ICCJ. Decizia nr. 3047/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3047/2011
Dosar nr. 41573/3/2009
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7787 din 07 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a comercială a admis în parte acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii-pârâţi M.M. şi M.M.C., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC P.I.L. SRL, a obligat pârâta - reclamantă să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 2.014,41 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate conform art. 5.5 din antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat la 06 martie 2007 de B.N.P. P.M.T., pentru perioada 01 ianuarie 2009-31 martie 2009 şi a obligat pârâta – reclamantă să achite reclamanţilor pârâţi şi suma de 623,28 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Celelalte capete de cerere ale acţiunii principale şi cererea reconvenţională au fost respinse, ca neîntemeiate.
În pronunţarea acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut, în esenţă, cu privire la cererea principală, că există o întârziere în executarea obligaţiilor contractuale care îi reveneau pârâtei-reclamante, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile rezoluţiunii judiciare, întrucât scadenţa obligaţiei de finalizare a imobilului nu a fost considerată esenţială la încheierea contractului, iar prejudiciul cauzat prin depăşirea scadenţei urmează să fie reparat în alt mod.
Examinând cererea reconvenţională instanţa de fond a considerat că pârâta-reclamantă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, privind prezentarea documentelor necesare transferului dreptului de proprietate, aşa încât a apreciat că aceasta nu poate solicita obligarea celorlalte părţi la executarea obligaţiei de încheiere a contractului şi de plată a restului de preţ şi nici nu poate pretinde suplinirea consimţământului, conform art. 1073, 1077 C. civ. şi art. 5.9 (iii) din antecontract, considerând totodată că şi ultimul petit al cererii reconvenţionale este neîntemeiat, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada pretinsului prejudiciu.
Pârâta - reclamantă a fost obligată la plata către reclamanţii - pârâţi a cheltuielilor de judecată, în limita în care a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel părţile litigante, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială prin decizia nr. 146 din 17 martie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate, instanţa de control judiciar reţinând, în esenţă, legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate din perspectiva criticilor formulate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.M. şi M.M.C. şi pârâta SC P.I.L. SRL Bucureşti.
I. Recurenţii – reclamanţi solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamanţi, schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recurenţii – reclamanţi îşi subsumează criticile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând în esenţă, următoarele aspecte:
a) În ceea ce priveşte soluţia pronunţata privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare - cumpărare din 06 martie 2007, hotărârea instanţei de apel a fost data cu interpretarea şi aplicarea greşita a legii, apreciindu-se în considerentele hotărârii atacate că „pentru a se justifica aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, neexecutarea trebuie sa fi fost suficient de importantă, aşadar ca părţile să fi privit termenul de finalizare ca fiind esenţial, în sensul că fără respectarea acestuia, antecontractul nu ar fi fost încheiat";.
În dezvoltarea acestei critici recurenţii invocă următoarele argumente:
- în acord cu prevederile art. 977 şi art. 982 C. civ., interpretarea clauzelor contractuale nu trebuie să aibă în vedere sensul literal al termenilor folosiţi, ci intenţia comună a părţilor, voinţa lor reală, întregul conţinut al actului care le cuprinde, contextul în care acestea se încadrează;
- din cuprinsul antecontractului de vânzare - cumpărare rezultă că părţile au convenit să vândă, respectiv să cumpere un imobil, după ce acesta este finalizat, aspecte ce rezultă din preambulul contractului de vânzare – cumpărare şi din art. 5.1, 5.6, 5.7, 6.1 din evocata convenţie al căror conţinut este redat pe larg.
