevăr, fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 1, 7, 9 şi 21 ale Legii nr. 10/2001, instituie ca principiu prevalenţa restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Situaţiile în care restituirea în natură nu este posibilă sunt expres prevăzute de lege - art. 10, 11, 18 şi 31 - iar persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii nu le este permisă opţiunea pentru măsuri reparatorii în echivalent, atunci când restituirea în natură este posibilă.
Este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că entitatea juridică sesizată cu soluţionarea notificării, în speţă Primăria Comunei B., nu poate emite dispoziţie de restituire în natură decât pentru terenul pe care îl deţine la data notificării.
Dar, simplul fapt că din întreaga suprafaţă preluată de la autorii reclamanţilor anumite porţiuni de teren sunt ocupate în fapt de terţe persoane fizice nu este suficient pentru a refuza restituirea în natură a acestor suprafeţe.
Aceasta, deoarece nu poate fi exclusă de plano ipoteza că anumite persoane pot avea doar calitatea de detentori precari cu privire la terenuri care figurează în proprietatea unităţii deţinătoare, unitate care exercită, eventual şi posesia asupra acestora.
În cauză, nu rezultă care este situaţia de fapt şi de drept ce a permis instanţei de apel să ajungă la concluzia că în privinţa tuturor persoanelor fizice ce deţin porţiuni din terenul preluat de la autorii reclamanţilor sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu alte cuvinte că aceste persoane sunt proprietare ale terenurilor pe care le ocupă în baza unor titluri emise în temeiul legilor fondului funciar sau dacă au declanşat doar în temeiul acestor legi o procedură de valorificare a pretinsei vocaţii, ce ar putea eventual temporiza soluţionarea prezentei cauze.
Astfel, se impune clarificarea regimului juridic al fiecărei porţiuni de teren din cele identificate prin raportul de expertiză, în sensul de a se stabili, în primul rând dacă sunt deţinute sau nu de către unitatea administrativ teritorială, conform art. 1 şi 21 din Legea nr. 10/2001 ori au fost deja înstrăinate şi după caz, dacă sunt sau nu ocupate de construcţii sau alte lucrări de utilitate publică astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica privitoare la opţiunea reclamanţilor pentru măsuri reparatorii în echivalent, aceasta într-adevăr nu a fost analizată în niciun fel de către instanţa de apel, însă cu ocazia rejudecării se va avea în vedere că, în cazul în care restituirea în natură este posibilă, persoanelor îndreptăţite nu li se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum rezultă atât din principiul prevalenţei restituirii în natură ce se degajă din Legea nr. 10/2001 cât şi din procedura reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru motivele arătate, în baza art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.Z., P.E. şi N.F. împotriva deciziei nr. 169 din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2772/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2767/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
