ICCJ. Decizia nr. 3176/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 3176/2011
Dosar nr. 34533/3/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin sentinţa comercială nr. 7715 din 2 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială s-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei de interes şi a inadmisibilităţii. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta U.P. A.G. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General. De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în contradictoriu cu A.T.R.C.N.
În motivare, prima instanţă a reţinut, contrar afirmaţiilor reclamantei, că, din ansamblul probelor administrate nu rezultă că între U.P. AG şi Municipiul Bucureşti ar fi avut loc o înţelegere contractuală, în baza căreia reclamanta să se oblige la asigurarea şi promovarea spectacolului artistului B.A. cu prilejul zilelor Bucureşti-ului, în schimbul preţului de 450.000 euro.
Nici cererea formulată de reclamantă, întemeiată pe restituirea plăţii nedatorate nu a fost primită, deoarece, în accepţiunea art. 992-997 C. civ., plata poate privi doar o sumă de bani, un bun individual determinat, un bun determinat prin caractere generice sau un bun incorporal, neputând fi admisă plata care constă în executarea unei obligaţii de a face, deoarece, în această ipoteză nu poate fi vorba decât despre solicitarea acordării unei despăgubiri.
De asemenea a fost respinsă şi cererea reclamantei întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, reţinându-se că, de vreme ce pârâtul nu şi-a asumat obligaţia de a efectua vreo plată în legătură cu concertul, nu poate fi vorba despre mărirea patrimoniului acestuia, în detrimentul patrimoniului reclamantei.
În privinţa cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă, prin care aceasta a susţinut că este beneficiara unei stipulaţii pentru altul, cuprinsă în contractul încheiat între pârâtul Municipiul Bucureşti şi A.T.R.C.N. şi prin care aceasta din urmă s-a angajat la suportarea costurilor concertului B.A. din data de 20 septembrie 2008, prima instanţă a reţinut că nici una din clauzele protocolului de colaborare încheiat între Asociaţie şi Municipiul Bucureşti la 15 septembrie 2008 nu obligă A.T.R.C.N. să-i achite reclamantei vreo sumă de bani, existenţa contractului în folosul reclamantei nefiind confirmată de nici o probă a dosarului, această concluzie fiind susţinută şi de faptul că A.T.R.C.N. a plătit suma de 161.650 dolari S.U.A. direct în contul artistului, iar nu către reclamantă.
În privinţa excepţiilor, acestea au fost unite cu fondul şi soluţionate ca atare, în sensul respingerii lor.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 155 din 21 martie 2011.
În considerente s-au reţinut următoarele:
Cu privire la legea aplicabilă acţiunii dedusă judecăţii, instanţa de apel a stabilit că se aplică legea română, în determinarea acesteia fiind reţinute cele dispuse prin Hotărârea pronunţată în cauza de către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, referitor la interpretarea Convenţiei Europene privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, în special în situaţia absenţei alegerii legii aplicabile de către părţi, interpretare care a fost apreciată ca fiind incidentă şi în privinţa obligaţiilor necontractuale, chiar dacă nu s-a dispus expres, date fiind afinităţile sesizate între cele două acte normative – Regulamentul CE nr. 593/2008 şi Regulamentul CE nr. 864/2007.
Astfel s-a decis că, potrivit Convenţiei, părţile au alegerea legii aplicabile, iar în absenţa alegerii, criteriile de determinare aplicabile oricăror contracte se întemeiază pe verificarea ţării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături.
S-a reţinut că, această concluzie decurge în mod necesar din dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4) din Regulamentul CE nr. 593/2008, art. 10 alin. (4) din Regulamentul CE nr. 864/2007 şi art. 77 şi 78 din Legea nr. 105/1992.
Pe fondul pricinii, instanţa de apel a reţinut că angajarea legală a pârâtului, ca autoritate de stat nu poate fi asumată verbal, prin corespondenţă, întrucât afectează fonduri publice şi presupune, în limita creditărilor bugetare, aprobarea specială a ordonatorului de credite, în temeiul avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice.
