ICCJ. Decizia nr. 2928/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2928/2011
Dosar nr. 11243/2/2011
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I - Obiectul cauzei şi hotărârea primei instanţe.
1. Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 17 iunie 2010 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R. SA Bârlad a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) la restituirea sumei de 284.475,0754 lei (Ron) achitată pârâtei prin OP nr. 2932 din 22 decembrie 2004, plată pe care reclamanta o consideră nedatorată.
În expunerea circumstanţelor de fapt şi de drept care o îndreptăţesc să solicite restituirea sumei pretinse ca nedatorată, reclamanta a arătat următoarele:
În anul 1994 a contractat un credit extern de la B.I.C. Japonia în valoare de 1.076.950.000 JPY, credit garantat de Statul Român prin Ministerul de Finanţe în baza convenţiei de garantare nr. 80569 din 15 februarie 1995 plata urmând să se facă în 10 rate semestriale în perioada martie 1997 – septembrie 2001.
Potrivit reclamantei, urmare privatizării societăţii în anul 2000 şi înlesnirilor la plată de care a beneficiat în baza H.G. nr. 655/2000, societatea a achitat integral datoria faţă de statul român respectiv suma de 34.509.928.932 Rol achitată Ministerului Finanţelor şi suma de 51.764.893.395 Rol achitată pârâtei din prezenta cauză A.V.A.S. Bucureşti care prin contractul de cesiune de creanţă nr. 15 încheiat la 28 iunie 2002 a preluat de la Ministerul Finanţelor creanţa faţă de societate.
În acest sens, reclamanta arată că printr-o hotărâre judecătorească – decizia comercială nr. 110 din 27 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 807 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat inexistenţa unei datorii a societăţii faţă de pârâta A.V.A.S. privind sumele ce au făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. 15/2002 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 15 decembrie 2005 încheiat între Ministerul Finanţelor Publice în calitate de cedent şi A.V.A.S., în calitate de cesionar.
Potrivit reclamantei, în raportul de expertiză dispus de instanţă în vederea soluţionării litigiului finalizat prin decizia comercială nr. 110/2008, raport care a vizat verificarea tuturor plăţilor efectuate de societate către Ministerul de Finanţe şi A.V.A.S., s-a reţinut că societatea a plătit comisionul de risc în sumă de 284.475,0754 Ron în anul 2000 către Ministerul de Finanţe şi ulterior, a doua oară, în anul 2004 prin OP nr. 2932 către A.V.A.S., sumă virată în plus şi nedatorată.
În drept reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 992, art. 993 C. civ. şi pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, context legal care impune în opinia sa obligarea A.V.A.S. la restituirea sumei încasate fără drept, respectiv fără o justificare legitimă.
2. Pârâta A.V.A.S. prin întâmpinarea formulată la data de 5 iulie 2010 a invocat în apărare excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Iaşi pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de dispoziţiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 şi pe fond netemeinicia cererii.
3. Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ, prin Încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2010 admite excepţia necompetenţei sale funcţionale şi în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 transpune cauza la secţia comercială a aceleiaşi instanţe.
4. Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, examinând cu prioritate excepţiile invocate de reclamantă respectiv excepţia necompetenţei materiale a secţiei comerciale în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi excepţia necompetenţei teritoriale a curţii în raport de dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, prin sentinţa comercială nr. 3 pronunţată la 8 noiembrie 2010, respinge excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel ca instanţă comercială şi admite excepţia necompetenţei teritoriale cu consecinţa declinării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei A.V.A.S.
5. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, astfel investită, prin Încheierea de şedinţă din data de 26 ianuarie 2011 respinge excepţia necompetenţei sale materiale reiterată de reclamantă constatând că litigiul dintre părţi îşi are izvorul în raporturile juridice comerciale derulate de acestea, iar prin sentinţa comercială nr. 20 din 23 februarie 2011 respinge acţiunea reclamantei ca prescrisă.
În argumentarea acestei soluţii, Curtea de apel , ca primă instanţă, se întemeiază pe dispoziţiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată potrivit cărora termenul de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului.
