ICCJ. Decizia nr. 3017/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3017/2011
Dosar nr. 2178/42/2006
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, iniţial sub nr. 7516/2005, contestatoarea P.C.D., prin procurator T.V.D., a solicitat ca în contradictoriu cu intimaţii Primăria Ploieşti şi Primarul Municipiului Ploieşti, să se dispună anularea dispoziţiei din 12 octombrie 2005 emisă în procedura Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură a imobilul situat în Ploieşti, strada B., judeţul Prahova.
Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 42 din 10 ianuarie 2006, prin care a respins ca neîntemeiată contestaţia astfel formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995, SC C. SA Ploieşti a înstrăinat numiţilor S.T., M.E. şi M.I. imobilele situate în Ploieşti strada B., respectiv 3 apartamente, astfel că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, el fiind înstrăinat în întregime prin acte ce nu au fost desfiinţate, situaţie faţă de care, în care în mod corect s-a respins cererea de restituire în natură, contestaţia formulată fiind neîntemeiată.
Sentinţa a fost atacată cu apel de contestatoare.
Prin Decizia civilă nr. 55 din 4 aprilie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul, reţinând că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât instanţa s-a pronunţat asupra faptului că imobilul format din construcţie şi teren, fiind înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare foştilor chiriaşi, actele acestora nefiind anulate, nu mai poate fi restituit în natură, iar pe de altă parte, suprafaţa de 338 m.p. constituie teren aferent conform raportului de evaluare şi nu poate fi restituit în natură apelantei, cu atât mai mult cu cât, aceasta nu a dovedit că terenul este liber.
Urmare a recursului declarat împotriva acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 8305 din 18 octombrie 2006, a admis calea de atac, a casat Decizia şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că prin contractele de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, nr. BB/1996 şi nr. CC/1996 au fost vândute foştilor chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobilul în litigiu, menţionându-se în aceste acte că se atribuie cumpărătorilor în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146/1996 al Prefecturii Judeţului Prahova, terenul situat sub construcţiile cumpărate, că în situaţia în care o parte din imobilul a cărei restituire se cere reprezintă teren liber, care nu este aferent construcţiei, se impune retrocedarea acestuia către reclamantă, conform principiului restituirii în natură consacrat de art. 1 şi 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, sens în care, se impune completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare care să stabilească dacă terenul a cărui restituire se cere este liber, neafectat de utilităţi şi poate fi retrocedat în natură, în raport de necesitatea unei corecte folosiri a construcţiei.
În rejudecare, pe linia considerentelor deciziei de casare s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare care să stabilească dacă terenul a cărei restituire se cere este liber, neafectat de utilităţi şi poate fi retrocedat în natură, în raport necesitatea unei corecte folosiri a construcţiei.
Pe parcursul soluţionării cauzei s-au formulat cereri de intervenţie în interes propriu de numiţii M.E. şi M.I., cereri care, faţă de poziţia contestatoarei care s-a opus admiterii acestora şi faţă de prevederile art. 50 pct. (2), (3) C. proc. civ., au fost respinse de către instanţă.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 495 din 27 noiembrie 2007, a respins apelul reclamantei ca nefondat, reţinând următoarele:
Imobilul în litigiu, cu referire la teren, nu poate fi restituit contestatoarei pentru că nu este liber, el fiind aferent construcţiilor, afectat de utilităţi ce asigură deservirea imobilelor construcţii existente pe teren, împrejurări în care, nu sunt îndeplinite prevederile art. 1 şi 7 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin contractele de vânzare-cumpărare aflate la dosar au fost vândute foştilor chiriaşi apartamentele din imobilul în litigiu, cumpărătorilor atribuindu-li-se în proprietate terenul aflat sub construcţiile cumpărate, conform Ordinului nr. 146/1996 al Prefecturii Judeţului Prahova, restul de teren fiind afectat, aşa cum s-a arătat, de utilităţile ce deservesc construcţiile, respectiv gurile de vizitare subterane şi supraterane pentru conductele de apă, canalizare şi gaze.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea P.C.D., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6682 din 5 noiembrie 2008 a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe, Curtea de Apel Ploieşti.
A reţinut instanţa supremă că în raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei în apel, expertul a consemnat la modul sumar că pe teren se află amplasate cămine de vizitare a conductelor subterane şi supraterane de apă, canalizare şi gaze şi a concluzionat că terenul în litigiu e afectat de utilităţi care „deservesc cele două construcţii amplasate pe teren şi nu poate fi restituit în natură, raportat la necesitatea bunei folosiri a construcţiilor". Aceste constatări nu răspund criteriilor stabilite de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care impun ca terenul să fie afectat de servituţi legale sau „amenajări de utilitate publică".
