ICCJ. Decizia nr. 3045/2011. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3045/2011
Dosar nr. 2035/98/2009
Şedinţa publică din 11 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 171/F din 15 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea promovată de reclamanta SC S. SA SLOBOZIA prin lichidator judiciar E.T.C.C. I.P.U.R.L. SLOBOZIA şi în consecinţă a constatat nevalabilitatea titlului pârâtelor SC V.T.C. SRL şi SC I.D.C. SA şi a obligat-o pe pârâta SC I.D.C. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Urziceni, judeţul Ialomiţa compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 20.451,27 mp dispunând rectificarea cărţii funciare nr. 1089 Urziceni în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC I.D.C. SA intabulat cu titlu de cumpărare asupra acestui imobil, precum şi notarea în C.F. nr. 1089/R a localităţii Urziceni.
Prealabil, prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta SC I.D.C. SA cu privire la primul capăt de cerere în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., având în vedere obiectul acestuia: constatarea nevalabilităţii titlurilor pârâtelor în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.
Pentru a pronunţa soluţia pe fond, tribunalul a avut în vedere sentinţa nr. 1218 din 26 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 528/2002 şi a actului autentificat sub nr. 529/2002 prin care reclamanta SC S. SA a vândut către SC S.C.G. SRL imobilul în litigiu, ca fiind acte juridice frauduloase în sensul legii insolvenţei, precum şi restituirea bunurilor care au făcut obiectul actelor de vânzare către patrimoniul debitoarei reclamante, sentinţă care a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 24 martie 2008 cu dispoziţia anulării tuturor actelor subsecvente.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate, judecătorul fondului a concluzionat în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria IL nr. 0014 din 22 decembrie 1998 aparţinând reclamantei este preferabil cât timp titlurile pârâţilor au fost nevalabil încheiate conform sentinţei dată în procedura falimentului mai sus menţionată.
În contra acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC I.D.C. SA prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENŢĂ E.T.C.C. I.P.U.R.L.
Apelanta a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere în constatare cât timp partea poate cere realizarea dreptului şi a faptului că prin încheierea de îndreptare a sentinţei nr. 1218F/2006 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, nu a fost anulat şi titlul său de proprietate, el nefăcând obiectul respectivului dosar în care nici nu a figurat ca parte, iar această sentinţă astfel îndreptată care nu-i este opozabilă, nu constituie pentru reclamantă un titlu valabil.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 68 din 15 februarie 2011 a respins apelul declarat de pârâta SC I.D.C. SA ca nefondat.
În motivarea deciziei sale, instanţa de apel a arătat că soluţia asupra excepţiei de inadmisibilitate este corectă deoarece prin primul capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate inexistenţa dreptului pârâtei iar nu o situaţie de fapt, iar dată fiind anularea contractelor prin care pârâtele au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentinţa menţionată, intimata reclamantă nu mai avea la îndemână acţiunea în realizarea dreptului.
Totodată, încheierea de îndreptare a sentinţei pronunţate în procedura falimentului prin sintagma „dispune anularea tuturor actelor subsecvente" este acoperitoare şi pentru titlul de proprietate al pârâtei, acesta făcând parte din categoria actelor anulate de aceasta.
Nici critica cu privire la faptul că instanţa de fond ar fi reţinut că titlul reclamantei constă în sentinţa nr. 1218/F/2006 nu a fost primită întrucât judecătorul fondului i-a reţinut acesteia drept titlu de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. A mai constatat instanţa de apel că efectul pozitiv al sentinţei menţionate se răsfrânge şi asupra pârâtei indiferent dacă dreptul său de proprietate a fost sau nu înscris în cartea funciară şi în caz afirmativ indiferent de dată, hotărârea fiindu-i astfel opozabilă.
În contra acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC I.D.C. SA Urziceni şi SC V.T.C. SRL BRĂILA.
Recurenta – pârâtă SC V.T.C. SRL nu a făcut dovada achitării taxelor de timbru deşi pentru termenul de judecată a fost citată cu menţiunea cuantumului şi contului în care acestea trebuie plătite, situaţie faţă de care Înalta Curte va face aplicarea art. 21 din Legea nr. 146/1997 modificată şi va anula cererea de recurs ca netimbrată, în raport şi de prevederile art. 3021 lit. d) C. proc. civ.
