ICCJ. Decizia nr. 3/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3/2011
Dosar nr. 8994/30/2008
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 924 din 10 martie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă a admis acţiunile conexate cu numerele 8994/30/2008, 9461/30/2008, 9501/30/2008 şi 9590/30/2008, formulate de reclamantele J.G.H. şi S.H. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara şi, în consecinţă:
A obligat pe pârât să emită dispoziţia de soluţionare a notificării din 14 noiembrie 2001 privind următoarele spaţii din imobilul din Timişoara, judeţul Timiş: SAD situat la parter înscris iniţial în C.F. Timişoara, ulterior dezmembrării în C.F. Timişoara, constând în spaţiu comercial la parter compus din 3 încăperi pentru vânzare, birou, depozit, spălător şi WC cu 4,81 % p.c. şi teren în folosinţă 31/649 mp; SAD situat la parter înscris în C.F. Timişoara, iar ulterior în C.F. Timişoara, constând în sediul Tarom la parter compus din 4 birouri, 4 holuri, spaţiu pentru seif, grup sanitar şi 4 boxe la subsol cu 8,99 p.c. şi teren în folosinţă 58/649 mp; apartamentul nr. 4 situat la subsolul imobilului, înscris iniţial în CF Timişoara, ulterior în CF Timişoara, compus din cameră, bucătărie şi WC, cu 1,15 % p.c. şi teren în folosinţă cu 7/649 mp; apartamentul nr. 18/A situat la etajul III al imobilului, înscris iniţial în C.F. Timişoara, ulteriori în C.F. Timişoara, compus din 2 camere, baie, antreu, WC-uri, bucătărie, cămară de alimente, comune cu apartamentul 18 în cotă de 51 % şi una boxă la subsol cu 3,76 p.c. şi teren în folosinţă cu 25/649 mp.
A respins acţiunile conexate formulate de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara.
A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Timişoara la plata cheltuielilor de judecată în sumă de câte 3.000 lei către fiecare dintre reclamante în dosarele cu nr. 8994/30/2008, 9461/30/2008, 9501/30/2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că unitatea deţinătoare trebuia să procedeze la soluţionarea notificării în termenul stabilit de lege, de 60 de zile de la completarea dosarului administrativ, fiind fără relevanţă pe acest aspect că se efectuau cercetări penale sub aspectul valabilităţii procurii depuse la dosarul administrativ, cât timp nu s-a început urmărirea penală cu privire la o infracţiune săvârşită în legătură cu acordarea dreptului de reprezentare în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte pe pârâţii Primăria municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara, s-a reţinut că aceştia nu au calitate procesuală pasivă.
Totodată, s-a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ., apreciindu-se că pârâtul Primarul municipiului Timişoara datorează reclamantelor cheltuielile de judecată efectuate în proces, constând în onorariu avocat, cu respectarea principiului divizibilităţii obligaţiilor, conform art. 277 C. proc. civ., câte 1000 lei către fiecare, sume achitate în trei dintre cele patru cauze conexate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.
Prin Decizia civilă nr. 290/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a apreciat că pârâtul are obligaţia să procedeze la acordarea unui termen pentru depunerea actelor necesare, urmând ca după expirarea acestuia să emită dispoziţia sau Decizia cu privire la notificare.
În ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată instituită în sarcina pârâtului, s-a apreciat că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., întrucât notificatorii, prin mandatar, au solicitat la data de 09 ianuarie 2003 suspendarea procedurii administrative până la soluţionarea acţiunii formulate potrivit art. 46 şi 48 din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării s-au efectuat cercetări în dosarul penal nr. 50/P/2005 şi, prin urmare, nu se poate reţine vreo culpă în sarcina pârâtului, devreme ce temporizarea emiterii dispoziţiei a fost justificată.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au criticat-o pentru nelegalitate pe aspectul cheltuielilor de judecată.
Astfel, recurentele au arătat că prin înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stabilită la fond în sarcina pârâtului, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, deoarece pârâtul datora cheltuieli de judecată în proces, fiind pus în întârziere prin notificarea ce i-a fost adresată în baza Legii nr. 10/2001 şi pe care acesta avea obligaţia să o soluţioneze pe baza actelor doveditoare depuse, în termen de 60 de zile, conform art. 25 din acest act normativ.
Neîndeplinindu-şi această obligaţie, pârâtul datorează cheltuieli de judecată în procesul iniţiat împotriva refuzului de soluţionare a notificării.
Afirmaţiile făcute de pârât pentru a justifica lipsa sa de culpă în neemiterea deciziei/dispoziţiei de restituire sunt nereale: procura, despre care a afirmat în faţa instanţei de apel că face obiectul dosarului penal nr. 50/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, nu se referă la imobilul ce face obiectul dosarului nr. 8994/30/2008 şi nu are ca părţi pe reclamante, iar certificatele de moştenitor nu privesc nici ele imobilul menţionat şi nici pe reclamante.
Acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză este de natură civilă şi are ca obiect o obligaţie de a face, decurgând din necesitatea de a determina unitatea deţinătoare să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută necondiţionat de Legea nr. 10/2001 de a soluţiona notificarea.
Prin urmare, prin această acţiune nu s-a solicitat ca sancţiune plata unor despăgubiri sau penalităţi pe zile de întârziere, pe toată perioada depăşirii termenului de 60 de zile, ci suma solicitată şi acordată în mod legal de către prima instanţă are natura juridică a unor cheltuieli de judecată, reglementate de Codul de procedura civilă.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a observat că unitatea deţinătoare este în culpă şi pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceea ca anterior emiterii dispoziţiei să invite pe notificator să-şi susţină cererea de restituire în natură.
Dacă entitatea învestită s-ar fi conformat acestor cerinţe minimale, s-ar li evitat declanşarea prezentului litigiu.
Curtea de apel a soluţionat, prin urmare, în mod greşit cauza ca şi când ar fi considerat că nu a existat punere în întârziere a entităţii învestite, înaintea primei zile de înfăţişare.
Or, distinct de notificare, titularii acesteia au formulat punere în întârziere a unităţii deţinătoare în anul 2008, înainte de promovarea acţiunii, dar această formalitate nu a fost avută în vedere de instanţa de apel cu ocazia soluţionării cauzei, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii greşite pe aspectul cheltuielilor de judecată.
Soluţia curţii de apel este greşită şi prin faptul că nu şi-a însuşit şi nu a aplicat practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în speţe similare (deciziile nr. 1172 din 02 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006, nr. 10414 din 15 decembrie 2006), conform căreia trebuie acordate cheltuielile de judecată în cazul neîndeplinirii de către entitatea notificată a obligaţiei de soluţionare a notificării în termen de 60 de zile, debitorul obligaţiei de executat fiind de drept în întârziere la expirarea acestui termen.
Prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-a încălcat şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg statuând că reprezintă „bun" în sensul textului convenţional menţionat şi speranţa legitimă de valorificare a unui drept, de recuperare a unor cheltuieli, de realizare a unei pretenţii, bazată pe dispoziţiile legale ale unor legi în vigoare. Or, temeiul pretenţiilor privind acordarea cheltuielilor de judecată le reprezintă dispoziţiile Codului de procedură civilă (art. 275).
În speţă nu s-au solicitat despăgubiri pentru întârzierea soluţionării notificării din anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, confuzie gravă pe care o face instanţa de apel, ci cheltuieli de judecată într-un raport procesual la care s-a ajuns datorită culpei unităţii deţinătoare, iar aceste cheltuieli rezultă ope legis.
Prin prisma termenului rezonabil este posibilă şi antamarea unui raport procesual la Curtea Europeană.
În ce priveşte termenul rezonabil, Curtea Europeană se raportează la criterii precum complexitatea cauzei, conduita părţilor şi miza procesului, pe când, în speţă, nu suntem în faţa unei cauze complexe.
Surprinde astfel soluţia curţii de apel cu deficienţele şi nelegalităţile mai sus semnalate, determinând cauza, aparent fără miză, să devină un proces pentru care România este sancţionabilă la CEDO prin prisma nerespectării termenului rezonabil.
În fine, este de observat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată ca urmare a emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării pe parcursul procesului, deoarece el a fost pus în întârziere înainte de data sesizării instanţei, fiind în culpă prin nerezolvarea cererii în termen de 60 de zile.
În concluzie, recurentele au solicitat admiterea recursului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au cerut respingerea recursului ca nefondat, deoarece unitatea deţinătoare nu se află în culpă procesuală în condiţiile în care temporizarea emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării se datorează chiar conduitei reclamantelor.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispoziţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel nu a făcut nicio confuzie cu privire la obiectul litigiului pendinte sau la natura juridică a obligaţiei de plată instituite în sarcina pârâtului prin hotărârea de fond, criticile formulate în acest sens fiind neîntemeiate.
Astfel, în motivarea propriu-zisă a soluţiei pronunţate, instanţa de apel a făcut referire expresă la „petitul privind obligarea pârâtului să soluţioneze notificarea din 14 noiembrie 2001", identificând în felul acesta, în mod corect, obiectul cererii deduse judecăţii de către reclamante.
De asemenea, din motivarea deciziei recurate rezultă fără echivoc că instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei fondului sub aspectul modului de acordare a cheltuielilor de judecată din proces din perspectiva dispoziţiilor legale în materie, respectiv art. 274 C. proc. civ., nefiind, aşadar, în eroare asupra naturii sumei pretinse de reclamante.
