ICCJ. Decizia nr. 2973/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2973/2011
Dosar nr. 2202/115/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1346 din 23 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2202/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.I.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere considerentele mai jos redate.
Prin sentinţa nr. 444 din 13 octombrie 1958, pronunţată în Dosarul nr. 475/1958 de Tribunalul Militar Timişoara, a fost condamnat la 16 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civilă, în temeiul art. 209 C. pen., pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, pentru faptul că în anul 1948 s-a încadrat în organizaţia „subversivă" P. din satul M., iar în interiorul acestei organizaţii a discutat duşmănos la adresa „regimului democrat popular" de la acea vreme.
Reclamantul a efectuat o detenţie de 5 ani, 10 luni şi 2 zile, perioadă în care a fost mutat în mai multe locuri de deţinere şi colonii de muncă forţată.
După ce reclamantului i-a fost permis să se întoarcă acasă, a întâmpinat dificultăţi în a găsi un loc de muncă pentru a avea un venit stabil din care să poată să îşi întreţină familia.
Ca urmare a suferinţelor fizice îndurate în perioada detenţiei, reclamantul s-a îmbolnăvit de plămâni, necesitând îngrijiri medicale speciale.
S-a reţinut că, prin condamnarea suferită, reclamantului i-au fost cauzate prejudicii morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i atins dreptul personal nepatrimonial la libertate, la onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant, instanţa de fond a reţinut că, criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral, prima instanţă a considerat că trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social personal şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor dreptul fundamentale, instanţa de fond a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 300.000 euro.
În stabilirea acestui cuantum au fost avute în vedere consecinţele negative al prejudiciului suferit de reclamant şi implicaţiile negative ale acestora în toate planurile vieţii sale sociale.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, petentul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a solicitat îndreptarea erorii materiale din preambulul sentinţei civile nr. 1346 din 23 noiembrie 2009, în sensul că la alin. (9) s-a trecut din eroare „reprezentanta pârâtului, consilier juridic C.C., solicită admiterea în parte acţiunii conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, solicitând instanţei să ţină cont şi de faptul că reclamantul a beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990" în loc de „reprezentanta pârâtului, consilier juridic C.C., solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată".
Prin încheierea de şedinţă din 11 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2202/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârât, motivând că, în urma verificării caietului grefierului, s-a putut constata că au fost exact consemnate concluziile orale formulate de reprezentanta pârâtului.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând schimbarea încheierii şi admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale, în sensul că în preambul sentinţei la alin. (8) să fie trecută menţiunea „reprezentanta pârâtului, consilier juridic C.C., solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată" în loc de „reprezentanta pârâtului, consilier juridic C.C., solicită admiterea în parte a acţiunii având în vedere că reclamantul a beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1190".
În motivarea apelului împotriva încheierii, pârâtul apelant a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 80 lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene aprobat prin Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală din 11 iulie 2007, raportate la dispoziţiile HG nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, serviciul juridic este subordonat directorului executiv şi are printre atribuţii şi aceea de a asigura reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice în faţa instanţelor, în baza împuternicirilor directorului general al Direcţiei Generale Juridice.
De asemenea, pârâtul a declarat apel şi împotriva hotărârii primei instanţe, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantului.
În susţinerea apelului, pârâtul apelant a învederat că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare ar fi fost desfiinţată, anulată sau casată, ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul apelant a susţinut că suma de 300.000 euro acordată de către prima instanţă este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit şi este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
În urma examinării încheierii şi sentinţei apelate, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, Curtea a apreciat că este neîntemeiat apelul declarat împotriva încheierii şi că este în parte întemeiat apelul declarat împotriva hotărârii.
În privinţa apelului declarat împotriva încheierii, Curtea a apreciat că în mod justificat prima instanţă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de pârât, întrucât, aşa cum rezultă din copia filei din caietul grefierului, există identitate între concluziile reprezentantei pârâtului consemnate în practicaua sentinţei şi cele consemnate în caietul grefierului, neconfirmându-se pretinsa eroare materială invocată de pârâtul apelant.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, Curtea având în vedere că nu pot fi primite susţinerile pârâtului, potrivit cărora acţiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată, pe considerentul că acesta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare ar fi desfiinţată, anulată sau casată, ca urmare a vreunei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, întrucât în speţă nu este aplicabil textul de lege mai sus menţionat, ci dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din art. 5 alin. (1) lit. a), în raport de care în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.
