ICCJ. Decizia nr. 3020/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3020/2011
Dosar nr. 36118/3/2008
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin contestaţia formulată la data de 29 septembrie 2008, contestatoarea S.I. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, anularea dispoziţiei din 02 septembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiul Bucureşti, prin care i s-a respins notificarea pe care a formulat-o împreună cu fratele ei, R.M.K., privind restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din imobilul situat în Bucureşti, strada P.V.N.
Prin sentinţa civilă nr. 958 din 03 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia din 02 septembrie 2003 şi a obligat pe intimat să emită în favoarea contestatoarei dispoziţie conţinând propunere de acordare de despăgubiri la valoarea actuală de circulaţie a imobilului pentru apartamentul nr. 6 din str. P.V.N., în condiţiile legii speciale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin dispoziţia din 02 septembrie 2003, intimatul a respins notificarea, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi a calităţii de moştenitor de către petentă.
Imobilul solicitat prin notificare a aparţinut autoarei reclamantei, J.M.C., aceasta dobândind prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1935, cota indiviză de 12,15% din terenul de 321 m.p., situat în Bucureşti, Calea M., în scopul construirii unui apartament la etajul al doilea stânga al imobilului şi a unei garsoniere la subsol, care devin proprietatea cumpărătoarei.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că J.M.C. este aceeaşi persoană cu K.S. şi că imobilul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1935 a fost înregistrat ulterior în evidenţele cadastrale ca fiind situat în str. P.V.
Din declaraţiile de impunere înregistrate în anul 1952, rezultă că imobilul din str. I.M., fost str. P.V., aparţinea proprietarei S.J.C.K., care domicilia în Calea M. De asemenea, în Decizia nr. 20 din 14 ianuarie 1976, emisă de CPMB-Comitetul Executiv, prin care imobilul a trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul fost proprietatea lui K.S., este identificat în str. P.V.
Tribunalul a luat în considerare şi dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „în absenţa unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actul de preluare, iar persoana individualizată în acest act, se prezumă a deţine imobilul sub nume de proprietar".
De pe urma defunctei K..S., fostă C., decedată la 10 martie 1988, a rămas ca moştenitoare reclamanta S.I. (născută K.), urmare renunţării la succesiune a fratelui său, K.R., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 12 martie 2008 eliberat de Biroul Notarial Public D.M. şi A.L. şi declaraţia de renunţare la succesiune, în traducere legalizată de Biroul Notarial Public D.M.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora cererea de restituire formulată în temeiul acestei legi are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, deci abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 şi art. 9 din aceasta.
Instanţa a mai reţinut că în raport de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1999 către chiriaşa C.E.I., nu este posibilă restituirea în natură. În consecinţă, reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri stabilite la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, în condiţiile legii speciale, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 339A din 14 mai 2010, a respins ca nefondat apelul declarat, reţinând următoarele:
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în data de 05 octombrie 1935, astfel cum rezultă din procesul-verbal din aceeaşi dată, se referă la dobândirea de către J.M.C. a unei părţi indivize de 12,35% din suprafaţa de 321 m.p. teren proprietatea numitei I.S., situat în Calea M.
Vânzarea părţilor indivize din teren s-a făcut, conform contractului, cu scopul construirii unui apartament, situat la etajul al doilea stânga al imobilului, ce urma să devină proprietatea cumpărătoarei.
Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, în anexele la adresa emisă către reclamanta în cauză, ce solicitase un istoric de rol fiscal pentru imobilul situat în Bucureşti, str. P.V., i-a comunicat declaraţia de impunere din anul 1952 pentru imobilul situat în strada I.M., fostă str. P.V., ce figura având-o ca proprietară pe S.J.C.K., procesul-verbal pentru impunere din anul 1952 în care mama contestatoarei figura cu numele de S.J.K. şi cu imobil în str. P.V. Cu acelaşi imobil, individualizat ca aflându-se în str. P.V., figura S.J.C.K. şi în anul 1964.
În Decizia nr. 20 din 14 ianuarie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, s-a reţinut că numita K.S. este proprietara apartamentului nr. 6, situat în Bucureşti, str. P.V. şi că acesta se trece în proprietatea statului cu plată, iar cota indiviză de teren de 12,15% din suprafaţa construită de circa 321 m.p. teren se trece fără plată în proprietatea statului. Acest din urmă document, ce vizează întinderea exactă a suprafeţei de teren şi a cotei indivize din acesta ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, prin care J.M.C. a cumpărat cota indiviză de 12,15% din suprafaţa de 321 m.p. teren situat în Bucureşti, Calea M., face dovada identităţii imobilului preluat cu cel cumpărat de autoarea reclamantei.
Chiar dacă la dosarul cauzei a fost depus doar în copie contractul de vânzare-cumpărare certificat de avocat, care singur ar putea fi considerat ca fiind un început de dovadă scrisă, coroborat cu celelalte înscrisuri menţionate mai sus, mai cu seamă Decizia de preluare a imobilului la stat, fac dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantei asupra imobilului din litigiu.
În consecinţă, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prin care se stipulează că, în absenţa unor probe contrarii, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Din Decizia de preluare rezultă că numele proprietarei era K.S., iar din celelalte dovezi cu acte de stare civilă administrate, rezultă că numele de K. provine din căsătoria numitei C.S. cu K.J.