Aşadar, prin expertiza dispusă ar fi trebuit să se constate, aşa cum s-a stabilit prin Decizia de casare anterioară, dacă utilităţile amplasate pe terenul care nu a fost atribuit în proprietate cumpărătorilor construcţiilor prin Ordinul nr. 146/1996, constituie sau nu servituţi legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2008.
După casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 2178/42/2006.
Prin Decizia civilă nr. 85 din 29 aprilie 2010 s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit actului de partaj de ascendent din 12 septembrie 1936, proceselor-verbale din 20 aprilie 1950 şi permisiunii din 1939, certificatele de moştenitor nr. XX/1980, nr. YY/1981 şi testamentul nr. ZZ/1980 numita T.V.L. a dobândit în urma unui partaj imobilul situat în Ploieşti, strada B., compus din mai multe apartamente care au fost preluate de stat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, de pe urma proprietarei (decedată la 10 septembrie 1981), rămânând ca legatar universal contestatoarea, în favoarea căreia decedata a testat întreaga sa avere mobilă şi imobilă.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare, menţionându-se în aceste acte că se atribuie cumpărătorilor în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146/1996 al Prefecturii Judeţului Prahova, terenul situat sub construcţiile cumpărate, acesta fiind de 76,96 m.p., astfel cum reiese şi din raportul de expertiză topografică B.N. -ultima refacere.
În condiţiile în care, conform expertizei de specialitate dispuse potrivit dispoziţiilor de îndrumare şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reiese că suprafaţa de teren neocupată de construcţii este de 220 m.p., dar că pe aceasta sunt amplasate utilităţile necesare funcţionării celor două construcţii (gaze, apă, canalizare, alee, trotuar), astfel încât, terenul rămas liber e afectat bunei funcţionări a acestora, reiese fără putinţă de tăgadă că nu sunt îndeplinite prevederile art. 1 şi 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că terenul neocupat de construcţii nu poate fi restituit în natură.
Prin urmare, măsura de acordare de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziţia ce face obiectul contestaţiei soluţionate prin sentinţa apelată apare ca legală, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea P.C.D., prin mandatar T.V.D., împotriva sentinţei civile nr. 42 din 10 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.C.D., care invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, republicată, apreciind că restituirea în natură a terenului solicitat nu este posibilă.
Aşa cum a arătat foarte clar instanţa de casare, expertiza trebuia să se facă având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel trebuia să se pronunţe raportat la această situaţie juridică stabilită cu privire la imobilul în litigiu.
Din acest punct de vedere, raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de către expert ing. B.N. este complet şi răspunde la obiectivele fixate de instanţă, conform deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Conform deciziei de casare din cel de al doilea ciclu procesual, expertiza tehnică trebuia să stabilească dacă utilităţile amplasate pe terenul în suprafaţă de 220 m.p. constituie sau nu servituţi legale sau amenajări de utilitate publică, în sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispoziţiile pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (HG nr. 250/2007).
La pct. 4 din expertiza ing. B.N. concluzionează: „Terenul nu este afectat de servituţi sau de alte amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane Ploieşti, conform prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001".
În concluzie, expertul a răspuns în mod clar cerinţelor impuse de Decizia de casare pronunţată de instanţa supremă.
Pe de altă parte, expertul a concluzionat că terenul situat în Municipiul Ploieşti, str. B, este teren aferent construcţiilor C1 şi C2, teren afectat de alee, trotuare şi utilităţi (gaze, apă şi canalizare), pentru cele două construcţii - deci, nu este afectat de servituţi legale sau amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane, aşa cum sunt ele definite şi precizate prin dispoziţiile pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Aşa fiind, cererea reclamantei de restituire în natură a suprafeţei de 220 m.p. este întemeiată.
În Legea nr. 10/2001 nu s-au prevăzut dispoziţii care să reglementeze situaţia căilor de acces sau a utilităţilor la imobilele restituite (în speţă, unele din apartamentele aceleiaşi construcţii) şi că, prin urmare, nu pot face obiect de analiză, în cadrul procedurii acestei legi, cererile referitoare la stabilirea căilor de acces ori suportarea cheltuielilor ocazionate cu amenajarea acestora sau influenţa existenţei unor utilităţi afectate imobilului.
Se cunoaşte că, actualmente, terenul rămas liber se află în posesia Primăriei Municipiului Ploieşti, care îl închiriază actualilor dobânditori ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, aşa încât, cum aceşti dobânditori plătesc chirie Primăriei, tot aşa pot plăti chirie şi adevăratului proprietar.
