ICCJ. Decizia nr. 3285/2011. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3285/2011
Dosar nr. 1181/103/2009
Şedinţa publică din 8 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., M.B., G.C., S.G., T.V., în contradictoriu cu pârâta SC A.T.P. SA .
A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor:
- suma de 428.482,58 RON, cu titlu de despăgubiri civile;
- dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 12 mai 2008 până la achitarea integrală a debitului;
- suma de 219,78 RON, cheltuieli de judecată.
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de penalităţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. 2038/291 din 12 mai 2008, reclamanţii A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., M.B., G.C., S.G., T.V. au solicitat obligarea pârâtei SC A.T.P. Roman SA la plata sumei de 429.846,53 RON, reprezentând drepturi băneşti derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, penalităţi şi dobânzi aferente începând cu data introducerii acţiunii.
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta SC A.T.P. Roman SA a solicitat:
1. anularea brevetului de invenţie nr. X şi
2. anularea contractului de cesiune din 23 mai 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 2715 din 30 septembrie 2008 a Judecătoriei Roman cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Neam, secţia comercială şi de contencios administrativ.
La data de 17 februarie 2009, dosarul a fost scos de pe rolul secţiei comerciale şi trimis spre soluţionare secţiei civile a Tribunalului Neamţ, unde a fost înregistrat sub nr. 1181/103/2009.
În şedinţa din 8 aprilie 2009 s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, formându-se un dosar distinct.
Între reclamanţi, în calitate de cedenţi şi pârâta SC A.T.P. Roman SA, în calitate de cesionară, s-a încheiat contractul de cesiune din 23 mai 2001, având ca obiect transferul dreptului la depunerea cererii de brevet de invenţie, la acordarea şi eliberarea brevetului, precum şi dreptul la invocarea priorităţii convenţionale cu privire la o instalaţie automată de călire a ţevilor.
La data de 28 mai 2001, a fost constituit la O.S.I.M. depozitul naţional reglementar referitor la invenţia în discuţie, iar ulterior a fost emis în favoarea SC P. SA Roman, actuala SC A.T.P. Roman SA, brevetul de invenţie nr. X.
Prin art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, suma anuală cuvenită cedenţilor, autori ai invenţiei, a fost stabilită la nivelul a 10% din eficienţa economică postcalculată.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii, drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului se stabilesc pe bază de contract. Textul consacră principiul libertăţii contractuale, ceea ce înseamnă în contextul capacităţii civile de folosinţă, libertatea în materie a actului de voinţă a părţilor, guvernat de principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ., dar îngrădită de dispoziţiile art. 5 C. civ.
În condiţiile alin. (2) al art. menţionat, drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei.
Prin cererea formulată, reclamanţii solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti stabilite prin contractul de cesiune aferente anului 2007, respectiv a sumei de 429.846,53 RON, arătând că pe anii anteriori, 2001, 2002, 2005 şi 2006, plata s-a făcut de bunăvoie, conform aceleiaşi metodologii.
Instanţa reţine că stabilirea sumelor cuvenite inventatorilor presupunea şi parcurgerea etapelor prevăzute în Procedura tehnică privind aplicarea O.P.I. şi acordarea drepturilor băneşti autorilor, însă pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau, refuzând plata şi contestând metodologia de calcul a eficienţei economice utilizată de reclamanţi.
Întrucât calculul prezentat de reclamanţi nu a fost aprobat, potrivit procedurii tehnice, de consiliul de administraţie şi directorul general al societăţii pârâte, iar pe de altă parte pârâta refuză culpabil să stabilească drepturile cuvenite inventatorilor, instanţa a stabilit această sumă pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi a metodologiei de calcul utilizate anterior de părţile în litigiu pe anii 2001-2006.
Expertul contabil a întocmit în cauză, la solicitarea instanţei, două variante de calcul, arătând însă că doar una reprezintă eficienţa economică în sensul art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, în timp ce metoda de calcul invocată de reclamanţi se raportează la raţionalizarea consumurilor.
Astfel, potrivit variantei iniţiale de calcul a eficienţei economice, având ca punct de plecare obţinerea unui profit suplimentar, drepturile cuvenite inventatorilor sunt în sumă de 5.448,45 RON, în timp ce, potrivit metodologiei folosită anterior în stabilirea drepturilor, având ca bază economiile realizate cu ajutorul investiţiei, adică raţionalizarea de consumuri, drepturile cuvenite celor 13 inventatori sunt în cuantum de 428.482,58 RON.