Faţă de circumstanţele cauzei, respectiv plata nedatorată pretinsă de reclamanta prin OP nr. 2932 din 22 decembrie 2004 şi data rămânerii irevocabile a deciziei comerciale nr. 110/2008 (11 martie 2009) instanţa constată că atât termenul subiectiv de 6 luni, cât şi cel obiectiv de 12 luni erau împlinite la data introducerii acţiunii 17 iunie 2010, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă fiind pe deplin întemeiată.
II - Recursul.
6. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs, la data de 8 aprilie 2011, în termen legal, solicitând desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ.
Recurenta şi-a întemeiat criticile aduse hotărârii primei instanţe pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizând încălcarea competenţei de ordine publică; art. 304 pct. 8 C. proc. civ. referitor la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi art. 304 pct. 9 vizând aplicarea greşită a legii, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
6.1. Instanţa de fond a încălcat normele de procedură cu privire la competenţa de ordine publică, deoarece în raport de temeiul de fapt al cererii, respectiv refuzul autorităţii publice ( A.V.A.S.) de a soluţiona favorabil solicitarea de restituire a sumei de bani plătită fără a fi datorată, şi de temeiul de drept material, art. 992, art. 993 şi art. 1092 C. civ., competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ.
Potrivit recurentei, refuzul soluţionării cererii de restituire din partea A.V.A.S., ca autoritate publică a Statului, poate fi asimilat unui act administrativ unilateral, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.
6.2. Sub un al doilea motiv, recurenta arată că raportul juridic dedus judecăţii, nu este un raport obligaţional rezultat din încheierea actului de preluare a creanţei de către A.V.A.S., ci este generat de săvârşirea unui act juridic licit – plata nedatorată.
În acelaşi sens, recurenta susţine că dreptul valorificat în prezenta cauză şi obligaţia corelativă nu se încadrează în obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 51/1998 care vizează numai valorificarea activelor şi creanţelor de către A.V.A.S. şi nu valorificarea creanţelor pe care un subiect de drept privat le afirmă faţă de A.V.A.S.
Concluzionând, recurenta arată că acţiunea sa nu se încadrează în categoria cererilor reglementate de art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 şi pe cale de consecinţă nu este supusă termenelor de prescripţie speciale reglementate de actul normativ, ci termenului de 5 ani reglementat de art. 135 C. proc. fisc., sau termenului general de prescripţie de 3 ani.
7. Prin întâmpinarea depusă la data de 16 iunie 2011 intimata pârâtă A.V.A.S. şi-a exprimat punctul de vedere referitor la cererea de recurs promovată de recurente în sensul respingerii recursului ca nefondat. În esenţă intimata a arătat că suma de bani pretins nedatorată a fost achitată în baza contractului de cesiune de creanţă convenit cu Ministerul Finanţelor raporturile dintre părţi fiind guvernate de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, în raport de care termenul de prescripţie special de 6 luni a fost depăşit.
III. Înalta Curte verificând sentinţa atacată în raport de criticile formulate şi având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. incidente în cauză, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
8. Cu privire la competenţa jurisdicţiei de contencios administrativ
8.1. Materia contenciosului administrativ este definită în art. 1 din Legea nr. 554/2004 modificat care prevăd că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său un interes legitim, de către de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Totodată, în sensul legii contenciosului administrativ [art. 2 alin. (1) lit. b)] noţiunea de autoritate publică semnifică orice organ al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public astfel cum este definit în art. 2 lit. c) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare.
Prin urmare sunt supuse jurisdicţiei contenciosului administrativ litigiile privind anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în regim de putere publică, sau nesoluţionarea în termen ori refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri de către autoritatea publică, ca putere publică, în sfera sa de activitate administrativă.
În cauză, raporturile dintre părţi nu sunt raporturi de drept administrativ respectiv raporturi reglementate de normele dreptului administrativ, în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice, deoarece nici una din trăsăturile esenţiale care caracterizează raporturile de drept administrativ nu se regăsesc în cauză , respectiv unul din subiectele raportului să fie purtător al autorităţii publice, determinând, în condiţiile legii, un anumit comportament pentru celălalt subiect, în regim de putere publică.
8.2.- Cu privire la natura raporturilor dintre părţi şi dispoziţiile legale aplicabile.