Afirmaţiile publice ale primarului referitoare la organizarea evenimentului, ori corespondenţa dintre A.T.R.C.N. şi reclamantă nu sunt de natură a proba exprimarea acordului de voinţă al Municipiului Bucureşti la încheierea contractului de prestări servicii.
Cele cuprinse în pct. 1 lit. a) din Normele metodologice aprobate prin O.M.F. nr. 1792/2002 referitoare la cerinţa formei scrise a angajamentului legal, cu semnătura ordonatorului de credite, nu derogă de la dreptul comun, ci constituie dreptul comun în materie, reflectând dispoziţiile legale imperative cuprinse în Legea nr. 273/2006.
Astfel, s-a reţinut că acestea nu contravin art. 5 şi art. 969 C. civ., care impun la încheierea convenţiilor respectarea dispoziţiilor legale imperative.
S-a apreciat ca neîntemeiată şi cererea subsidiară, de obligare a pârâtului la plata sumei de 337.558 euro, în temeiul restituirii plăţii nedatorate, pe considerentul reţinut şi de către prima instanţă potrivit căruia restituirea nu se poate solicita în baza acestui temei juridic, deoarece plata, în speţă, a constat în executarea unei obligaţii de a face, respectiv prestarea unui serviciu artistic.
Cu toate acestea, s-a reţinut că nici condiţiile acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză nu sunt îndeplinite, deoarece lipseşte elementul constând în mărirea patrimoniului pârâtului.
În speţă, s-a reţinut că, din probatoriul administrat a rezultat că la spectacolul organizat intrarea a fost gratuită, că nici pârâtul, nici chemata în garanţie nu au pus în vânzare bilete, şi, prin urmare, nu au obţinut un câştig prin organizarea spectacolului.
Întrucât intimatele nu au reiterat în calea de atac a apelului excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, în considerarea principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, această cerere, întemeiată pe stipulaţia pentru altul şi îmbogăţirea fără justă cauză, a fost, la rândul său, supusă analizei, reţinându-se următoarele:
Deşi din cuprinsul convenţiei de colaborare încheiate între Municipiul Bucureşti şi A.T.R.C.N. rezultă că primul s-a obligat să asigure spaţiile speciale pe domeniul aflat în administrare, să ofere posibilitatea asociaţiei de a obţine interviuri şi relatări în direct, să nu comită acte sau fapte de natură a prejudicia executarea cu bună-credinţă şi întocmai a protocolului, cu toate acestea, protocolul nu face nici o referire cu privire la concertul solistul B.A. sau la intermedierea organizării acestuia de către societatea reclamantă.
În consecinţă, s-a constatat ca nefiind întrunite condiţiile de validitate ale contractului în folosul unei terţe persoane. Astfel, pe de o parte, voinţa de a stipula în folosul unei terţe persoane trebuie să rezulte cu certitudine, să fie neîndoielnică, iar pe de altă parte, beneficiarul, dacă nu este determinat, să fie determinabil.
Ori, s-a reţinut că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, şi, mai mult, lipseşte însuşi obiectul contractului, plata contravalorii prestaţiilor artistice.
Pentru aceleaşi considerente, au fost înlăturate şi susţinerile referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în baza art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., având în vedere că împrejurările de fapt ale cauzei sunt deplin stabilite, astfel încât este posibilă modificarea deciziei atacate, de către instanţa supremă.
Recurenta arată care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei, respectiv:
Critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în ceea ce priveşte: sistemul de drept aplicabil, condiţiile de formă ale contractului invocat ca temei al pretenţiilor împotriva pârâtului, formarea contractului de mandat şi noţiunea de mandatar, domeniul de aplicare al obligaţiei de restituire a plăţii nedatorate, precum şi conceptul de îmbogăţire, în contextul condiţiilor de aplicare a obligaţiei de restituire a îmbogăţirii fără justă cauză.
Critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 punctul 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat greşit contractul încheiat între reclamanta U.P. AG şi B. SARL, schimbând înţelesul neîndoielnic al acestuia, precum şi contractul (protocolul) dintre Municipiul Bucureşti şi chemata în garanţie A.T.R.C.N., atunci când a considerat că acesta nu a cuprins o stipulaţie pentru altul în beneficiul reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:
1. În mod greşit, instanţa de apel a menţinut soluţia care a stabilit competenţa instanţelor române de a soluţiona cauza, în defavoarea celor germane, prin interpretarea greşită a Convenţiei de la Roma, a Regulamentelor Roma I şi II, a art. 77 şi 78 din Legea nr. 105/1992, precum şi a hotărârii C.J.C.E. în cauza C-133/2008.
