ICCJ. Decizia nr. 3179/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3179/2011
Dosar nr. 6189/108/2009
Şedinţa publică din 5 aprilie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 193 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantele C.V. şi C.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad şi a obligat pârâtul să plătească reclamantelor despăgubiri în sumă totală de 60.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat că, din copia certificatului de moştenitor din 05 mai 2004 din Dosarul nr. 332/2004 al Biroul Notarial Public B.M. rezultă că moştenitori după defuncţii S.S., decedat în anul 1994 şi S.P., decedată în anul 2003 sunt reclamantele C.M. şi C.V., în calitate de fiice.
Reclamantele au formulat o cerere în despăgubiri, reprezentând daune morale, pentru măsurile administrative abuzive la care au fost supuşi părinţii lor, în prezent decedaţi, respectiv strămutarea acestora în Bărăgan, în perioada 15 iunie 1951 -16 iunie 1955.
Părinţii reclamantelor au fost strămutaţi din comuna T., jud. Timiş şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea S., pe o perioadă de 4 ani. Astfel, în dimineaţa zilei de 15 iunie 1951, părinţii reclamantelor împreună cu alte familii din localitatea T. au fost treziţi din somn şi obligaţi, împreună cu fiica lor, C.M., în vârstă de doar 9 luni, să ia doar strictul necesar şi au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă.
În aceste condiţii, părinţii reclamantelor nu au reuşit să salveze din gospodăria lor decât un cal şi o grapă. După o săptămână, toate persoanele au fost debarcate în gara J. şi sub pază, au fost duse la liziera unei păduri de salcâmi, unde s-a atribuit fiecărei familii o parcelă de teren şi au fost lăsaţi sub cerul liber.
În cei 4 ani cât au avut domiciliu obligatoriu în localitatea S., în primul an le-a fost interzis să ia legătura cu localnicii din J. şi nu aveau voie să părăsească colonia decât pentru perioade scurte de timp şi doar cu bilet de voie obţinut de la miliţie.
În aceste condiţii vitrege s-a născut şi cea de-a doua fiică, respectiv reclamanta C.V., iar la plecarea din colonie, în anul 1955, părinţilor reclamantelor şi reclamantelor însele li s-a interzis să se întoarcă la fostul domiciliu din comuna T., jud. Timiş ori în Bucureşti, astfel că aceştia s-au stabilit în comuna Z. din judeţul Arad, de unde au luat viaţa de la capăt şi nu au fost niciodată despăgubiţi pentru casa şi bunurile pe care le-au deţinut în localitatea de domiciliu, T. în judeţul Timiş.
Instanţa de fond a mai constatat că autorii reclamantelor au beneficiat, până la decesul lor, de indemnizaţiile acordate prin hotărârile nr. 2158 şi 2159 din 10 ianuarie 1992, eliberate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
De asemenea, reclamanta C.V., potrivit deciziei nr. 147769 din 6 martie 1992 a beneficiat de o indemnizaţie în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, iar perioada de dislocare cuprinsă între 8 mai 1953 şi 15 iunie 1955 i-a fost recunoscută ca vechime în muncă.
Reclamanta C.M. a beneficiat la rându-i de indemnizaţia conferită prin Decretul-Lege nr. 118/1990, pe perioada de dislocare cuprinsă în intervalul 15 iunie 1951 - 15 iunie 1955 şi care i-a fost recunoscută şi ca vechime în muncă, aceasta având 9 luni la momentul deportării, iar reclamanta C. s-a născut în timpul perioadei de deportare, în anul 1953.
În acest context, tribunalul a reţinut că, dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuşi autorii reclamantelor, nu a mai fost necesară parcurgerea procedurii prev. de art. 4 din Legea nr. 221/2009, reclamantele putându-se adresa direct instanţei, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar acestea şi-au întemeiat acţiunea şi pe disp. art. 3, coroborat cu art. 5 din lege.
Instanţa de fond a adăugat că prin măsura abuzivă a deportării părinţilor reclamantelor precum şi a reclamantelor însele, li s-a cauzat acestora şi un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecinţe dăunătoare, neevaluabile în bani şi a influenţat şi relaţiile sociale ale familiei, dar şi onoarea şi reputaţia, aspecte care toate, se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, în relaţiile cu prietenii şi ceilalţi apropiaţi, iar aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată reclamantelor şi familiei acestora a determinat şi un prejudiciu material, pentru că la data deportării, aceştia au fost nevoiţi să îşi abandoneze casa, recoltele precum şi toate bunurile din gospodărie.