Raporturile dintre societatea reclamată şi pârâta A.V.A.S. îşi au izvorul în contractul de cesiune de creanţă nr. 15/2002 încheiat între Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S. având ca obiect preluare de către A.V.A.S. a creanţei deţinute de Ministerul Finanţelor asupra debitorului cedat, SC R. SA Bârlad, rezultate din executarea garanţiei emise de stat pentru împrumutul extern contractat de societate în anul 1994.
A.V.A.S. în cadrul raporturilor stabilite cu debitorul cedat nu acţionează ca o autoritate publică în sensul Legii nr. 554/2004, ci în îndeplinirea atribuţiilor sale principale prevăzute în art. 12 din O.U.G. nr. 51/1998 modificată respectiv preluarea unor creanţe comerciale în vederea valorificării lor prin modalităţile prevăzute în acelaşi act normativ.
În acest sens, O.U.G. nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a A.V.A.S., defineşte A.V.A.S. ca o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului care îndeplineşte atribuţiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, administrează participaţiile Statului în calitate de asociat/acţionar la societăţile comerciale aflate în portofoliul său, monitorizează modul în care au fost respectate clauzele contractelor de privatizare potrivit O.G. nr. 25/2002, dispoziţii care nu o pot califica sau asimila unei autorităţi publice, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
8.3. Se impune a preciza, în acest punct al analizei raporturilor dintre părţi, că recurenta reclamantă şi-a fundamentat acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, respectiv restituirea sumei achitată A.V.A.S., în baza contractului de cesiune, sumă reprezentând comisionul la fondul de risc, pe statuările irevocabile conferite de decizia comercială nr. 110 din 27 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti referitoare la inexistenţa unei datorii a societăţii reclamante faţă de pârâta A.V.A.S. privind sumele din contractul de cesiune de creanţă nr. 15/2002 modificat prin actul adiţional nr. 1/2005.
8.4. Or, litigiul finalizat prin decizia comercială nr. 110/2008 a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca litigiu comercial, în baza dispoziţiilor speciale din O.U.G. nr. 51/1998, art. 45, chestiunea competenţei curţii de apel, ca primă instanţă şi naturii comerciale a litigiului, a făcut obiectul examinării cererii din această perspectivă, dezlegarea dată de Curtea de Apel, secţia comercială, ca primă instanţă fiind confirmate de instanţa de recurs prin decizia nr. 807 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
8.5. Aşa fiind, cum prezenta acţiune este o consecinţă a celor statuate în litigiul finalizat prin decizia nr. 110/2008, aşa cum reclamanta arată in terminis în cuprinsul cererii, a supune acest litigiu unei alte jurisdicţii decât cea comercială, apare lipsit de orice fundament logico juridic.
Distinct de acestea prin decizia comercială nr. 110/2008 s-a statuat în mod irevocabil asupra naturii comerciale a raporturilor dintre părţi şi a dispoziţiilor speciale aplicabile respectiv O.U.G. nr. 51/1998 în legătură cu sumele ce au făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. 15/2002 dedus judecăţii şi prin urmare o interpretare consecventă a raporturilor dintre părţi impune acelaşi raţionament şi aceeaşi soluţie cu privire la natura litigiului de faţă şi dispoziţiile legale aplicabile.
8.6. Altfel spus, cererea formulată de recurenta reclamantă privind restituirea unei sume de bani achitată în baza contractului de cesiune de creanţă nr. 15/2002 şi nedatorată, se încadrează în dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 care se referă la „cereri de orice natură privind drepturi şi obligaţii în legătură cu activele preluate de A.V.A.S., cereri supuse unui termen special de prescripţie reglementat de art. 49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a cunoscut dar trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază.
În raport de acest termen special de prescripţie, acţiunea formulată la data de 17 iunie 2010, se situează în afara termenului de prescripţie luând în considerare ca început al curgerii termenului data de 11 martie 2009 reţinută de prima instanţă, în condiţiile în care recurentului în propria cale de atacat nu i se poate crea o situaţie mai grea.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R. SA BÂRLAD împotriva sentinţei comerciale nr. 20 din 23 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2927/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2948/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