Astfel, recurenta arată că normele conflictuale aplicabile în cauză nu sunt cele din Legea nr. 105/1992, ci acelea cuprinse în Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, direct aplicabilă în România începând din 30 decembrie 2007.
Potrivit art. 4 par. 1 din Convenţie, în lipsa alegerii de către părţi a sistemului de drept aplicabil, contractul este supus legii statului cu care prezintă cele mai puternice legături. Art. 4 par.2 introduce prezumţia potrivit căreia statul cu care contractul prezintă cele mai strânse legături este acela în care debitorul prestaţiei caracteristice, persoană juridică, îşi avea sediul central la momentul încheierii contractului.
Întrucât în speţă este vorba despre un contract de antrepriză, în care prestaţia caracteristică aparţine antreprenorului, deci reclamantei, rezultă că aplicabilă, potrivit celor de mai sus, este legea germană.
Se mai arată că, deşi această prezumţie are caracter relativ, ea nu poate fi răsturnată prin simpla împrejurare că executarea contractului a avut loc în România.
De asemenea, recurenta susţine că legea germană este legea aplicabilă contractului conform art. 4 din Convenţia de la Roma, chiar dacă intimatele contestă însăşi existenţa contractului, deoarece art. 8 par. 1 din Convenţie dispune că existenţa şi validitatea contractului se supun legii care s-ar aplica acelui contract dacă acesta ar fi valabil, iar excepţia instituită la art. 8 par. 2 vizează exclusiv persoanele fizice.
2. În privinţa formei contractului, recurenta arată, contrar celor reţinute de instanţele de fond, că forma scrisă nu se impunea în speţă, contractul luând naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, potrivit regulii consensualismului.
De asemenea, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale nu prevede cerinţa formei scrise ad validitatem a actelor juridice ce constituie angajament legal, iar Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1792/2002 este un act normativ cu forţă juridică inferioară legii, care nu poate deroga de la dispoziţiile Codului civil în ceea ce priveşte forma consensuală a contractului de antrepriză. Relevanţa prevederii necesităţii formei scrise în ordin rezidă într-o obligaţie ce incumbă tuturor ordonatorilor de credite, şi a cărei neexecutare poate atrage sancţionarea acestora, iar nu invalidarea actului încheiat.
3. Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în ceea ce priveşte formarea contractului de mandat şi noţiunea de mandatar, atunci când a considerat că nu există un contract între reclamantă şi Municipiul Bucureşti, întrucât nu a fost dovedită calitatea de reprezentant al lui M.A.
Se arată că mandatul poate fi încheiat şi tacit, prin executarea acestuia de către mandatar, în speţă, încheierea de către mandatarul M.A. a contractului cu pârâtul Municipiul Bucureşti, după cum poate fi ratificat ulterior.
4. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al obligaţiei de restituire a plăţii nedatorate, ca şi petit subsidiar, recurenta susţine că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu se poate obţine, în baza plăţii nedatorate, restituirea unei prestaţii de a face, iar afirmaţia potrivit căreia plata nedatorată presupune numai o prestaţie de a da, nu are sprijin legal, potrivit art. 993 şi urm. C. civ.
5. Tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în ceea ce priveşte conceptul de îmbogăţire, în contextul condiţiilor de aplicare a obligaţiei de restituire a îmbogăţirii fără justă cauză.
Critica concretă vizează cele reţinute conform cărora nu există o îmbogăţire fără just temei, deoarece pârâtul şi chemata în garanţie nu au emis şi nu au pus în vânzare bilete, deci, nu au obţinut un câştig prin organizarea spectacolului, arătându-se că, în fapt, îmbogăţirea Municipiului Bucureşti constă în asumarea evenimentului drept o realizare proprie, un beneficiu de imagine creat, care are, prin el însuşi, o valoare patrimonială.