De remarcat că diferenţele între cele două variante de calcul sunt semnificative, iar dintre acestea numai una corespunde metodologiei de calcul folosite anterior în stabilirea drepturilor inventatorilor, în baza aceluiaşi contract de cesiune.
Astfel: pentru anul 2001 eficienţa economică a fost de 857.022,3 dolari SUA; pentru anul 2002 - de 343.714 dolari SUA; pentru anul 2003 - de 142.893,2 dolari SUA; pentru anul 2004 - de 1.834.227 RON; pentru anul 2005 de 4.674.833 RON; pentru anul 2006 de 5.152.437 RON.
Pentru anul 2007, folosind aceeaşi metodologie, expertul a stabilit suma de 5.162.440,72 RON, apropiată de valorile anterior menţionate.
În aceste condiţii instanţa a avut în vedere această valoare, întrucât are la bază criterii aplicate de părţi în anii anteriori, schimbarea metodologiei de calcul potrivit variantei iniţiale indicate de expert implicând o renegociere a clauzelor contractuale.
Pentru repararea integrală a prejudiciului încercat de reclamanţi ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor contractuale instanţa a acordat şi dobânda legală, calculată în conformitate cu art. 1088 C. civ., începând cu data introducerii acţiunii – 12 mai 2008, până la achitarea integrală a debitului.
În legătură cu pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor tribunalul a reţinut că nu are suport contractual, în condiţiile în care art. 6 invocat trimite generic la dispoziţiile C. civ. privind despăgubirile în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor asumate.
Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 49 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă şi pentru cauze cu minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâta SC A.T.P. Roman SA; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că valoarea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta este de 7.500 RON, în loc de 21.978 RON, prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.; au fost menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa apelată care nu sunt contrare decizii.
Au fost obligaţi intimaţii să plătească apelantei suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată, în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Art. 36 din Legea nr. 64/1991 reprezintă doar o aplicare a dispoziţiilor art. 969 - 970 C. civ. şi a principiului libertăţii contractuale cum corect a susţinut apelanta. În aceste condiţii este limpede că problema de drept care se ridică în cauza de faţă este de a stabili înţelesul exact pe care părţile contractuale l-au dat sintagmei „eficienţa economică postcalculată" menţionată în art. 9 lit. c) din contractul de cesiune.
Ţinând seama de faptul că prin contract - forma scrisă ad probationem - părţile nu au definit în concret această sintagmă, este deosebit de relevant în efectuarea acestui demers modul în care au acţionat părţile în executarea acestei clauze contractuale în cursul anilor precedenţi (2001-2006).
Or, din probatoriul administrat în cauză rezultă fără echivoc că părţile, inclusiv pârâta, au înţeles în tot acest interval de timp (2001-2006) ca eficienţa economică postcalculată să se determine prin metoda de calcul indicată de intimaţii-reclamanţi şi nu prin metoda stabilită de expertul desemnat de instanţă sau de către expertul-parte.
Lămurirea unei clauze contractuale (interpretarea acesteia) nu este sinonimă cu modificarea acesteia. Modificarea unei clauze presupune prin ipoteză că sensul acesteia este pe deplin lămurit.
Prima instanţă nu a reţinut că părţile ar fi modificat clauza prevăzută în art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, cum eronat susţine pârâta, ci a reţinut că părţile au înţeles să interpreteze şi să aplice într-un anumit mod o clauză contractuală.
În perioada 2001-2006 pârâta a plătit reclamanţilor de bunăvoie - nu numai ca urmare a unor somaţii de plată împotriva cărora nu a formulat acţiune în anulare, deşi avea acest drept - sumele solicitate de aceştia în baza aceloraşi modele de calcul invocate în cauza de faţă. Susţinerea pârâtei conform căreia în aceste cazuri a fost vorba de o „decizie managerială determinată de scutirea costurilor ocazionate de eventualele litigii" nu va fi luată în considerare, deoarece atunci când a făcut acele plăţi aceasta nu a învederat reclamanţilor acest considerent. Toate aceste plăţi anterioare au fost aprobate de conducerea societăţii care este formată de un organ colegial, astfel că este irelevant faptul că reclamantul Bâ.R.D. deţinea în acea perioadă funcţia de director executiv al pârâtei.
