ICCJ. Decizia nr. 3027/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3027/2011
Dosar nr. 46062/3/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 46062/3/2009, reclamanta S.M. a chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 955.000 euro, din care 455.000 euro reprezentând despăgubiri pentru cei 6 ani şi 6 luni de detenţie ai tatălui său, E.G. şi 500.000 euro pentru faptul că a acesta a decedat în închisoare.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 20 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte, acţiunea şi a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale. A fost respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, cu privire la scopul compensaţiei acordate, că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogăţire în detrimentul statului.
Nu există şi nu poate fi stabilit un barem specific cu privire la despăgubirile acordate în cazurile condamnării lor cu caracter politic pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936. Mai mult, nu se poate obţine un asemenea barem prin invocarea unor hotărâri anterioare în cazuri de condamnări pentru fapte similare pronunţate de instanţele române, chiar şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta tocmai din cauza scopului compensaţiei mai sus menţionat.
Cu privire la capătul de cerere formulat de reclamantă, de obligare a statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON reprezentând onorariu de avocat, instanţa a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât de lege lata, pârâtul nu poate proceda la plata despăgubirilor pentru daunele morale provocate persoanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în lipsa unei hotărâri judecătoreşti. Aşa fiind, pârâtul nu se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligat la cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta, cât şi pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 376A din 31 mai 2010, a respins ca nefondate apelurile declarate pentru considerentele ce succed.
Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii legale au constituit temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii şi ca urmare, instanţa de fond a constatat, în mod legal, că reclamanta în calitate de descendent de gradul I al defunctului E.G., are dreptul la acordarea de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic, detenţia în condiţii de temniţă grea timp de 7 ani, urmată de decesul acestuia în Penitenciarul G.
Din această perspectivă, critica formulată de către pârâtul apelant Statul Român vizând acordarea daunelor morale în considerarea persoanei ce a suferit efectiv condamnarea, este nefondată, de vreme ce izvorul obligaţiei de dezdăunare se află chiar în lege.
Împrejurarea că reclamanta nu este persoana ce a suferit condamnarea politică şi a executat o pedeapsă privativă de libertate, ci tatăl său, a fost avută în vedere de către instanţă în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, cuantum pe care Curtea îl apreciază ca fiind corect individualizat, în raport cu circumstanţele concrete ale dreptului subiectiv dedus judecăţii.
Astfel, este evident că pe de-o parte, condamnarea politică în sine suferită de către tatăl reclamantei, cât şi pe de altă parte, detenţia efectivă urmată de decesul acestuia, au avut repercursiuni directe asupra dezvoltării fizice şi psihice a reclamantei care avea vârsta de 12 ani la data condamnării, iar la data decesului, vârsta de 19 ani. Ca urmare, Curtea reţine că într-o perioadă deosebit de importantă a evoluţiei fizice şi spirituale, profesionale, reclamanta a fost lipsită de sprijinul, afecţiunea, suportul material şi moral pe care îl putea acorda defunctul în calitate de tată.
Cuantificarea suferinţelor morale suferite în mod direct de către reclamantă realizată de către prima instanţă este corectă şi legală, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de către pârât, neputându-se aprecia că suma de 15.000 euro reprezintă pentru reclamantă o îmbogăţire fără justă cauză.
De asemenea, în mod corect, tribunalul a considerat că la individualizarea prejudiciului moral suferit de către reclamantă trebuie avut în vedere şi durata sentimentului de injustiţie încercat de către reclamantă, sentiment care s-a prelungit până în momentul apariţiei legilor de reparaţie morală, respectiv după anul 1989.
În ceea ce priveşte critica formulată de către reclamantă vizând cuantumul prea mic al daunelor materiale acordate, Curtea a reţinut, pe lângă considerentele expuse mai sus, cu raportare şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că suma de bani acordată este menită să recunoască prejudiciul moral adus reclamantei prin condamnarea politică a tatălui său, prin raportare la principiul echităţii şi la contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor sale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti critică hotărârea atacată pentru următoarele motive:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, interpretând sintagma cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare", reiese cu certitudine faptul că legiuitorul s-a referit, exclusiv, la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic.
Astfel, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu de către soţul sau descendenţii acestuia, reclamanţi în cadrul acţiunii de faţă.
Dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor.
Trebuie avut în vedere, prin urmare, faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
În consecinţă, instanţa trebuia să respingă acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.
În altă ordine de idei, pârâtul critică hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate, respectiv 15.000 euro, sumă pe care o consideră exagerat de mare, în raport de practica judiciară internă şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ţinându-se seama, de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către tatăl reclamantei, în prezent decedat, pe perioada de 6 ani şi 6 luni cât a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat şi reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 15.000 euro, această sumă fiind exagerat de mare. În acest sens şi instanţa de fond a apreciat compensaţia pentru daune morale că nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantei, ca o compasiune, confort financiar or îmbogăţire în detrimentul statului.