În susţinerea aceleiaşi critici, recurenţii subliniază caracterul esenţial al obligaţiei de finalizare a imobilului, arătând că aceasta este singura obligaţie care are prevăzut un termen limită de executare, respectiv 31 decembrie 2008, de la momentul îndeplinirii acesteia putându-se realiza predarea si transferul proprietăţii, că fiind vorba de un imobil construit de la zero, finalizarea este primordială, că fără finalizare, celelalte obligaţii de predare şi transfer de proprietate, nu se pot îndeplini, astfel încât acestea din urma apar ca fiind subsecvente obligaţiei de finalizare, că termenul de termenul de 31 decembrie 2008 este unul esenţial şi a fost stabilit de comun acord de către părţi, fără de care nu se contracta, întrucât transferul proprietăţii s-a prevăzut ca fiind în cel mult 30 zile de la data încheierii procesului-verbal de predare, iar procesul-verbal de predare trebuia să se încheie imediat după finalizare. În continuare s-a mai arătat că intenţia comună a părţilor a fost ca, după ";Data finalizării"; (31 decembrie 2008), într-un interval de maxim 45 zile să se semneze actele de vânzare - cumpărare; acest lucru decurgând din modul în care sunt prezentate operaţiunile şi termenele stabilite de către părţi pentru a fi realizate, şi că fără acest termen, care este şi singurul expres stabilit – 31 decembrie 2008 - recurenţii reclamanţi-pârâţi nu ar fi contractat, pentru ca nu aveau de unde să cunoască durata execuţiei construcţiei si întinderea obligaţiei corelative asumată de intimată, în calitate de promitentă-vânzătoare.
b) Instanţa de apel a interpretat si aplicat greşit si prevederile art. 1020 si art. 1021 C. civ. În sprijinul celei de-a doua critici recurenţii aduc următoarea argumentaţie:
- potrivit prevederilor art. 1020 şi 1021 C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său; în acest contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate;
- pornind de la aceste prevederi şi având în vedere conduita ulterioară a părţilor, stanţa de apel ar fi trebuit să constate că măsura rezolutiunii se impune, motivat nu numai de nerespectarea culpabilă de către intimata pârâta - reclamantă a obligaţiei de finalizare, cat si de datele la care au fost întocmite documentele necesare pentru îndeplinirea procedurilor de vânzare-cumpărare;
- aprecierea instanţei de apel că întârzierea de 3 luni nu există, este subiectivă şi nelegală şi nu are în vedere şi aspectele interdependente de aceasta întârziere. Toate procedurile ulterioare, necesare pentru vânzare, au fost considerabil întârziate de neexecutarea la termen a obligaţiei de finalizare;
- obligaţia neexecutată la termen de către pârâta - reclamantă nu este legată numai de nefinalizarea termenul din 31 decembrie 2008 a imobilului din litigiu, termen fără de care recurenta nu ar fi contractat, ci are ca efect imediat nerespectarea clauzelor contractuale referitoare la termenele de predare şi în special, netransferarea la termenul anticipat în patrimoniul recurenţilor reclamanţi - pârâţi a dreptului de proprietate, luând în calcul şi faptul că, abia în ianuarie 2011, intimata şi-a îndeplinit obligaţiile de radiere a sarcinilor). Toate obligaţiile neexecutate la termen sunt obligaţii esenţiale, întrucât ţin de cauza/scopul antecontractului de vânzare - cumpărare.
În continuarea acestei critici recurenţii precizează următoarele:
- în martie 2007, când s-a încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare, recurenţii au estimat, în mod cert, că în maxim 2 luni de la data finalizării (31 decembrie 2008), adică cel mai târziu la începutul lunii martie 2009, vor deveni proprietari asupra imobilului antamat prin promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare încheiată cu intimata;
- calculul matematic a fost făcut prin luarea în considerare a singurului termen stabilit în mod expres prin antecontract, respectiv 31 decembrie 2008, care este „Data Finalizării";. Acest termen a fost esenţial la încheierea antecontractului şi fără el nu s-ar fi contractat, or, întârzierea în executarea obligaţiei de finalizare cu mult peste 3 luni este imputabilă exclusiv intimatei fapt de natură a conduce la rezoluţiunea contractului.
