ICCJ. Decizia nr. 3184/2011. Civil. Dizolvare societate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3184/2011
Dosar nr. 4888/63/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, la data de 16 aprilie 2009, sub nr. 4888/63/2009, reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâţii SC T.I. SRL şi P.N., solicitând instanţei dizolvarea societăţii.
În motivare, reclamantul a arătat că este asociat al SC T.I. SRL împreună cu pârâtul P.N., fiecare deţinând 50 % din părţile sociale. A arătat că societatea a desfăşurat activităţi de desfacere a gazelor lichefiate, în cooperare cu SC L.G. România SRL Timişoara, având punctul de lucru în satul Basarabi, bis, judeţul Dolj, contract care a fost reziliat începând cu data de 1 decembrie 2008 datorită divergenţelor dintre cei doi asociaţi. Conducerea societăţii era realizată de cei doi asociaţi, iar din luna decembrie 2008 societatea nu mai desfăşoară nicio activitate.
Reclamantul a mai arătat că datorită neînţelegerilor care au apărut între el şi pârâtul P.N. a fost obligat să cheme în judecată societatea SC T.I. SRL, pentru a fi obligată să-i achite dividendele aferente anului 2004, deoarece P.N. nu era de acord cu plata acestora.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 233 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, fiind timbrată corespunzător cu chitanţa nr. 37307249/2009.
La termenul din 9 iunie 2010 pârâţii au depus la dosar cerere reconvenţională pe care au timbrat-o corespunzător şi prin care au solicitat instanţei excluderea reclamantului – pârât P.G. din cadrul societăţii pentru faptul că a făcut concurenţă neloială propriei firme. De asemenea, tot prin cererea reconvenţională pârâţii au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a firmei SC L.G. ROMÂNIA SRL, cu sediul în Timişoara, judeţul Timiş, constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat între firma SC A.C. SRL şi firma SC L.G. ROMÂNIA SRL, contract ce a fost preluat de la SC T.I. SRL, obligarea reclamantului – pârât la plata beneficiului nerealizat estimat la suma de 8.000 RON, şi la plata sumei de 3.000 RON daune morale. Prin cererea reconvenţională pârâţii au mai solicitat instanţei obligarea reclamantului – pârât la plata sumei de 3.500 RON, constituind plata lipsei de folosinţă şi la plata sumei de 375 RON, reprezentând chiria aferentă lunii decembrie 2008.
La acelaşi termen instanţa a dispus disjungerea capetelor 3, 4, 5 şi 6 ale cererii reconvenţionale, rămânând spre soluţionare în prezenta cauză capătul principal al cererii reconvenţionale, respectiv cererea de excludere din SC T.I. SRL a reclamantului P.G..
Prin sentinţa nr. 1028 din 18 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, în dosarul nr. 4888/63/2009, s-a dispus admiterea acţiunii formulată de reclamantul – pârât P.G., în contradictoriu cu pârâţii – reclamanţi P.N. şi SC T.I. SRL şi respingerea cererii reconvenţionale formulată de către pârâţii – reclamanţi în contradictoriu cu reclamantul – pârât, ca neîntemeiată.
Totodată, s-a dispus dizolvarea SC T.I. SRL şi au fost obligaţi pârâţii – reclamanţi la plata către reclamantul – pârât a sumei de 3.639 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul şi pârâtul sunt asociaţi ai SC T.I. SRL, fiecare deţinând 50 % din părţile sociale, iar societatea are ca obiect principal de activitate desfacerea şi comercializarea gazelor lichefiate.
Pe parcursul desfăşurării activităţii societăţii între cei doi asociaţi au apărut mai multe neînţelegeri referitoare la plata dividendelor – părţile purtând litigii între ele cu privire la acest aspect, la investiţiile ce urmau a fi făcute – reclamantul dorind achiziţionarea terenului pe care se afla imobilul societăţii, teren aflat în proprietatea pârâtului ce refuza această investiţie, la maniera în care reclamantul înţelegea să folosească banii societăţii, la faptul refuzului acestuia de a accepta cooptarea în societate a unui nou asociat şi altele. Toate aceste aspecte au fost relatate instanţei de către martorii audiaţi în cauză.
De altfel, din ansamblul probator administrat şi în special din înscrisurile depuse la dosar, instanţa a reţinut că în prezent neînţelegerile dintre asociaţi sunt atât de grave încât aceştia nu mai comunică decât în scris şi chiar au convenit asupra rezilierii contractului de furnizare gaze lichefiate şi a contractelor adiţionale acestuia încheiate cu SC L.G. ROMÂNIA SRL, contracte ce asigurau realizarea obiectului principal de activitate.
