ICCJ. Decizia nr. 2963/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2963/2011
Dosar nr.5394/99/2008
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 834 din 13 mai 2009 Tribunalul Iaşi a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie formulată de reclamanţii B.M. şi B.Ş.O.
A respins ca fiind prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.M. şi B.Ş.O. în nume propriu şi pentru fiica lor minora C. toţi cu domiciliul ales la cabinet avocat R.R. cu sediul N. în contradictoriu cu pârâţii A.M. cu domiciliul în laşi, Şoseaua P. şi Cabinetul Obstetrică şi Ginecologie E., cu sediul Iaşi, Şoseaua P., având ca obiect daune materiale.
A respins cererea de chemare în garanţie a Societăţii de asigurare şi Reasigurare A. SA cu sediul în Bucureşti, strada P., formulată de pârâta A.M.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că acţiunea formulată de B.M. şi B.Ş.O. în nume propriu şi pentru fiica minoră B.C. de obligare a pârâtei A.M. şi a Cabinetului de Obstetrică şi Ginecologie E. la daune materiale şi morale este prescrisă.
Rclamanţii au precizat că momentul de la care încep să curgă daunele morale şi materiale solicitate este de 2 februarie 2004, data naşterii fiicei sale B.C.
În cauză termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a fost împlinit data de 2 februarie 2007.
Chiar dacă s-ar lua ca punct de plecare în calcularea termenului de prescripţie Decizia nr. 192 din 6 decembrie 2004, termenul în care reclamanţii puteau formula cerere de reparare a pagubei era 6 decembrie 2007.
Totodată s-a mai reţinut că nu sunt motive de repunere în termen, culpa reclamanţilor nu poate fi invocată ca şi motiv de repunere în termen.
Împotriva sentinţei civile nr. 834 din 13 mai 2009 a Tribunalului laşi au declarat apel B.M. şi B.O.Ş.
Se critică sentinţa primei instanţe pentru că ar fi nesocotit prevederile art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ce prevăd instituţia repunerii în termenul de prescripţie pentru cazuri temeinic justificate. Cazul temeinic justificat este lăsat la aprecierea instanţei fără ca textul legal să facă alte distincţii. Eforturile constante ale reclamanţilor-apelanţi de a normaliza prin intervenţii chirurgicale repetate anatomia minorei B.C., au fost cauzele temeinic justificate, care în sensul dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 au determinat depăşirea termenului de prescripţie.
La finalul lunii martie 2008, la 19 martie 2008 din fişa de consultaţie de la clinica din Budapesta s-a concluzionat că este inutilă orice intervenţie chirurgicală. Raportat la acest moment s-a formulat cererea de repunere în termen şi cererea de chemare în judecată. Apelul a fost respins prin Decizia nr. 12 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, reţinându-se următoarele:
În petitul acţiunii s-a susţinut că reclamanta B.M. a rămas însărcinată şi s-a adresat Cabinetului privat de Obstetrică, Ginecologie şi Ecografie Generală E. Iaşi pentru urmărirea evoluţiei sarcinii, fiind preluată de A.M. în calitate de medic primar obstetrică ginecologic. La data de 2 februarie 2004, reclamanta a dat naştere minorei C. care s-a născut cu o malformaţie locomotorie gravă ce ar fi putut fi observată de un medic cu competenţe în ecografie.
Până la data introducerii acţiunii în instanţă 08 aprilie 2008, reclamanţii au sesizat Colegiul Medicilor din Iaşi şi au făcut eforturi constante de a normaliza prin intervenţii chirurgicale repetate anatomia minorei B.C.
Pe parcursul judecării cauzei, faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată, de precizările făcute de reclamanţi că momentul de la care încep să curgă daunele morale şi materiale este momentul naşterii minorei, 2 februarie 2004 şi că termenul de prescripţie de 3 ani potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 este împlinit la 2 februarie 2007, s-a solicitat de către reclamanţi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Prin cauze temeinic justificate la care se referă art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se înţeleg acele împrejurări obiective - care fără a constitui cazuri de forţă majoră sunt apreciate de instanţă ca fiind de natură să împiedice pe titular să-şi exercite dreptul la intentarea acţiunii.