Conchid recurenţii că în mod greşit, a stabilit instanţa de apel faptul că recurenţii reclamanţi – pârâţi nu au dreptul să solicite rezoluţiunea antecontractului, motivat de faptul că întârzierea în executarea obligaţiei de finalizare nu este semnificativa şi termenul scadentei obligaţiei de finalizare nu a fost considerat esenţial la încheierea antecontractului.
c) Cea de a treia critică vizează considerentele instanţei de apel referitoare la modul în care a operat termenul de graţie în favoarea intimatei parate - reclamante, precum şi justificarea dată în legătură cu faptul ca „SC P.I.L. SRL nu s-a aflat în întârzierea executării obligaţiilor";, cu următoarele precizări:
- aşa cum instanţa de fond a stabilit, în mod corect şi legal, intimata pârâtă - reclamantă nu a beneficiat de termenul de graţie de 3 luni (01 ianuarie 2009-31 martie 2009), întrucât înştiinţarea trimisă prin e-mail nu ,,deplineşte condiţiile contractuale pentru a fi considerată o notificare în sensul art. 11.1, întrucât nu s-a dovedit că finalizarea imobilului ar fi fost întârziată din culpa antreprenorilor sau a subantreprenorilor textul înştiinţării referindu-se doar la „iarna foarte grea"; - şi nici nu s-a făcut vreo probă privind datele expedierii înştiinţării;
- instanţa de apel, a interpretat greşit clauzele contractuale (art. 5.2, 5.3, şi 5.4. ) şi prevederile legale incidente, atunci când a stabilit prin hotărârea atacată că,,părţile au agreat că data finalizării a fost decalată până la sfârşitul lunii aprilie 2009" şi atunci când arata în mod expres:,,Curtea impune părţilor concluzia că în perioada scursă la data de 01 ianuarie 2009 până la 31 martie 2009, SC P.I.L. SRL nu s-a aflat în întârzierea executării obligaţiilor";;
- instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat în raport de art. 1082 C. civ., că s-ar fi impus în cauză neplata de către intimata a penalităţilor de întârziere (dacă s-ar fi formulat apel în acest sens) şi a considerat că ";se impune"; ca perioada 01 ianuarie 2009 - 31 ianuarie 2009 să nu fie apreciată ca întârziere în îndeplinirea obligaţiei de finalizare din partea intimatei, întrucât niciun moment intimata nu a făcut dovada faptului că executarea cu întârziere a obligaţiilor sale provine dintr-o cauza străină, care să nu-i fie imputată şi totodată ca au fost îndeplinite toate procedurile contractual stabilite pentru a opera in mod valabil aceasta exonerare de răspundere.
- poziţia recurentului M.M., prin notificarea din 02 aprilie 2009, nu a fost aceea de a ”achiesa” la acordarea termenului de graţie. Astfel, există o clauză subînţeleasă în toate contractele referitoare la faptul că dacă una din părţi renunţă la un moment dat la stricta aplicare a unei clauze contractuale, aceasta nu va fi considerată ca o renunţare definitivă şi nu va opri partea să solicite în continuare aplicarea strictă a respectivei prevederi contractuale sau prevalarea de conţinutul acelei prevederi contractuale.
- ceea ce instanţa „apreciază"; ca disfuncţionalităţi nu atât de grave, trebuie raportat:
- la „aprecierea"; unei persoane care cumpăra un apartament într-un ansamblu rezidenţial în Aleea Privighetorilor contra preţului de 223.823,95 euro şi la „prezentarea de ansamblu a complexului rezidenţial pe macheta"; când se semnează antecontractul (martie 2007);
- la data la care au fost constatate: 02 aprilie 2009, respectiv după 3 luni de Ia data finalizării prevăzute în antecontract ca fiind 31 decembrie 2008, neexistând niciun termen de graţie care să opereze legal în favoarea intimatei;
- la faptul că s-a dorit şi cumpărarea şi loc de parcare - care nu era funcţional;
- la faptul că s-a dorit şi cumpărarea unei boxe (spaţiu de depozitare) care nu era funcţională;
- la faptul că s-a antamat şi un teren aferent numit sugestiv,,spaţiu pentru grădină” – care aşa cum rezultă din planşele foto întocmite de expertul extrajudiciar – erau departe de a fi,,grădini”.
d) O a patra critică adusă priveşte soluţia dată de către instanţa de apel cu privire la penalităţile în cuantum de 0,01 % zi/,,întârziere";, aceasta fiind dată în opinia recurenţilor cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1069 C. civ.