Instanţa a constatat astfel că neînţelegerile constante şi de lungă durată apărute între asociaţi, neînţelegeri referitoare la investiţiile pe care societatea urma să le facă, la activitatea pe care aceasta o desfăşura, la modul de repartizare şi utilizare a dividendelor, denotă o lipsă de convergenţă de interese între asociaţii societăţii şi cum o asemenea disociere de interese echivalează cu o lipsă a lui affectio societatis, element esenţial al unei societăţi comerciale, a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile art. 227 din Legea nr. 31/1990.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a reţinut că, deşi a invocat în cuprinsul cererii sale faptul că reclamantul – pârât ar fi folosit în scop personal sume de bani aparţinând societăţii, fapt pe care martorii audiaţi nu l-au relatat instanţei ca fiind un fapt perceput în mod direct, ci comunicat de către familia celuilalt asociat, pârâtul – reclamant nu şi-a dovedit aceste susţineri şi nici caracterul repetat al unei asemenea fapte sau prejudiciul ce ar fi fost astfel provocat societăţii.
Mai mult chiar, deşi faptul înfiinţării unei noi societăţi cu acelaşi obiect, în care asociatul cu privire la care se formulează cerere de excludere deţine şi calitatea de administrator poate constitui un temei pentru această cerere, instanţa a considerat că de vreme ce extinderea obiectului de activitate al SC A.C. SRL, societatea nou înfiinţată de către reclamantul – pârât, s-a realizat ulterior momentului în care au fost reziliate de comun acord contractele încheiate de către SC T.I. SRL cu SC L.G. România SRL, acest fapt este un argument în sensul aprecierii cu privire la lipsa unei culpe a reclamantului şi a lipsei intenţiei acestuia în desfăşurarea unei acţiuni de concurenţă neloială.
Totodată, instanţa a apreciat că deoarece nemulţumirea asociaţilor în ceea ce priveşte colaborarea lor a fost provocată în egală măsură de către ambii asociaţi, care s-a dovedit că sunt lipsiţi de affectio societatis, soluţionarea tuturor acestor neînţelegeri se poate realiza mai degrabă prin dizolvarea societăţii, iar nu prin excluderea unuia dintre asociaţi din societate.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii – reclamanţi P.N. şi SC T.I. SRL care a fost respins prin Decizia nr. 206 din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu a schimbat temeiul juridic al acţiunii reclamantului, acesta neindicându-l, caz în care văzând dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în temeiul rolului său activ, judecătorul fondului era îndreptăţit şi chiar obligat să dea acţiunii calificarea juridică exactă, calificare însuşită de fapt de către pârâţi la instanţa de fond, unde nu numai că nu au contestat-o, dar au formulat probe şi apărări în combaterea dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
Aşa cum s-a arătat, referirea la dispoziţiile art. 233 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 se face numai în scopul demarării procedurii de dizolvare, lichidare şi radiere a societăţii.
Cea de-a doua critică a vizat faptul că instanţa de fond a apreciat greşit lipsa lui „affectio societatis", părţile neavând decât un singur litigiu, în anul 2004, dată după care asociaţii nu au mai avut disensiuni, iar din probele administrate la instanţa de fond rezultă existenţa unor neînţelegeri permanente între asociaţi care au determinat încetarea activităţii SC T.I. SRL Calafat care, prin cei doi asociaţi ai săi, a solicitat partenerului SC L.G. ROMÂNIA SRL rezilierea contractelor de furnizare (fila 46 şi 106 dosar fond), fapt concretizat prin actul adiţional din 20 octombrie 2008 (fila 105 dosar fond).
Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că între cei doi asociaţi ai SC T.I. SRL a dispărut „affectio societatis", societatea nemaiputând funcţiona, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 şi că aceste neînţelegeri, datând din anul 2004, au continuat până la începutul lui 2008.
Cât priveşte criticile apelantelor referitoare la respingerea cererii de excludere a asociatului P.G., curtea de apel le-a apreciat ca neîntemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii (...).
Din cuprinsul cererii reconvenţionale se constată că pârâţii SC T.I. SRL şi P.N. nu şi-au întemeiat cererea pe ideea de fraudă în dauna societăţii, ci pe temeiul concurenţei neloaiale practicate de asociatul P.G. Aceeaşi idee a concurenţei neloaiale este reluată şi în întrebarea 7 din interogatoriu (fila 77 verso dosar fond).
Doar în concluziile pe fond depuse la dosar la 18 mai 2010 a fost invocată frauda, constând în concurenţa neloaială efectuată de reclamant prin societatea la care este asociat unic, SC A.C. SRL dar probele nu confirmă această situaţie de fapt.
Împotriva acestei hotărâri au formulat, în termenul legal, recurs pârâţii invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., privind limitele rolului activ al judecătorului care nu poate schimba cadrul procesual privind obiectul dedus judecăţii, reclamantul solicitând admiterea acţiunii în temeiul art. 233 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, R, limite în care trebuia să şi verifice situaţia de fapt şi nu cu raportare la dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) din aceeaşi lege, fiind inexactă şi nemotivată reţinerea împrejurării că recurenţii – pârâţi ar fi achiesat la această calificare juridică a acţiunii.
O altă critică vizează greşita apreciere a motivelor de dizolvare faţă de caracterul vădit exemplificativ al textului art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, R, instanţa fiind obligată din această perspectivă să analizeze cauza determinantă, efectul şi impactul acestora asupra activităţii societăţii, societatea realizând profit, chiar dacă între asociaţi au existat neînţelegeri încă de la înfiinţare.