6. În temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit contractul încheiat între U.P. AG şi B. SARL, schimbând înţelesul neîndoielnic al acestuia, în sensul că, deşi a recunoscut existenţa acestui contract privind drepturile de autor, i-a fost omisă semnificaţia, respectiv aceea a executării, prin aceasta, a contractului încheiat între reclamantă şi pârâtul Municipiul Bucureşti, şi deci, preexistenţa acestuia.
7. S-a invocat, de asemenea, faptul că instanţa de apel a interpretat greşit contractul încheiat între Municipiul Bucureşti şi A.T.R.C.N., nereţinând existenţa stipulaţiei pentru altul în beneficiul reclamantei.
Astfel, recurenta susţine că este greşită concluzia la care a ajuns instanţa de apel, care a considerat că din cuprinsul Protocolului de colaborare din 15 septembrie 2008 nu rezultă o stipulaţie în favoarea reclamantei, întrucât Primăria mun. Bucureşti nu şi-a asumat vreo obligaţie legată de concertul B.A.
De asemenea, în obiectul obligaţiei asumate de chemata în garanţie a intrat şi suportarea cheltuielilor ocazionate de concert, inclusiv a onorariului celor care au intermediat obţinerea prestaţiei artistului.
Prin întâmpinarea înregistrată la 3 octombrie 2011 intimatul Municipiul Bucureşti a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate în apel.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Legea aplicabilă.
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs privind legea aplicabilă acţiunii dedusă judecăţii se va reţine că, deşi competenţa soluţionării acesteia aparţine statului cu care contractul prezintă cele mai puternice legături, respectiv acela în care îşi are sediul debitorul prestaţiei caracteristice, persoană juridică, această prezumţie are caracterul relativ şi, în speţă, a fost răsturnată prin aceea că, prestarea serviciului a avut loc în România, aceasta independent de ceea ce instanţa urmează a statua cu privire la faptul dacă s-a încheiat sau nu valabil un contract între părţi în legătură cu condiţiile în care concertul artistului B.A. urma să aibă loc.
De altfel, instanţa statului român a fost şi cea căreia reclamanta i s-a adresat cu cererea de chemare în judecată.
În speţă, dreptul român este aplicabil atât în conformitate cu reglementările de drept internaţional din România, cât şi din Germania.
Astfel, în dreptul internaţional privat român se admite retrimiterea de gradul I. Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 105/1992, dacă legea străină retrimite la dreptul român se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel.
Principala sursă de drept internaţional privat german este Einfiihningsgeselzzum hurgerlichein Gesetzbuche (EGBGB - Act (introductiv) al codului civil ). În special art. 3-46. În conformitate cu art. 39 din EGBGB, cererile legale de despăgubiri care rezultă din executarea actelor juridice cu o parte terţă sunt guvernate de dreptul statului în care s-a încheiat actul juridic. În cazul de faţă, presupusul contract s-a încheiat în România.
În conformitate cu art. 40 din EGBGB cererile prin care se pretind despăgubiri pentru prejudiciile rezultate dintr-un act ilicit sunt guvernate. în principiu, de legea locului unde a avut loc actul respectiv, în speţă în România.
Pe cale de consecinţă, presupusului contract încheiat între U.P. şi Municipiul Bucureşti, conform dreptului internaţional german, i-ar fi aplicabil dreptul român în virtutea retrimiterii de gradul I stabilită de art. 4 din Legea nr. 105/1992.
Conform dreptului internaţional privat român legea aplicabilă unui astfel de contract ar fi tot legea română.
În cazul în care părţile nu au ales legea aplicabilă contractului, instanţa este cea care procedează la localizarea actului respectiv după criterii obiective.
Din acest punct de vedere cele statuate de instanţa de apel cu privire la interpretarea art. 77 şi 78 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 sunt corecte.
Se va reţine că, prezumţia instituită la art. 78 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992 conform căreia prestaţia caracteristică o reprezintă în caz de antreprenoriat prestaţia îndeplinită de antreprenor, este una relativă şi că în speţă, în conformitate art. 78 alin. (2) din aceeaşi lege această prezumţie a fost înlăturată, efectuându-se dovada, potrivit celor mai sus reţinute că, din circumstanţe a rezultat o legătură mai strânsă a contractelor cu legea română, atât timp cât singurul element de extraneinate îl reprezintă naţionalitatea uneia dintre părţi, dar presupusul contract ar fi fost încheiat şi executat integral în România, iar una dintre părţi este o autoritate publică română.