Această critică este susţinută prin următoarele argumente:
- în mod greşit, a interpretat instanţa de apel dispoziţiile contractuale referitoare la natura juridica a penalităţilor de întârziere stabilite prin art. 5.5 din contract întrucât obligarea la plata de penalităţi contractuale nu reprezintă o clauza penală de sine stătătoare, dat fiind faptul că clauza penală este definită ca o modalitate de recuperare a prejudiciului (compensatorie /reparatorie), în prezenta cauză penalitatea are caracter punitiv, fiind stabilită ca sancţiune pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei obligaţii contractuale.
Mai precizează recurenţii că dispoziţiile art. 5.5 din contract au fost stabilite cu titlu de sancţiuni pentru simpla întârziere a executării obligaţiei de finalizare, sens în care s-a folosit termenul,,penalităţi pe zi/întârziere"; şi nu sintagma,,clauză penală";, părţile neavând nici un moment intenţia de a insera o clauză penală prin care să cuantifice daunele - interese pe care recurenţii reclamanţi - pârâţi le-ar putea suferi prin neexecutarea obligaţiei principale, motiv pentru care se desprinde din întregul contract ideea că penalităţile de 0,01% zi/întârziere sunt doar penalităţi stabilite pentru simpla întârziere a executării, în acord cu teza finală a alin. (2) art. 1069 C. civ.
Conchid recurenţii în sensul că potrivit dispoziţiilor din C. civ. în deplină concordanţă cu prevederile contractuale recurenţii reclamanţi – pârâţi au solicitat penalităţile de 0,01% zi pentru întârzierea în executarea obligaţiei de finalizare, cu titlu de daune interese şi în acelaşi timp a solicitat şi rezoluţiunea antecontractului de vânzare – cumpărare pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de finalizare, precum şi a obligaţiei de a transfera proprietatea în termenul anticipat.
e) Cea de-a cincia critică vizează greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1073 şi art. 1075 C. civ., recurenţii arătând că hotărârea atacată este nelegală şi în ceea ce priveşte soluţia dată pe capătul de cerere privind calculul penalităţilor doar pentru perioada 31 decembrie 2008-31 martie 2009 şi nu cum s-au solicitat prin acţiune pentru perioada 01 ianuarie 2009 pană la data de 05 iunie 2009.
Recurenţii argumentează această critică arătând că prin art. 5.5 din antecontract, s-au stabilit penalităţi de 0,01% pe zi/întârziere, însă acestea au fost limitate de către instanţe la data 31 martie 2009, deşi abia la data de 13 aprilie 2009 a fost semnat procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar la data de 05 iunie 2009 apartamentul din litigiu a fost ";pregătit"; pentru predare, deci finalizat, când s-a încheiat ";Procesul verbal de Predare";.
f) Cea de-a şasea şi ultima critică are în vedere pretinsa nelegalitate a hotărârii recurate în ceea ce priveşte soluţia dată pe capetele de cerere privind restituirea avansului şi a spezelor suportate de către recurentă pentru perfectarea şi notarea antecontractului în cartea funciară.
Sub acest aspect recurenţii precizează că potrivit art. 92 din antecontractul de vânzare - cumpărare: ";în cazul rezilierii antecontractului din orice motiv, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară executării Antecontractului, care va fi considerat a nu fi fost niciodată încheiat, iar Promitentul - Cumpărător nu va mai avea niciun drept în legătură cu Activele Imobiliare";, în urma rezoluţiunii contractului sinalagmatic, părţile fiind repuse în situaţia anterioară în virtutea adagiului de drept: ";restitutio in integrum";.
Arată recurenţii că principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară - restitutio in integrum - este o consecinţa a principiului retroactivităţii efectelor rezoluţiunii şi un mijloc de asigurare a eficienţei practice a acestor sancţiuni de drept substanţial îşi consta în acea regulă de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza actului desfiinţat, trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care actul nu ar fi fost încheiat.
II. Recurenta – pârâtă SC P.I.L. SRL solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâtă şi respectiv admiterii cererii reconvenţionale formulate în cauză şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
Recurenta îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1073 şi 1077 C. civ. şi art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.