Or, instanţa constată că, anterior împlinirii termenului de prescripţie, reclamanţii au sesizat Colegiul Medicilor din Iaşi pentru culpa pârâtei A.M., a fost emisă Decizia nr. 192 din 7 decembrie 2004 iar apoi instanţa de judecată prin hotărâre irevocabilă Decizia nr. 232 din 6 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi a desfiinţat hotărârea comisiei de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor, constatând că nu există o culpă medicală a pârâtei A.M.
Reţine Curtea că odată cu plângerile pe care reclamanţii le-au făcut împotriva pârâtei A.M. potrivit legislaţiei penale, nu exista niciun impediment să promoveze şi prezenta acţiune civilă în termenul de prescripţie prev. de art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Adresa Clinicii din 19 martie 2008 din Budapesta nu poate constitui motiv de repunere în termenul de prescripţie, controalele medicale efectuate pentru minora C. nu au împiedicat pe reclamanţi să-şi exercite dreptul la intentarea acţiunii.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de apel, ca de altfel şi instanţa de fond au omis să constate că au fost solicitate atât daune morale, cât şi daune materiale.
Aşadar, avem de a face cu două termene de prescripţie care curg în mod diferit, după cum este vorba despre daune morale (de la momentul naşterii minorei) sau despre daune materiale (de la momentul răspunsului primit de la Clinica medicală din Budapesta – 19 martie 2008).
Se consideră că instanţa de judecată, chiar dacă reclamanţii au formulat cerere de repunere în termenul de prescripţie cu privire la daunele morale, în baza rolului activ, atunci când a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ar fi trebuit să constate că momentul la care reclamanţii au luat cunoştinţă în mod real de întinderea pagubei, deci de nivelul daunelor materiale este data de 19 martie 2008 moment în care au aflat că "este inutilă orice intervenţie chirurgicală" şi că minora urmează să aibă nevoie de mai multe proteze medicale, deoarece se află în proces de creştere. Astfel, minora a trebuit să îşi schimbe protezele şi medicaţia periodic, până la finalizarea procesului natural de creştere a sistemului osos. Doar din acest moment părinţii ar fi putut estima cuantumul daunelor materiale reprezentând costul protezelor şi al cheltuielilor aferente acestora, din moment ce până în acest moment s-au făcut demersuri pentru rezolvarea chirurgicală a afecţiunilor.
Mai mult, se consideră că reclamanţii pot solicita raportat la acest moment şi daune morale, deoarece acesta este momentul la care li s-a adus la cunoştinţă imposibilitatea de vindecare a copilului.
Se invocă în drept, dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâtelor la plata de daune materiale şi morale, urmare a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în privinţa acestora, acţiune pe care instanţele de fond au apreciat-o ca fiind prescrisă.
Instanţa de apel şi cea de fond în mod eronat au apreciat în mod unitar asupra momentului de la care se calculează termenul de prescripţie în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, atât pentru daunele materiale solicitate, cât şi pentru daunele morale, fără a distinge între cele două categorii de despăgubiri.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instanţele de judecată au încălcat rolul activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în a determina începutul prescripţiei extinctive, impunându-se analizarea regulii speciale de determinare a începutului prescripţiei extinctive prin stabilirea a două momente alternative de la data care prescripţia poate începe să curgă, fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea; fie momentul obiectiv al datei la care trebuie, după împrejurări să cunoască aceste elemente, în mod separat pentru daunele materiale şi pentru cele morale.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la această dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de la momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
De îndată ce sunt întrunite cerinţele legale pentru naşterea răspunderii – prejudiciu, fapta ilicită săvârşită în principiu, cu vinovăţie şi raportul la cauzalitate între cele două elemente – un drept la reparaţie există, desigur încă nedesăvârşit, deoarece întinderea prejudiciului, ca şi modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe şi cunoscute.
Se impune astfel verificarea, de către instanţele de judecată a datei la care s-a născut dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă şi a datei la care se poate exercita acest drept, exerciţiu ce depinde de cunoaşterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente pentru a putea acţiona, distinct pentru cele două petite de acţiune – obligarea la daune materiale şi obligarea la daune morale.
Pentru aceste considerente, se impune admiterea recursului, în baza art. 314 C. proc. civ. casarea deciziei civile şi a sentinţei nr. 834 din 13 mai 2009 a Tribunalului Iaşi cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalului Iaşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.M. şi B.Ş.O. atât în nume propriu cât şi pentru fiica lor minoră B.C. împotriva deciziei civile nr. 12 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 834 din 13 mai 2009 a Tribunalului Iaşi şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2965/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2961/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