În certificatul de naştere al reclamantei, ce înainte de căsătorie se numea K.I., la numele mamei figurează K.S.J., astfel cum figurează şi în unele acte de impunere a impozitelor pe clădiri şi terenuri.
De asemenea, din certificatul de căsătorie al reclamantei, încheiat în 14 martie 1970, la rubrica numele de familie al mamei figurează K.S.J.
Toate aceste înscrisuri coroborate şi cu declaraţia de notorietate depusă în apel, confirmă că numita J.M.C. din actul de vânzare-cumpărare este una şi aceeaşi persoană cu K.S., de la care a fost preluat imobilul şi că aceasta este mama reclamantei.
În consecinţă, reţinând că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa încât, în mod just, instanţa făcând aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 i-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Desigur că aceste despăgubiri pot fi acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi după scăderea valorii reactualizate a sumei primită de la Statul Român, cu ocazia preluării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Prin dispoziţia Primarului General din 2 septembrie 2003, s-a respins notificarea formulată de notificatori pentru nedovedirea calităţii de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
În acest sens se arată că reclamanta nu a depus titlul de proprietate cu privire la apartamentul solicitat, menţiunea prevăzută în decretul de expropriere urmând a fi coroborată cu alte probe pentru aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii se arată faptul că în mod greşit cele două instanţe au stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulaţie având în vedere faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu plată.
În altă ordine de idei, trebuie avute în vedere reglementările în vigoare după cum urmează:
Dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII prevăd că deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii, întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 16, în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În raport de prevederile legale invocate dispoziţia contestată urmează a fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va actualiza procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
În baza acestui raport Comisia Centrală va proceda, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre evaluare.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite titlu de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor semnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică, prin care se susţine că reclamanta în cauză nu a depus titlul de proprietate cu privire la apartamentul solicitat, menţiunea prevăzută în decretul de expropriere urmând a fi coroborată cu alte probe pentru aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi înlăturată.
În primul rând, se constată că recurentul-pârât nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.
Potrivit acestei norme legale, hotărârea atacată este greşită atunci când instanţa dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt reţinute.
Exercitând un riguros control de legalitate şi de temeinicie asupra sentinţei pronunţate în fond, instanţa de apel a stabilit că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa încât, în mod corect făcându-se aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit dreptul acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în data de 05 octombrie 1935, conform procesului-verbal din aceeaşi dată, se referă la dobândirea de către J.M.C. a unei părţi indivize de 12,35% din suprafaţa de 321 m.p. teren proprietatea numitei I.S., situat în Calea M.
Vânzarea părţilor indivize din teren s-a făcut, conform contractului, cu scopul construirii unui apartament, situat la etajul al doilea stânga al imobilului, ce urma să devină proprietatea cumpărătoarei.
Prin Decizia nr. 20 din 14 ianuarie 1976 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv, s-a reţinut că numita K.S. este proprietara apartamentului nr. 6, situat în Bucureşti, str. P.V. şi că acesta se trece în proprietatea statului cu plată, iar cota indiviză de teren de 12,15% din suprafaţa construită de circa 321 m.p. teren se trece fără plată în proprietatea statului. Acest din urmă document, ce vizează întinderea exactă a suprafeţei de teren şi a cotei indivize din acesta ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, prin care J.M.C. a cumpărat cota indiviză de 12,15% din suprafaţa de 321 m.p. teren situat în Bucureşti, Calea M., face dovada identităţii imobilului preluat cu cel cumpărat de autoarea reclamantei.
Din Decizia de preluare rezultă că numele proprietarei era K.S., iar din celelalte dovezi cu acte de stare civilă administrate, rezultă că numele de K. provine din căsătoria numitei C.S. cu K.J.
În certificatul de naştere al reclamantei, ce înainte de căsătorie se numea K.I., la numele mamei figurează K.S.J., astfel cum figurează şi în unele acte de impunere a impozitelor pe clădiri şi terenuri.
De asemenea, din certificatul de căsătorie al reclamantei, încheiat în 14 martie 1970, la rubrica numele de familie al mamei figurează K.S.J.
Toate aceste înscrisuri coroborate şi cu declaraţia de notorietate depusă în apel, confirmă că numita J.M.C. din actul de vânzare-cumpărare este una şi aceeaşi persoană cu K.S., de la care a fost preluat imobilul şi că aceasta este mama reclamantei, fiind astfel, făcută pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.
Referitor la cea de-a doua critică prin care se susţine că în mod greşit cele două instanţe au stabilit măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulaţie, având în vedere faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu plată, Înalta Curte constată că este, întradevăr, greşită cuantificarea despăgubirilor „la valoarea actuală de circulaţie" a imobilului.
În speţă, s-a stabilit în mod corect că în raport de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1999 către chiriaşa C.E.I., nu este posibilă restituirea în natură a acestuia.
Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului atrage aplicabilitatea art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale.
În consecinţă, neexistând un text legal care să justifice soluţia dată privind acordarea de despăgubiri la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este lipsită de temei legal sub acest aspect, fiind pe deplin incident în recurs motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General; va modifica Decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 958 din 03 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, va schimba în parte sentinţa, în sensul că va înlătura din dispozitiv menţiunea privitoare la „valoarea actuală de circulaţie a imobilului".
Se vor păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 339A din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 958 din 03 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că înlătură din dispozitiv menţiunea privitoare la „valoarea actuală de circulaţie a imobilului".
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3023/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3019/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