Însă, Curtea a apreciat că apelul pârâtului este întemeiat cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.
Astfel, Curtea a plecat de la premisa că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la 16 ani muncă silnică şi 10 ani degrevare civilă, din care a stat în detenţie şi colonii de muncă forţată aproape 6 ani, i-au fost lezate reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică şi psihică, care sunt valori esenţiale ale personalităţii umane şi totodată, drepturi fundamentale.
Cu toate acestea, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru cei prejudiciaţi.
Prin urmare, Curtea a apreciat că suma de 180.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Aşa fiind, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei atacate, în sensul că a schimbat în parte această hotărâre şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 180.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat; menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.
Totodată, a respins apelul declarat de pârât împotriva încheierii 11 februarie 2010.
Împotriva deciziei civile nr. 132/A din 05 mai 2010 pronunţată în Dosar nr. 2202/115/2009, au declarat recurs atât reclamantul B.I.M., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul reclamant a invocat drept critică de nelegalitate, faptul că suma de 300.000 de euro acordată de către prima instanţă de judecată a fost stabilită în mod echitabil, faţă de prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, având în vedere că intervenţia brutală a regimului comunist a produs prejudicii precum: fracturarea vieţii, dezumanizarea şi abrutizarea, defăimarea, falsificarea imaginii şi personalităţii în faţa comunităţii, discriminarea negativă, lipsa egalităţii de şanse cu semenii lor, inducerea incapacităţii de a apăra familia, umilirea continuă, sfidarea inteligenţei şi caracterului aproape 30 de ani, interzicerea accesului la cultură şi informaţie şi îngrădirea posibilităţii de evoluţie şcolară şi profesională pentru familia mea.
Se invocă faptul că, prin probatoriul administrat în cauză a făcut dovada prejudiciului moral suferit şi având în vedere şi prevederile Legii nr. 221/2009, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite prin acordarea sumei de 300.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, sumă pe care o consideră drept reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor naţionale.
Şi recurentul pârât Statul Român a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 132 din 05 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, acesta invocând drept motiv de nelegalitate motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se eronata interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor materiale şi morale ce au fost acordate reclamantului.
Se consideră că suma de 180.000 euro reprezentând daune morale acordată de instanţă prin Decizia civilă nr. 132A din 05 mai 2010, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei celor ce se pretind prejudiciaţi. Se conchide astfel că la repararea daunelor morale instanţa ar trebui să ţină cont şi de criteriul echităţii, cuantificării prejudiciului moral, urmând a i se face o apreciere rezonabilă.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, este fondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că modificarea unei hotărâri poate fi dispusă dacă hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau este lipsită de temei legal.
În speţă, Curtea de Apel Timişoara a interpretat în mod nelegal dispoziţiile Legii nr. 221/2001, acordând reclamantului despăgubiri în cuantum de 180.000 euro, pentru prejudiciile suferite de reclamant.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi implicit nici a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 180.000 euro este prea mare, avându-se în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic de către reclamant, prin raportare la importanţa valo0rilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care acesta a perceput consecinţele vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării de libertate a reclamantului (timp de 5 ani, 10 luni şi 2 zile) de 50.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care recunoaşte şi dreptul la despăgubirile băneşti echitabile.
Pentru aceste considerente, în raport de art. 304 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 312 A din 05 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, se va casa Decizia civilă, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 180.000 euro, la 50.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Recursul declarat de reclamant va fi respins, el vizând practic criticile de apreciere a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de judecată, critici ce au fost analizate prin considerentele mai sus expuse, cu ocazia soluţionării recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 132 A din 05 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor de la 180.000 euro, la 50.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Respinge recursul declarat de reclamantul B.I.M. împotriva deciziei civile nr. 132 A din 05 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2974/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2970/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