Forma contractului
2. Chiar daca regula consensualismului prevăzută de Codul civil, potrivit căreia contractul se încheie prin simplul acord de voinţă, este aplicabilă şi contractelor de antrepriză, în speţă, dată fiind calitatea uneia dintre părţi, respectiv a Municipiului Bucureşti, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, dreptul comun în materie este oferit de Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, respectiv Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1792/2002, conform căruia, ordonatorii de credite, indiferent de sistemul de finanţare din structura administraţiei publice locale, au obligaţia să aplice aceste norme metodologice, în condiţiile Legii privind finanţele publice locale.
Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de angajamente: angajamentul legal şi cel bugetar, iar angajarea legală a autorităţii nu se poate realiza în formă verbală, întrucât afectează fonduri publice, fiind precedată de angajarea bugetară.
Pe lângă cerinţa formei scrise a angajamentului legal, ca act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice, şi semnarea acestuia de ordonatorul de credite,este necesară şi viza controlului financiar preventiv, precum şi obligaţia ordonatorului de credite de a se asigura rezervarea prealabilă a fondurilor publice necesare plăţii angajamentului legal respectiv, în acel exerciţiu bugetar, fără ca valoarea angajamentelor legale să o poată depăşi pe a celor bugetare, şi respectiv a creditelor bugetare aprobate.
În acest sens s-a prevăzut că angajamentele legale, respectiv toate actele prin care statul sau unităţile administrativ-teritoriale contractează o datorie faţă de terţii creditori, sunt precedate de angajamente bugetare, respectiv de rezervarea creditelor necesare plăţii angajamentelor legale.
Ordinul nr. 1792/2002 a aprobat Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale şi a fost emis de ministrul finanţelor publice în virtutea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi ale O.G. nr. 119/1999 privind auditul public intern şi controlul financiar preventiv, precum şi ale Legii contabilităţii nr. 82/1991.
Din cele ce preced, având în vedere calitatea pârâtului, faptul că angajarea legală a acestuia vizează fonduri publice, reţinând legătura directă şi inseparabilă dintre cele două forme de angajament, care presupun rezervarea creditelor necesare plăţii acestora, rezultă că, în această materie, în speţă, se impunea cu necesitate, ca o condiţie de formă a actului, materializarea acestuia într-un înscris, toate operaţiunile premergătoare acestuia având aceeaşi formă şi fiind rezultatul unei proceduri, cu etape bine stabilite care să permită urmărirea utilizării fondurilor publice cu care operează instituţiile publice ale statului, sub forma cheltuielilor şi angajamentelor bugetare şi legale.
De aceea, în mod corect s-a reţinut că aceste reglementări constituie dreptul comun în materie, fiind totodată în acord cu dispoziţiile art. 5 şi 968 C. civ., care impun încheierea actelor juridice cu respectarea legii.
Din această perspectivă, criticile recurentei nu sunt fondate, în sensul că O.M.F.P. nr. 1792/2002 nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la lege, ci el vine să detaileze procedura obligatorie privind execuţia bugetară a cheltuielilor şi angajamentelor, cuprinsă în actele normative care stau la baza emiterii sale.
Concluzia recurentei potrivit căreia nerespectarea acestor obligaţii atrage doar sancţionarea ordonatorului de credite şi nu atrage invaliditatea actului nu se desprinde din lege şi o atare apărare, pentru a justifica lipsa oricărui înscris doveditor al contractului de care se prevalează reclamanta, nu poate fi primită, în contextul celor mai sus reţinute.
Formarea contractului de mandat
3. Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut că din probe rezultă calitatea de reprezentant legal al reclamantei a unei alte persoane decât pretinsul mandatar M.A., persoană care însă nu a stabilit nici un contact cu reprezentanţii pârâtului.
