ICCJ. Decizia nr. 3169/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3169/2011
Dosar nr. 13037/3/2007
Şedinţa publică din 5 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 873 din 06 mai 2008, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de B.M., împotriva Ordinului din 30 ianuarie 2001, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului şi pe cale de consecinţă: a admis cererea formulată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului; a constatat nulitatea absolută a Ordinului din 30 ianuarie 2001 emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecată în contradictoriu cu pârâţii, C.C.D. Prahova şi I.J. Prahova.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta şi-a întemeiat notificarea pe acte care au fost declarate false prin hotărârea penală definitivă, astfel că nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, în baza Legii nr. 10/2001, iar ordinul contestat în acest dosar este nul, deoarece a fost emis în considerarea unor acte falsificate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 412 din 08 iunie 2010, a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta B.M., împotriva sentinţei civile nr. 873 din 06 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Atât vocaţia succesorală legală, cât şi dreptul de proprietate asupra unui imobil nu pot fi dovedite decât cu acte de stare civilă sau certificat de moştenitor şi nu prin adrese, adeverinţe sau declaraţii.
Astfel, reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al presupusului său autor asupra imobilului. Imobilul solicitat de reclamantă nu s-a aflat niciodată în patrimoniul numiţilor C., deoarece aceştia nu au niciun titlu de proprietate asupra imobilului, ci există numai declaraţii şi adeverinţe prin care se face referire la „proprietatea d-lui R.P.C.".
Aceste adeverinţe, declaraţii şi altele asemenea înscrisuri, care produc confuzie cu privire la existenţa unui drept de proprietate al defunctului R.C. asupra imobilului din Ploieşti strada M.E. (în prezent str. M.), sunt urmarea unui act de cesiune din anul 1931 având ca obiect imobilul în litigiu, act încheiat între terţii D.N. şi Casa de Credit a Agriculturilor - act încheiat în numele şi pentru Casa de Credit a Agricultorilor (adică în calitate de mandatar) de către R.P.C.
Rezultă clar faptul că R.C. - pe care reclamanta B.M. susţine că l-a moştenit - nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului deoarece a încheiat actul „în numele şi pentru" altă persoană.
Conform actelor depuse la dosar imobilul în litigiu - clar individualizat ca având 520 m.p. în Ploieşti strada M. - a fost dobândit în anul 1947 de către M.M.C., de la Casa de Credit a Agricultorilor, a trecut în proprietatea statului din patrimoniul defunctei menţionate şi a fost restituit moştenitorilor acesteia, fiind înscris în prezent şi în cartea funciară.
Conform expertizei de la dosarul de fond există la adresa din str. M. o suprafaţă de teren de 302 m.p. neconstruit, aflat în administrarea C.C.D. Prahova.
Acest teren - distinct de cel restituit moştenitorilor M.C. - nu poate fi restituit reclamantei, deoarece autorul ei nu a dovedit un titlu de proprietate asupra acestui teren, fiind fără nicio relevanţă în speţă că terenul este liber. Terenul menţionat se află în proprietatea statului şi nu există nicio dovadă că acest teren a fost preluat de stat din patrimoniul defuncţilor C.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu are nicio relevanţă dacă reclamanta este sau nu moştenitoarea defuncţilor C., iar instanţa nici nu a mai analizat acest aspect, deoarece chiar dacă reclamanta şi-ar fi dovedit vocaţia succesorală soluţia în dosar ar fi fost aceeaşi, deoarece autorul ei nu a fost proprietarul imobilului din strada M. din Ploieşti (fostă str. E.) pentru nicio parte din parcela totală de 882,6 m.p.
Conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, astfel că, instanţa de apel nu a găsit niciun motiv de inadmisibilitate a cererii formulată de pârâtă pe cale de excepţie.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 C. proc. civ., deoarece:
- Instanţa de apel nu a reţinut şi nu şi-a motivat Decizia cu privire la motivul referitor la nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei nulităţii Ordinului nr. 4889 din 30 octombrie 2011, invocată de reclamantă.
- Instanţa de apel, fără a-şi motiva în drept hotărârea în acest sens a conchis prin Decizia atacată că „vocaţia legală nu poate fi dovedită decât cu acte de stare civilă sau certificat de moştenitor şi nu prin adrese, adeverinţe, sau declaraţii".
- Instanţa de apel a decis în mod contradictoriu faţă de constatarea referitoare la vocaţia succesorală a reclamantei, în sensul că este inutil să se motiveze Decizia cu privire la motivul de apel vizând calitatea reclamantei de moştenitoare.
- Instanţa de apel a considerat în mod greşit că în speţă sunt incidente normele de drept comun ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, în detrimentul normelor din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)].
Recursul nu este fondat.
Instanţa de apel în mod judicios s-a pronunţat asupra critici formulate de apelanta-reclamantă B.M. asupra excepţiei nulităţii absolute a Ordinului din 30 ianuarie 2001 emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, excepţie invocată nu de reclamantă ci de ministerul menţionat, prin raportare la dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Ordinul respectiv a avut ca fundament înscrisuri falsificate de reclamanta-apelantă, astfel că s-a impus anularea acestuia, în condiţiile textului de lege menţionat mai sus.
Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că, în temeiul sentinţelor penale rămase definitive, reclamanta nu-şi mai justifică calitatea de moştenitor nici de pe urma autorilor C.
De asemenea, nici criticile referitoare la nesoluţionarea aspectelor legate de dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei nu sunt întemeiate, întrucât dreptul de proprietate asupra unui imobil nu poate fi dovedit prin declaraţii, adrese sau rapoarte de expertiză. Imobilul în litigiu nu s-a aflat niciodată în patrimoniul autorilor C., deoarece aceştia nu au niciun titlu de proprietate asupra imobilului ci există numai declaraţii şi adeverinţe care fac referire la proprietatea autorilor C.
În mod temeinic şi legal instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale referitoare la actele care fac dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv suprafaţa de 520 m.p. din Municipiul Ploieşti, strada M.
Pentru toate cele reţinute, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 412A din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3172/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3166/2011. Civil → |
|---|