În dezvoltarea acestei critici recurenta – pârâtă reproşează instanţei de apel contradictorialitatea considerentelor cu privire la neregulile ce au stat la baza refuzului intimaţilor de a perfecta şi de a cere rezoluţiunea antecontractului, acestea nefiiind apreciate de instanţă atât de grave, încât să justifice aplicarea sancţiunii rezoluţiunii.
Recurenta – pârâtă consideră că sub acest aspect instanţa de control judiciar a făcut o greşită aplicare a legii cu următoarea argumentaţie:
- potrivit evocatelor texte legale sus-menţionate, creditorul obligaţiei de a face poate să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului, iar atunci când una dintre părţi refuză să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare - cumpărare.
- în considerentele sale, instanţa retine doua momente diverse la care pârâta ar fi trebuit să-şi îndeplinească anumite obligaţii, între care, şi momentul în care au pretins suplinirea consimţământului, reţinându-se însă că proba administrată în apel privind radierea ipotecii - atestând îndeplinirea obligaţiilor - nu poate duce la suplinirea consimţământului intimaţilor printr-o hotărâre judecătoreasca.
- având în vedere că instanţa a considerat că data până la care părţile îşi pot executa obligaţiile corelative poate fi alta decât cea stabilita iniţial de părţi, înseamnă că aceeaşi este situaţia şi în privinţa datei până la care una dintre părţi poate să-şi execute obligaţiile astfel încât, în cazul lipsei consimţământului celeilalte părţi, să poată cere o hotărâre care să ţină loc de act autentic;
- întrucât instanţa nu a statuat un termen fix de îndeplinire a obligaţiilor, înseamnă că îndeplinirea lor la un moment ulterior datei stabilite de părţi, dar anterior începerii dezbaterilor în apel, echivalează cu îndeplinirea obligaţiilor la termen;
- în lumina celor reţinute de instanţa, pârâta a arătat că la momentul în care a cerut instanţei de apel suplinirea consimţământului şi-a îndeplinit toate obligaţiile, printre care şi cea relativă la radierea ipotecii din cartea funciară a imobilului;
- având în vedere că antecontractul încheiat între părţi era în continuare valabil, instanţa de apel trebuia să raporteze suplinirea consimţământului la termenul prorogat iar nu la termenul stabilit iniţial de părţi.
În aceste condiţii, obligaţiile executate de pârâtă fiind suficiente în sine pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare - cumpărare.
Înalta Curte, examinând cererile de recurs din perspectiva criticilor invocate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate de părţi, reţine nemotivarea în drept a acestora în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Recurenţii – reclamanţi îşi circumscriu criticile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Chiar dacă recurenţii – reclamanţi, în dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate, fac vorbire de încălcarea de către instanţa de control judiciar a dispoziţiilor contractuale (art. 5.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.6, 5.7, 6.1 din contractul de vânzare – cumpărare ce formează temeiul juridic al acţiunii), de greşita aplicare şi interpretare a art. 969, 977, 981, 1020, 1021, 1069, 1073, 1082 C. civ., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susţină eventuale motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Prin criticile aduse recurenţii reproşează instanţei de control judiciar o greşită stabilire a situaţiei de fapt raportat la dinamica raporturilor juridice dintre părţi şi o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză, ceea ce situează analiza hotărârii recurate în sfera examenului de temeinicie şi nu al celui de legalitate, din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
Recursul pârâtei se înscrie, sub aspectul motivării în drept, în aceleaşi coordonate ca şi recursul reclamantului.
Astfel, deşi îşi subsumează criticile dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizează atitudinea procesuală a reclamanţilor, administrarea probatoriului, stabilirea situaţiei de fapt, aprecierile instanţei de apel, fără a fi susţinute în drept prin indicarea normelor de drept încălcate sau greşit aplicate.
Aşadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenţi, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica ambelor cereri sancţiunea nulităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererilor de recurs declarate de recurenţii – reclamanţi M.M.C. şi M.M. şi de recurenta – pârâtă SC P.I.L. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 146 din 17 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3046/2011. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 3048/2011. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