Problema reprezentării a fost pusă în contextul analizării consimţământului părţilor la realizarea acordului de voinţă pretins de reclamantă, ocazie cu care, reclamanta putea să clarifice acest aspect, existând, fără îndoială posibilitatea ratificării mandatului, precum şi existenţa tacită a acestuia, fără ca aceste aspecte să poată însă determina modificarea soluţiei din apel.
Plata nedatorată
4. Conform art. 1092 C. civ., ”ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”, respectiv, orice plată presupune o datorie.
De asemenea, art. 993 C. civ. dispune că ”acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”, iar conform art. 992 C. civ., ”cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte cea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.
Deşi în dreptul civil, plata este o noţiune specifică, prin ea înţelegându-se executarea unei obligaţii, indiferent de obiectul ei (o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice), cu toate acestea, în cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face, restituirea nu se va putea face în cadrul plăţii nedatorate, ci în temeiul îmbogăţirii fără just temei, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel.
Motivul de recurs sub acest aspect este superfluu, deoarece, principial, nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză; obligaţia de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză.
Ceea ce se impune a fi analizat este îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru naşterea raportului juridic în temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, şi anume: prestaţia executată de solvens să fi avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, datoria să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens şi plata să fi fost făcută din eroare.
Îmbogăţirea fără justă cauză
5. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.
În speţă, actio de in rem verso nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile materiale de exercitare ale acesteia, cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.
Aceste condiţii vizează: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micşorarea unui patrimoniu, prin diminuarea unor elemente active ale acestuia sau efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, precum şi existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt.
Se va reţine, în plus, caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, conform căruia cel sărăcit acţionează pe această cale în lipsa oricărei alte acţiuni în justiţie pentru valorificarea dreptului său.
De asemenea, şi faptul că, această acţiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei părţi să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare.
Contractul privind drepturile de autor
6. Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prevalându-se de acest motiv de recurs, recurenta realizează o construcţie conform căreia încheierea contractului privind drepturile de autor dintre reclamantă şi B. SARL, la 16 septembrie 2008, prin care reclamanta, în calitate de beneficiară a solicitat participarea interpretului B.A. la spectacolul ,,Zilele Bucureşti-ului”, pentru un onorariu de 480.000 dolari SUA, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a executării de către reclamantă a contractului pe care aceasta l-a încheiat cu Municipiul Bucureşti, fapt care vine să întărească ideea existenţei acestui acord de voinţe.
Fără a intra în analiza pe fond a acestei construcţii teoretice, fapt care excede fazei procesuale a recursului, limitat strict la motivul de recurs invocat în sprijinul acesteia, se va reţine că acesta nu este fondat, deoarece, prin acest motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris la art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar în speţă, actul juridic dedus judecăţii nu îl constituie contractul încheiat între U.P. AG şi B. SARL, şi a cărui natură ori înţeles să fi fost schimbate de instanţele fondului.
Stipulaţia pentru altul
7. Contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul este acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine de contract, denumită terţ beneficiar.
Pe lângă condiţiile generale de validitate ale contractelor se cer întrunirea unor condiţii speciale, care se referă la voinţa certă, neîndoielnică de a stipula în folosul unei terţe persoane, precum şi aceea ca beneficiarul stipulaţiei pentru altul să fie determinat sau cel puţin determinabil.
În speţă, instanţa de apel a motivat în considerente, prin raportare la probele administrate, că aceste condiţii speciale nu sunt întrunite de Protocolul invocat, pentru a fi în prezenţa unei stipulaţii pentru altul.
În condiţiile invocării motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este nevoie ca actul juridic să fie cât se poate de clar, vădit neîndoielnic şi căruia instanţa îi schimbă natura sau înţelesul.
Instanţa de apel a realizat o interpretare corectă a înscrisului intitulat ”Protocol”, reţinând în mod legal că nu sunt întrunite condiţiile speciale care definesc stipulaţia pentru altul, aşa încât, nefiind fondat, urmează ca şi acest motiv de recurs să fie respins.
În baza considerentelor mai sus reţinute, nefiind fondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta U.P. AG va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta U.P. A.G. Germania împotriva deciziei comerciale nr. 155/2011 din 21 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VI-a Comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3048/2011. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3231/2011. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