Criticile de nelegalitate privind soluţia propriu-zisă adoptată în apel pe aspectul cheltuielilor de judecată sunt şi ele neîntemeiate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă s-a făcut cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâtul nu s-a aflat în culpă procesuală cât timp temporizarea emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării a fost justificată de suspendarea procedurii administrative, la cererea notificatoarelor, până la soluţionarea acţiunii formulate potrivit art. 46 şi 48 din Legea nr. 10/2001 şi cât timp cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării s-au efectuat cercetări în dosarul penal nr. 50/P/2005.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 275 C. proc. civ., „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată."
Rezultă că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii" şi că excluderea culpei procesuale a pârâtului obligat în raportul juridic dedus judecăţii nu este posibilă atunci când acesta a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Aşa fiind, în mod legal, instanţa de apel a analizat îndrituirea reclamantelor la cheltuieli de judecată prin raportare la culpa procesuală a pârâtului, sens în care prezenta, într-adevăr, relevanţă conduita acestuia legată de executarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la notificarea reclamantelor.
Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa, prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
În speţă, aşa cum susţin chiar reclamantele prin acţiune, notificarea lor nr. 676 din 14 noiembrie 2001, înregistrată iniţial la Prefectura judeţului Timiş, a fost transmisă cu adresa din 25 octombrie 2002 entităţii competente să o soluţioneze, respectiv Primăriei municipiului Timişoara, unde a fost înregistrată la data de 11 noiembrie 2002.
La data de 09 ianuarie 2003, la cererea notificatoarelor, procedura administrativă a fost suspendată până la soluţionarea acţiunii formulate potrivit art. 46 şi 48 din Legea nr. 10/2001 (cererea reclamantelor de suspendare a procedurii administrative privind notificarea împreună cu dovada înregistrării acestei cereri la Primăria municipiului Timişoara se află la filele 35, respectiv 34 dosar fond nr. 8994/30/2008).
Conform art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 alin. (2) după ultima republicare a legii), „În cazul acţiunilor formulate potrivit art. 46 şi 48, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. Persoana îndreptăţită va înştiinţa de îndată persoana notificată, potrivit art. 21 alin. (1)."
Prin urmare, faţă de aceste prevederi legale, raportat la cererea de suspendare formulată de notificatoare, concluzia instanţei de apel privind suspendarea procedurii administrative de soluţionare a notificării este corectă.
Este vorba despre o suspendare de drept, care este independentă de culpă din partea entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi care determină oprirea curgerii termenului de soluţionare a notificării. Aceasta are relevanţă sub aspectul punerii în întârziere a debitorului obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, implicit, asupra culpei lui procesuale în raportul juridic în care este chemat să răspundă pe temeiul textului de lege menţionat.
Pe cale de consecinţă, faţă de efectul suspendării procedurii administrative în condiţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reţine că a operat punerea în întârziere a pârâtului Primarul municipiului Timişoara înainte de sesizarea instanţei şi că astfel pârâtul s-ar afla în culpă procesuală, datorându-le reclamantelor cheltuielile de judecată efectuate în prezentul proces, cum greşit se pretinde prin motivele de recurs.
Dintre susţinerile recurentelor legate de punerea în întârziere a debitorului obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este corectă numai cea potrivit căreia, la expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de textul legal menţionat, entitatea notificată este de drept în întârziere. În speţă, însă, condiţia nu este îndeplinită, deoarece curgerea termenului de 60 de zile a fost oprită prin suspendarea de drept a procedurii administrative, operată în baza art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acestea fiind circumstanţele particulare ale speţei, apar ca neîntemeiate criticile din recurs în sensul că prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-ar fi nesocotit efectele punerii în întârziere a debitorului obligaţiei anterior sesizării instanţei, deduse din dispoziţiile art. 275 C. proc. civ.
Pe de altă parte, este de observat că circumstanţele particulare ale speţei, constând în suspendarea de drept a procedurii administrative, nu se regăsesc în practica judiciară invocată de recurente cu referire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ. în litigiile având ca obiect obligarea entităţii notificate la emiterea deciziei/dispoziţiei de soluţionare a notificării (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1172 din 02 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006 şi nr. 10414 din 15 decembrie 2006, anexate, în extras, la cererea de recurs), aşa încât nu se poate pune problema încălcării jurisprudenţei în materie, cum greşit s-a invocat în recurs.
În contextul arătat, recurentele-reclamante nu pot pretinde că au „speranţa legitimă" la recuperarea cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind titularele unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ele nu pot beneficia de protecţia documentului european evocat, criticile pe acest aspect nefiind întemeiate.
În fine, este de menţionat că aserţiunea din finalul motivelor de recurs, referitoare la posibilitatea antamării unui raport procesual la Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin prisma nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, nu se constituie într-o critică propriu-zisă la adresa deciziei recurate, vizând un posibil demers al părţilor după epuizarea jurisdicţiilor naţionale.
Având în vedre considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia acordării cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantelor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele J.G.H. şi S.H.B. împotriva deciziei civile nr. 290/A din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2982/2011. Civil. Recuzare. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 2980/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