Dispoziţiile din procedura tehnică sunt irelevante în cauza de faţă, deoarece, pe de o parte, obligaţia asumată de pârâtă prin contractul de cesiune este una pură şi simplă şi nu una potestativă sau pur potestativă, iar, pe de altă parte, refuzul Consiliului de Administraţie de a aproba sumele cuvenite reclamanţilor pentru anul 2007 nu a fost justificat obiectiv de către pârâtă, or, este de principiu că nemo auditur propriam turpitudime allegans.
Hotărârea primei instanţe este însă netemeinică în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată. Faţă de complexitatea medie a pricinii şi activitatea concretă desfăşurată de apărătorul reclamanţilor se impune, într-adevăr, ajustarea cuantumului acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:
1. Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că dispoziţiile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune reprezintă o clauză clară, nesusceptibilă de interpretare.
În atare situaţie, intervenţia judecătorului, ca interpret, este exclusă, el neputând cerceta înţelesul convenţiei părţilor.
Astfel, art. 9 lit. c) în discuţie prevede că suma la care ar avea intimaţii dreptul anual reprezintă 10% din eficienţa economică postcalculată.
Faptul că aceasta este o clauză clară rezultă din aceea că părţile nu au făcut decât să preia unul din criteriile avute în vedere de art. 39 din Legea nr. 64/1991, actualmente art. 36, care prevede:
Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei.
Eficienţa economică - element în funcţie de care se cuantifică sumele concrete - presupune variaţii ce sunt susceptibile a fi calculate, aşa cum s-a realizat de către experţii contabili în speţă.
Aceasta nu înseamnă că un element clar definit prin contractul de cesiune ar putea fi înlocuit în mod discreţionar de instanţă, pe cale de interpretare, cu unul substanţial diferit, în speţă raţionalizarea consumurilor, ce are în vedere exclusiv economiile de materii prime obţinute prin utilizarea pretinsei invenţii.
2. Tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că soluţia ignoră art. 9 lit. c) şi art. IX.10 din contractul de cesiune, art. 36 din Legea nr. 64/1991 şi art. 969-970 C. civ., deoarece suma acordată a fost stabilită prin raportare la o metodă de calcul diferită - raţionalizarea consumurilor de cea agreată – eficienţa economică.
Făcând referire la adresele din 25 februarie 2005 şi din 14 ianuarie 2008, recurenta susţine că metoda de calcul utilizată este complet diferită de cea agreată conform art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, fiind axată pe calculul economiilor realizate/estimate prin utilizarea invenţiei.
Această metodă se rezumă doar la prezentarea unor consumuri aferente cuptorului de călit ţevi la care a fost aplicată invenţia şi respectiv, cuptorului de călit ţevi utilizat anterior, fără a lua în calcul elemente specifice economice cum ar fi profitul, veniturile obţinute concret din valorificarea produselor comercializate, cheltuielilor ocazionate de producerea cantităţilor respective de produse, etc.
În continuare, recurenta se referă în mod concret la opiniile expertului desemnat de instanţă şi expertului parte, la faptul că prin completarea la raportul de expertiză se confirmă împrejurarea că cele două metode de calcul cuantifică elemente diferite, că înşişi reclamanţii nu au înţeles să formuleze obiecţiuni cu privire la concluziile expertului şi că niciunul din înscrisurile prezentate de aceştia nu le justifică pretenţiile.
Pe baza acestor înscrisuri, reclamanţii solicită plata unei sume cu încălcarea dispoziţiilor art. 970 C. civ., ceea ce nu naşte în sarcina recurentei obligaţia de a o şi aproba.
Soluţia instanţei de apel ignoră şi art. X.10 din contractul de cesiune, conform căruia eventualele acte adiţionale se vor încheia numai în formă scrisă.
În speţă, metoda de calcul de care se prevalează reclamanţii este menţionată în adresa din 25 februarie 2005, care a fost întocmită şi aprobată cu nerespectarea unor obligaţii legale esenţiale de către inventator aspect ignorat de către instanţa de apel.
Concret, metoda a fost „aprobată" de B.R.D., care face parte din grupul celor 17 inventatori, printre care şi reclamanţii intimaţi şi deţinea la momentul respectiv funcţia de director executiv al recurentei.
Acesta a avut un interes direct de a maximiza sumele ce urmau a fi încasate, motiv pentru care avea obligaţia de a informa pe recurentă şi de a nu emite nicio decizie ori aprobare conform art. 149 alin. (1) coroborat cu art. 148 şi 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
În situaţii similare se află şi F.S., care a semnat în calitate de şef atelier secţie şi S.G., director executiv al recurentei.