În conţinutul noţiunii affectio societatis este inclusă dorinţa specifică a semnatarilor pactului societar de a colabora în vederea realizării scopului comun şi dacă instanţa de apel trebuia să facă o analiză comparativă a temeiurilor de drept invocate de părţi şi a stării de fapt, rezultă, dimpotrivă, că cererea reconvenţională având ca obiect excluderea intimatului – reclamant trebuia admisă, iar cel vinovat nu poate acţiona în direcţia dizolvării societăţii aşa cum acesta a cerut prin cererea principală.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la susţinerile recurenţilor – pârâţi privind culpa intimatului – reclamant, încălcându-se şi art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ.
În privinţa cererii reconvenţionale cauza juridică nu a constituit-o culpa în frauda societăţii, ci concurenţa neloială existând în acest sens o precizare făcută la 10 noiembrie 2009, cererea reconvenţională având de fapt mai multe petite, din care o parte au fost disjunse, toate având, însă, un caracter compact şi, deci, instanţa de apel trebuia să compare gradul de culpă a celor doi asociaţi, ceea ce nu a făcut.
În concluzie, recurenţii – pârâţi au solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar într-o teză subsidiară admiterea recursului, modificarea hotărârilor, iar pe fond respingerea cererii principale privind dizolvarea societăţii şi admiterea cererii reconvenţionale privind excluderea din societate a intimatului – reclamant.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale reglementează dizolvarea societăţii comerciale pentru cauze generale aplicabile tuturor formelor juridice ale societăţilor comerciale (art. 227) şi cauze speciale, care vizează doar anumite forme de societate comercială (art. 228, art. 229, art. 230) sau cele care sancţionează anumite situaţii (art. 237).
Având în vedere situaţia de fapt prezentată prin cererea introductivă, împrejurarea că reclamantul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 233 care reglementează dizolvarea dar nu şi cazurile de dizolvare, respectiv la ale art. 237 din Legea nr. 31/1990, este lipsită de relevanţă, calificarea juridică prin raportare la motivele de fapt invocate prin cererea introductivă de către reclamant dând-o instanţa de judecată, ceea ce a şi făcut în mod corect, reclamantul invocând multiple neînţelegeri grave între asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii [art. 227 lit. e)] şi nu numai imposibilitatea întrunirii organelor statutare care se constituie doar într-una din consecinţele acestor neînţelegeri grave [art. 237 lit. a)].
Aşa fiind, nu se poate vorbi de o depăşire a cadrului procesual privind obiectul dedus judecăţii, instanţa de apel neîncălcând, deci, dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi alin. (6) C. proc. civ.
Cât priveşte motivarea instanţei de apel potrivit căreia şi pârâţii ar fi achiesat la această încadrare juridică, aşa cum s-a arătat, nu acesta a fost argumentul hotărâtor al instanţei în calificarea cererii, ci conţinutul acesteia.
Cât priveşte următoare critică legată de analiza neînţelegerilor din perspectiva culpei fiecărei părţi, deşi recurenţii invocă încălcarea art. 129 alin.(5) teza I C. proc. civ., care se referă la rolul activ al judecătorului, pe de o parte, se constată că aceştia tind la modificarea situaţiei de fapt, astfel cum a rezultat din aprecierea probelor, or, reanalizarea acestora nu mai este posibilă în recurs faţă de caracterul nondevolutiv al recursului, iar pe de altă parte, plecând de la scopul rolului activ al judecătorului de a asigura un echilibru procesual între părţi şi respectarea principiului egalităţii acestora, se constată din actele dosarului şi motivarea hotărârii că instanţa de apel a respectat aceste limite prin încuviinţarea tuturor părţilor a probelor cerute şi analizarea acestora.
În privinţa cererii reconvenţionale, de asemenea, instanţa de apel a făcut o analiză amplă şi motivată referitor la toate aspectele invocate privind cauza acestei cereri şi din perspectiva precizărilor ulterioare, prin fraudă în sensul art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, înţelegându-se prejudicierea intenţionată de către administrator a intereselor societăţii prin diferite acte juridice de natură a micşora patrimoniul societăţii, fiind evident că şi printr-o comparare a culpei asociaţilor s-a ajuns la concluzia că în cauză se impune dizolvarea societăţii şi nu excluderea unuia dintre asociaţi, atât timp cât lipseşte affectio societatis.
S-a mai susţinut că societatea produce profit dar şi această afirmaţie se circumscrie unei situaţii de fapt şi nu de drept care nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, instanţa de recurs verificând legalitatea hotărârii raportat la o situaţie de fapt deja stabilită şi constatând dacă s-au aplicat normele legale în mod corespunzător acestei situaţii.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatului P.G. suma de 1.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii P.N. şi SC T.I. SRL CALAFAT împotriva deciziei nr. 206 din 26 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii să plătească intimatului P.G. suma de 1.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3070/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3051/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
