ICCJ. Decizia nr. 3178/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3178/2011
Dosar nr. 4098/115/2009
Şedinţa publică din 5 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.E., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 200.000 euro, la data executării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Reclamanta întruneşte condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, care a fost privată de libertate în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Reclamanta este moştenitoarea numitei B.E., decedată în anul1981, în calitate de fiică.
B.E. a fost strămutată, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea T.M., judeţul Caraş-Severin, în localitatea J.N.-F.
Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 27 iunie 1955, acesteia i-a fost ridicată restricţia domiciliară.
În toată perioada de timp în care mama sa a fost strămutată, reclamanta (născută în anul 1941) a rămas în îngrijirea bunicilor, fiind lipsită de ocrotirea maternă.
Din declaraţia martorei audiate, persoană care ea însăşi a fost strămutată în aceeaşi perioadă de timp cu mama reclamantei, rezultă că strămutarea mamei reclamantei a avut consecinţe grave asupra dezvoltării psihice şi fizice a acesteia şi a familiei sale, precum şi asupra situaţiei sale materiale.
Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate şi transportate într-o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.
Prin modul în care s-a făcut ridicarea şi ulterior deplasarea mamei reclamantei în localitatea unde i s-a impus domiciliul forţat, acesteia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Condiţiile găsite la domiciliul forţat au cauzat acesteia de asemenea un grav prejudiciu fizic şi psihic, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost separată de familia sa de fiica sa (reclamanta).
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestor constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihic persoanei deportate.
Din declaraţia martorei audiate rezultă că mama reclamantei a fost nevoită să-şi construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră pământ, nebeneficiind de asistenţă medicală, fiind izolată de localnici, ca şi întreaga comunitate de deportaţi, prin garduri de sârmă, pază armată.
Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, strămutare datorită naturii, duratei, modalităţii de executare, poate fi considerată ca afectând mod determinant situaţia mamei reclamantei.
Pe perioada strămutării, aceasta a lucrat forţat într-o gospodărie agricolă; aflată în apropierea comunităţii de strămutaţi, pentru a-şi procura bani pentru alimente.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localităţi de unde a fost deportată, mama reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunuri materiale lăsate la data deportării.
Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.
Bunurile mobile şi imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoane strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Din probele administrate nu rezultă că mama reclamantei a beneficiat de altă măsură reparatorie.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 CEDO, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa consideră că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de mama sa) are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Faţă de gravele prejudicii morale suferite de aceasta, instanţa apreciază că suma de câte 50.000 euro pentru fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării ar reprezenta o echitabilă despăgubire.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 182 din 27 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 226 din 17 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin şi pe cale de consecinţă: a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 25.000 euro cu titlu de daune faţă de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale patrimoniale - drepturilor la viaţă, la integritate corporală şi la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă personală, la intimitate şi la linişte, la sensibilitate, afecţiuni şi la dragoste, dreptul la viaţa de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu şi la reputaţie - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice şi psihice încercate de victime în restrângerii posibilităţilor de viaţă provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferinţele psihice determinate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor defăimărilor, precum şi în orice alte prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, cât şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat şi câteodată chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţie profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţa în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Convenţia Europeană a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În speţa de faţă, raportat la probatoriul administrat, Curtea consideră că suma acordată reclamantei, de 25.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de moştenitoare legală, fiică a defunctei mame B.E., Curtea consideră că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 25.000 euro.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs, reclamanta M.E. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Reclamanta M.E. critică Decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- La cuantificarea sumei ce se acordă, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere al victimei.
- Instanţa de fond a analizat în mod corect situaţia de fapt, particulară, în care s-a aflat mama recurentei, persoană strămutată.
Ministerul Finanţelor Publice critică Decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece:
- Suma acordată de instanţa de apel, în cuantum de 25.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
- Mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, respectiv i-a fost aplicată măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.
Recursul declarat de reclamanta M.E. este nefondat.
Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor de viaţă, la integritatea corporală şi la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă personală, la intimitate şi la linişte, la sensibilitate, la afecţiuni şi la dragoste, dreptul la viaţa de familie, dreptul la cinste, la onoare, demnitate, la prestigiu şi la reputaţie, cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice şi psihice încercate de victime, în restrângerea posibilităţilor de viaţă provenite din vătămări (loviri, răni, mutilări etc.) în suferinţele psihice determinate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în corporale sau sănătăţii ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele caloriilor, defăimărilor precum şi în orice alte prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
Problema apărării daunelor morale a fost dintotdeauna diferită, datorită atât a faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurarea, cât şi a faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat şi câteodată chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.
Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă situaţia trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Curţii Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă, pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de moştenitoare legală, fără a defunctei mame B.E., Înalta Curte consideră că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică reprezintă suma de 25.000 euro.
Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin este nefondat.
Recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilite în apel, susţinând că acesta este mult prea mare în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi că lasă loc la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut în etapele procesuale anterioare că, mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocată şi stabilită cu domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 în Bărăgan (localitatea J.N. - F.), din localitatea T.M., judeţul Caraş-Severin.
Or, faţă de această situaţie de fapt, în mod legal, instanţa de apel a considerat că o sumă de 25.000 euro reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă.
Fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 25.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materia jurisprudenţială, iar suma acordată, prin hotărâre recurată, cu titlu de daune morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, cum greşit susţine recurentul.
Prin mărirea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar numai să aibă caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure reclamata. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 25.000 euro, acordată reclamantei cu titlu de daune morale.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victimă, cum greşit se pretinde în recurs. Şi acesta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de victimă pe perioada dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu (18 iunie 1951 – 27 iulie 19955), determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnităţii, sănătăţii şi libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de despăgubirea victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pe căi indirecte oarecum, pentru suferinţele îndurate.
De altfel, art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin măsura administrativă de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care nu limitează reparaţia pentru prejudiciu moral, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.
Cuantumul despăgubirilor băneşti acordate în cauză, respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de reclamantă.
Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare.
De asemenea şi recursul reclamantei nu este fondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.E. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş - Severin împotriva deciziei nr. 182/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3179/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3172/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