În consecinţă, se solicită să se admită recursul aşa cum a fost formulat, să se modifice Decizia atacată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta S.M. a criticat soluţiile instanţelor de fond şi de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate.
Hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens se susţine că stabilirea unui cuantum satisfăcător nu presupune stabilirea preţului suferinţelor fizice şi psihice ale autorului, cât şi ale reclamantei personal, care sunt inestimabile, ci trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse.
Arestarea abuzivă a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autorului reclamantei, respectiv onoarea, reputaţia, libertatea, încrederea acordată în societate, cât şi la lezarea acelorlaşi drepturi ale reclamantei însăşi.
Susţinerea instanţei de apel conform căreia suma acordată reclamantei cu titlu de daune morale este în concordanţă cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului este neîntemeiată, Curtea Europeană acordând doar pentru câteva zile de reţinere nelegală, sume mari (raportate la perioada mică de reţinere ilegală). Având în vedere perioada mare în care tatăl reclamantei a fost privat ilegal de libertate şi faptul că acesta a fost ucis în închisoare, suma care se impune a fi acordată reclamantei trebuie să fie mult mai mare.
Aceasta solicită să se aibă în vedere şi faptul că de la vârsta de 12 ani a fost privată de sprijinul material al tatălui său şi nici nu a beneficiat de o pensie de întreţinere. Deşi, instanţa de apel a reţinut „că într-o perioadă deosebit de importantă a evoluţiei fizice şi spirituale, profesionale, reclamanta a fost lipsită de sprijinul, afecţiunea, suportul material şi moral pe care îl putea acorda defunctul în calitate de tată" totuşi la stabilirea sumei ce urmează a-i fi acordată nu a luat în calcul şi aceste aspecte.
Faţă de cele prezentate, reclamanta solicită să se admită recursul aşa cum a fost formulat şi să se dispună modificarea în parte a deciziei recurate, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
- În primul rând, sub aspectul îndreptăţirii reclamantei de a primi despăgubiri morale, instanţele anterioare au statuat corect că, fiind vorba de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. (delictul de uneltire contra ordinii sociale), aceasta constituie de drept condamnare cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, intrând astfel, sub incidenţa măsurilor reparatorii ale acestui act normativ.
Contrar susţinerii recurentului-pârât, nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, izvorul obligaţiei de dezdăunare a acestora aflându-se chiar în lege.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţele anterioare au constatat, în mod legal, că reclamanta în calitate de descendent de gradul I al defunctului E.G., are dreptul la acordarea de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a acestuia, respectiv detenţia în condiţii de temniţă grea timp de 7 ani, urmată de decesul tatălui în Penitenciarul Galaţi.
Din această perspectivă, critica formulată de către recurentul pârât Statul Român vizând acordarea daunelor morale în considerarea persoanei ce a suferit efectiv condamnarea, este nefondată, de vreme ce izvorul obligaţiei de dezdăunare se află chiar în legea de reparaţie.
Împrejurarea că reclamanta nu este persoana ce a suferit condamnarea politică şi a executat o pedeapsă privativă de libertate, ci tatăl său, a fost avută în vedere de către instanţele anterioare în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, de unde rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanţe de fond au ţinut seama), iar nu o condiţie de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului-pârât.
- În privinţa cuantumului despăgubirilor morale au fost formulate critici prin ambele recursuri, susţinându-se deopotrivă, valoarea insuficientă a acestora - conform recurentei reclamante şi respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune - conform recurentului pârâtului.
Sub acest aspect, Înalta Curte urmează să constate că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani şi ca atare, prejudiciul este uşor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat băneşte, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Atunci când este vorba de prejudicii morale, acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Fiind vorba de o astfel de dificultate în comensurarea prejudiciului moral, dată fiind natura valorilor nesocotite, în acelaşi timp, în acord şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european, rezultă că reparaţia trebuie să fie una echitabilă.
În stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere, astfel cum s-a menţionat, natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.
Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparaţie materială, ci o compensaţie morală pentru o suferinţă morală.
Asigurând un echilibru între cele două repere menţionate anterior, care trebuie să fundamenteze operaţiunea jurisdicţională de stabilire a prejudiciului încercat, dând o satisfacţie justă şi echitabilă, Înalta Curte constată că instanţele fondului au apreciat corect asupra cuantumului daunelor morale.
Referirea făcută de recurenta reclamantă la decizii particulare de speţă ale instanţei supreme, în condiţiile în care recurenta-reclamantă însăşi susţine că nu există o jurisprudenţă clar conturată în materie, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalităţii deciziei atacate.
Judecătorul este chemat să dea dezlegare unei situaţii litigioase concrete care îl învesteşte, realizând propria verificare jurisdicţională, fără posibilitatea de a-şi fundamenta soluţia, în actualul sistem de drept, pe precedentul judiciar.
Realizând o astfel de verificare la datele punctuale ale speţei, soluţia adoptată a fost una corectă, conform considerentelor expuse anterior.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate şi le va respinge în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 376A din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3033/2011. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 3023/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