3. Decizia Curţii de Apel este consecinţa interpretării eronate a actului juridic dedus judecăţii şi a schimbării înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine că în ipoteza în care instanţa de recurs ar considera că se impune interpretarea unei clauze, ar trebui să aibă în vedere următoarele argumente:
Operaţiunea de interpretare a unei clauze contractuale are drept finalitate determinarea exactă a înţelesului respectivei clauze, în strânsă corelaţie cu voinţa internă a părţilor.
Or, din interpretarea dată de instanţa de apel rezultă că, pentru a acoperi costurile ocazionate de utilizarea invenţiei, ar fi necesar un aport de capital din partea acţionarilor recurentei, întrucât utilizarea invenţiei ar cauza pierderi activităţii acesteia.
Tocmai pentru a evita o atare situaţie, la stabilirea retribuţiei anuale a inventatorilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, părţile s-au raportat ab initio la eficienţa economică.
Este exclus ca, prin raportare la voinţa internă a recurentei, aceasta să agreeze o clauză care să contravină scopului avut în vedere la încheierea contractului.
Instanţa de apel ignoră şi că o atare interpretare ar contraveni scopului oricărei societăţi comerciale - maximizarea profitului în cadrul activităţii sale.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi în principal, respingerea acţiunii introductive, iar în subsidiar, admiterea în parte a acesteia, cu obligarea sa la plata sumei de 5.448,45 RON şi a dobânzii legale, stabilite prin raportul de expertiză întocmit iniţial.
Recurenta a mai solicitat şi suspendarea executării deciziei până la soluţionarea recursului, dar nu a insistat în această cerere, dat fiind că recursul s-a judecat la primul termen.
Intimaţii reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este într-adevăr nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Deşi recurenta susţine nelegalitatea operaţiunii de interpretare a clauzei contractuale conţinută în art. 9 lit. c) din contractul de cesiune încheiat cu intimaţii, ea însăşi propune instanţei o altă interpretare, susţinerile sale fiind contradictorii sub acest aspect.
Astfel, recurenta arată, pe de o parte, că art. 9 lit. c) prevede în mod clar că suma la care au dreptul intimaţii reprezintă echivalentul a 10% din eficienţa economică postcalculată şi că această clauză nu face decât să preia unul din criteriile avute în vedere de art. 39 - actualul art. 36 - din Legea nr. 64/1991.
Deşi nu este de acord cu interpretarea potrivit căreia eficienţa economică postcalculată se stabileşte prin raportare la economiile rezultate din raţionalizarea consumurilor prin aplicarea invenţiei, recurenta solicită instanţei să aibă în vedere, drept criteriu, profitul realizat ca urmare a aplicării invenţiei, în speţă tocmai absenţa acestui profit.
În acest mod, recurenta însăşi recunoaşte împrejurarea că, în realitate, pentru soluţionarea litigiului este necesară lămurirea înţelesului sintagmei „eficienţă economică".
Este adevărat că această sintagmă a fost preluată dintr-un text de lege - art. 39 din Legea nr. 64/1991 dar nici legea nu defineşte ce trebuie să se înţeleagă prin eficienţă economică.
Actualmente, art. 36 alin. (2) al Legii nr. 64/1991 republicată, face referire la „efectele economice" rezultate din exploatarea brevetului, respectiv la „aportul economic" al invenţiei, de asemenea fără a le defini.
În atare situaţie, chiar dacă claritatea clauzei contractuale din art. 9 lit. c) este neîndoielnică în ceea ce priveşte procentul de 10% şi faptul că eficienţa economică este cea postcalculată, adică cea calculată ulterior, în ceea ce priveşte sintagma „eficienţă economică" aceasta necesită lămurire, cum corect au reţinut instanţele anterioare.
Prin urmare, faptul că judecătorii apelului au clarificat înţelesul acestei sintagme – pe baza înscrisurilor depuse la dosar de părţi şi opiniilor exprimate de experţi – nu reprezintă o operaţiune care să fie prohibită de lege şi care să atragă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenta susţine că metoda de calcul utilizată de instanţă (raţionalizarea consumurilor) este diferită de cea agreată de părţi (eficienţa economică).