Pentru cele de mai sus, tribunalul a constatat că acţiunea reclamantelor este întemeiată în parte, constatând că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi astfel, se impunea repararea de către stat a pagubei suferite de reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie, care să aibă o corespondenţă reală cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda va trebui să se pună accentul pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei însăşi. În mod reperat, prin jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că cea mai în măsură a cuantifica acest prejudiciu este chiar persoana în cauză, adică victima prejudiciului.
De aceea, la stabilirea despăgubirilor acordate reclamantelor în vederea reparării daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, obiective, se vor avea în vedere şi cele care se vor face numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii în stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru a nu se ajunge la situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, statuând pentru aceea în echitate dar şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a arătat că normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate şi a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri echitabile.
Totodată, prima instanţă a decis să aibă în vedere şi cuantificarea despăgubirii acordate reclamantelor, pentru perioada deportării lor şi a părinţilor acestora, având în vedere cei 4 ani de deportare, asociată cu condiţiile vitrege care au trebuit suportate chiar de către reclamante, la vârste fragede.
Cu privire la acordarea sumei de 100.000 euro despăgubiri pentru recolta din anul 1951 precum şi pentru bunurile mobile rămase în casa familiei S. din comuna T., jud. Timiş, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu a fost dovedit, iar declaraţia martorei B.A., care este rudă prin alianţă cu reclamantele nu este suficientă pentru a dovedi contravaloarea recoltei şi a bunurilor.
În final, instanţa de fond a decis că, în raport cu principiile enunţate şi având în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, că reclamantele sunt îndreptăţite să beneficieze de o compensaţie reprezentând despăgubiri în cuantum total de 60.000 euro, cu titlu de daune morale, având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate precum şi intensitatea cu care acestea au fost percepute de către reclamante.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamante şi de pârât, prin Decizia nr. 231 din 21 iunie 2010, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării la plată către reclamante a sumei de 40.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii pentru motivele ce urmează.
Un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În speţa de faţă, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantelor, de 60.000 euro, este nejustificat de mare în condiţiile în care acestea culeg şi o indemnizaţie lunară de 800 RON, respectiv 421 RON, stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 pentru anii de strămutare, această perioadă fiindu-le recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă şi astfel, respectiva indemnizaţie are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită din punctul de vedere al contributivităţii la fondul de pensii, fiind o compensaţie materială, cum acelaşi caracter l-a avut şi în cazul defuncţilor lor părinţi, S.S. şi P.
Necontestând suferinţa fizică şi psihică a persoanelor deportate şi însuşindu-şi integral argumentele instanţei de fond sub acest aspect, în aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantelor, Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru acestea, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 40.000 euro (câte 20.000 euro pentru fiecare reclamantă) sau echivalentul în lei la data plăţii efective, fiind o compensaţie echitabilă pentru anii de strămutare în Bărăgan, coroborat şi cu faptul că acestea continuă să primească şi o indemnizaţie lunară permanentă de 800 RON şi respectiv, 421 RON, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantele, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciind că instanţa a interpretat restrictiv practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilind că suma de 40.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor naţionale. De asemenea se susţine că nu au fost avute în vedere consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost legate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familiară profesională şi socială.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că reclamantele nu beneficiază de măsurile cu caracter reparatoriu, măsura administrativă la care au fost supuse, strămutarea, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, după o serie de consideraţii teoretice, se arată că suma acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Statul Român a susţinut că prin Decizia atacată s-au aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece părinţii reclamantelor au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
Susţinerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiată şi persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv.
Părinţii reclamantelor şi reclamantele însele au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora în Câmpia Bărăganului, localitatea S., în perioada 15 iunie 1951 - 16 iunie 1955.
Prin urmare, reclamantele beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-pârât a contestat şi cuantumul daunelor morale, cuantum contestat şi de recurentele-reclamante, în sens contrar celor susţinute de pârât.
Măsura administrativă cu caracter politic a produs reclamantelor şi familiei lor un prejudiciul real ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu comuna T., jud. Timiş în localitatea S., pe o perioadă de 4 ani, a produs suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea părinţilor reclamantelor şi acestora personal.
În speţă, instanţa de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale ce constituie fundamentul daunelor solicitate.
Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei şi de faptul că reclamantele au beneficiat de indemnizaţii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirii acordată reclamantelor de instanţa de apel, 40.000 euro, faţă de perioada deportării 15 iunie 1951 - 15 iunie 1955, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi suferinţele fizice şi psihice cauzate familiei reclamantelor precum şi acestora din urmă, este echitabilă şi justificată.
Cât priveşte aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la Decizia pronunţată în apel.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele C.V. şi C.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 231 din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3180/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3178/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