Instanţa greşeşte când motivează că terenul în suprafaţă de 220,19 m.p. constituie teren aferent construcţiilor înstrăinate foştilor chiriaşi şi că nu poate fi restituit în natură apelantei reclamante. Este evident (fapt ce rezultă din cercetarea contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor-proprietari) că aceştia au primit ca suprafeţe de teren aferente apartamentelor cumpărate, suprafeţele indicate în contractele de vânzare-cumpărare.
Chiar dacă apartamentele nu mai pot fi restituite, diferenţa de teren rămasă liberă şi aflată în detenţia precară a Primăriei Municipiului Ploieşti poate fi restituită în natură.
Prin pronunţarea deciziei de respingere a apelului, instanţa a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art. 480 şi urm. din C. civ., ca şi a celorlalte dispoziţii legale care garantează dreptul de proprietate ca drept al omului.
În mod corect, prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1452 din 14 februarie 2005, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în dosarul civil nr. 16.256/2004, s-a dispus ca Primăria Municipiului Ploieşti să edicteze o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra posibilităţii restituirii în natură a imobilului revendicat, compus din teren şi construcţie.
Instanţa de apel nu a analizat acest aspect al hotărârii judecătoreşti indicate, motiv pentru care se consideră că hotărârea astfel pronunţată este nelegală.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Principala critică adusă hotărârii atacate priveşte nerespectarea deciziei de casare şi stabilirea greşită de către instanţa de trimitere a regimului juridic al terenului liber solicitat a fi restituit în natură de către recurenta reclamantă, fiind invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la aceste aspecte deduse judecăţii recursului de faţă, Înalta Curte constată că în cel de al doilea ciclu procesual al dosarului, prin Decizia de casare nr. 6682 din 5 noiembrie 2008, instanţa supremă a rezolvat problema de drept dedusă judecăţii prin recursul reclamantei, statuând cu putere de lucru judecat, că sunt aplicabile speţei dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel încât, instanţa de apel nu putea reţine în rejudecare după casare, că respectivele dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere nu este îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin Decizia instanţei de recurs. Mai mult, modul în care instanţa de recurs a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanţa de trimitere.
În rejudecare, instanţa de apel a avut a stabili dacă utilităţile amplasate pe terenul care nu a fost atribuit în proprietate cumpărătorilor construcţiilor prin Ordinul nr. 146/1996, constituie sau nu servituţi legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2008.
Pe linia deciziei de casare, s-a dispus şi efectuat în cauză o expertiză tehnică în specialitatea cadastru şi geodezie de către expert topograf B.N., completată ulterior cu răspunsurile expertului la obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză.
Stabilind situaţia de fapt, expertul a concluzionat că terenul liber situat în afara construcţiilor C1 şi C2 are suprafaţa de 220 m.p. Terenul nu este afectat de servituţi sau de alte amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane Ploieşti, conform prevedrilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă, consideră că acest teren este aferent construcţiilor C1 şi C2, fiind un teren afectat de alei, trotuare şi utilităţi (gaze, apă, canalizare) necesare pentru cele două construcţii.
La dosarul de apel, se află schiţa de plan a imobilului în litigiu din care rezultă, în mod clar, că terenul solicitat este afectat de alee, trotuare şi utilităţi pentru cele două construcţii, nefiind teren liber.
În speţă, pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţită recurenta reclamantă, este relevantă situaţia actuală a terenului solicitat.
Astfel, în pronunţarea soluţiei, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care trebuie interpretate, în sensul că sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
În cauză, terenul litigios nu este teren liber şi restituibil în natură, în sensul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta, dispusă prin dispoziţia ce face obiectul contestaţiei de faţă, apare ca fiind legală şi temeinică.
Critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 şi urm. din C. civ. de către instanţa de apel, urmează a fi înlăturată, deoarece nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii acestei dispoziţii legale.
De asemenea, critica privitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de dispoziţiile sentinţei civile nr. 1452 din 14 februarie 2005, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în dosarul civil nr. 16.256/2004, prin care s-a dispus ca Primăria Municipiului Ploieşti să edicteze o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra posibilităţii restituirii în natură a imobilului revendicat, compus din teren şi construcţie, nu este întemeiată, în speţă, fiind emisă dispoziţia din 12 octombrie 2005, contestată, urmare acestei hotărâri judecătoreşti şi notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.C.D. împotriva deciziei nr. 85 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3019/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2981/2011. Civil. Anulare act. Revizuire -... → |
|---|