În realitate, aşa cum s-a arătat şi anterior, nu este vorba de două metode de calcul diferite, ci de aplicarea unui criteriu, atât legal cât şi convenţional, de determinare a sumelor cuvenite inventatorilor.
Acest criteriu este reprezentat în mod generic prin sintagma "eficienţa economică".
El nu a fost explicitat de legiuitor şi nici părţile litigante nu au prevăzut prin contractul de cesiune încheiat în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, ce urmează a se înţelege prin eficienţă economică.
În opinia recurentei, prin eficienţă economică trebuie să se înţeleagă profitul suplimentar realizat prin utilizarea invenţiei.
O asemenea accepţiune nu este exclusă, ci, dimpotrivă, este una pertinentă în litigii de acest gen, dar nu este singura posibilă.
Recurenta nu a fost în măsură să susţină cu argumente de ordin juridic de ce prin eficienţă economică ar trebui să se înţeleagă în mod exclusiv profitul realizat, nu numai ca urmare a utilizării invenţiei în procesul de fabricaţie, dar şi în urma comercializării produselor astfel fabricate, aşa cum a susţinut şi cu ocazia dezbaterilor orale.
Punctul de vedere al recurentei ar presupune că, ori de câte ori titularul brevetului, folosind invenţia, nu obţine profit, atunci nu datorează inventatorului nicio despăgubire.
O asemenea interpretare contravine atât literei cât şi spiritului legii respectiv art. 36 din Legea nr. 64/1991 care prevede că:
Pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară şi ale art. 5 alin. (2), inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului.
Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de acordul economic al invenţiei.
Fără a reanaliza proba cu expertiză şi respectiv înscrisurile depuse la dosar - deoarece această operaţiune este atributul exclusiv al instanţelor de fond - Înalta Curte reţine că, pe baza probatoriului administrat, Curtea de Apel a stabilit, ca situaţie de fapt, împrejurarea că prin utilizarea invenţiei – chiar dacă recurenta nu a obţinut profit – a realizat o economie prin raţionalizarea consumurilor. Folosirea vechiului procedeu şi a vechii instalaţii de călire a ţevilor, şi nu a celor brevetate, ar fi atras consumuri mai mari şi prin urmare, pierderi.
De aici rezultă că prin utilizarea invenţiei cu titlul „Procedeu şi instalaţie automată de călire a ţevilor", ai cărei autori sunt reclamanţii intimaţi, recurenta a realizat o economie, ceea ce se circumscrie noţiunii cu sens larg de „eficienţă economică" sau de „efecte economice".
Raportându-se, aşadar, la acest criteriu astfel explicitat, Curtea de Apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici prin raportare la art. 36 din Legea nr. 64/1991 şi nici prin raportare la art. 969-970 C. civ.
De asemenea, nu se poate reţine nici critica potrivit căreia Curtea de Apel ar fi dat eficienţă unui act adiţional la contractul de cesiune care să fi fost încheiat altfel decât în formă scrisă, aşa cum s-a prevăzut în art. IX.10 din contract.
Faptul că persoane din conducerea societăţii comerciale recurente ar fi agreat, pentru perioada 2001-2006, interpretarea sintagmei „eficienţă economică postcalculată" prin raţionalizarea consumurilor nu a fost considerat ca fiind un act adiţional la contract, ci a fost avut în vedere, alături de alte probe, în stabilirea situaţiei de fapt.
Relaţiile specifice dreptului muncii dintre respectivele persoane şi recurentă, nu fac obiectul litigiului de faţă.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece nu s-a pus problema interpretării unui act juridic dedus judecăţii, al cărui înţeles ori a cărui natură să fi fost schimbate de instanţa de apel.
Ceea ce s-a dedus judecăţii a fost pretenţia reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru utilizarea invenţiei ai căror autori sunt.
Voinţa internă a părţilor, manifestată prin contractul de cesiune, pe care s-a întemeiat pretenţia reclamanţilor a fost aceea a utilizării invenţiei şi corelativ, a recompensării autorilor acesteia.
Faptul că unitatea recurentă ar fi urmărit obţinerea unei eficienţe economice şi respectiv, maximizarea profitului nu o exonerează de răspundere în ipoteza în care, din motive independente de voinţa reclamanţilor, nu a atins în activitatea sa aceste scopuri.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.T.P. Roman SA împotriva deciziei nr. 49 din 03 mai 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., M.B., G.C., S.G. şi T.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3289/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3283/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