Recurenta – pârâtă SC I.D.C. SA critică Decizia atacată pentru situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărei dezvoltare invocă motivele care urmează:
- greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere sub motiv că reclamanta nu mai avea la îndemână acţiunea în realizare deoarece titlul său, al pârâtei, ar fi fost anulat prin sentinţa nr. 1218 din 28 septembrie 2006 astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 24 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa;
- greşit a reţinut instanţa de apel opozabilitatea sentinţei nr. 1218/F/2006 în ce o priveşte, deoarece faţă de această hotărâre are calitatea de terţ întrucât nu a fost parte în procesul în care ea a fost pronunţată iar calitatea de succesor cu titlu particular pe care i-a reţinut-o această instanţă faţă de SC S.G. SRL nu poate justifica o eventuală opozabilitate a sentinţei în cauză;
- sentinţa nr. 1218/F/2006 îi poate fi opusă sub forma unei prezumţii simple care poate fi răsturnată prin greşita aplicarea a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 79 şi art. 80 din Legea nr. 86/2006 ale cărui condiţii nu sunt îndeplinite în ce o priveşte;
- conform art. 84 din Legea nr. 85/2006 o acţiune a lichidatorului împotriva subdobânditorului poate fi pornită numai dacă acesta nu plăteşte preţul şi dacă transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat, situaţie în care recurenta nu se regăseşte.
Recursul este fondat pentru considerentele care urmează:
Motivele de recurs pe care această recurentă le-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltă, în esenţă, două critici de nelegalitate: nelegalitatea respingerii excepţiei de inadmisibilitate a primului capăt de cerere din acţiunea reclamantei şi nelegalitatea admiterii acţiunii în revendicare pe fond, în raport de dispoziţiile legale enunţate.
1. Cu privire la primul motiv de nelegalitate, vizând admiterea cererii având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului pârâtei asupra imobilelor în speţă, Înalta Curte constată:
Reclamanta - intimată a investit instanţa de fond cu o acţiune în revendicare imobiliară, după cum, în mod neechivoc, chiar aceasta a titrat-o şi pe care a întemeiat-o în drept pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. şi art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Chiar dacă reclamanta a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului pârâtelor, o atare solicitare nu se constituie într-un capăt de cerere separat, cum greşit au interpretat instanţele, ci reprezintă o etapă în verificarea acţiunii în revendicare caracterizată prin compararea titlurilor pentru a se aprecia asupra temeiniciei acesteia.
Aşadar, criticile recurentei cu privire la soluţiile pronunţate de instanţe asupra cererii de constatare a valabilităţii titlului pârâtelor sunt întemeiate dar în sensul şi în contextul în care o atare cerere nu putea, faţă de specificul acţiunii în revendicare, să se constituie într-un capăt de cerere separat, ea reprezentând numai o fază în procedura de examinare a acţiunii în revendicare.
2. Cu privire la al doilea motiv de nelegalitate, care priveşte admiterea acţiunii în revendicare pe fond, Înalta Curte constată:
Spre deosebire de vechiul cod, noul C. civ., consacrând legislativ practica judiciară în domeniu, reglementează acţiunea în revendicare prin art. 563 - 566 stabilind titularul acţiunii, condiţiile de exercitare şi de opozabilitate ale hotărârii judecătoreşti de admitere a acesteia şi efectele ei.
Potrivit art. 563 C. civ.: „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept" [alin. (1)] şi: „Dreptul de proprietate dobândit cu bună credinţă în condiţiile legii este pe deplin recunoscut" [alin. (3)].
Instanţa de apel, ca răspuns la una din criticile apelantei - pârâte, a constatat că judecătorul fondului a procedat la compararea titlurilor reţinând pentru reclamantă drept titlu de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului iar pentru pârâta – recurentă lipsa unui titlu, respectiv nevalabilitatea titlului său de proprietate, în condiţiile în care cel de care aceasta se prevalează: contractul de vânzare cumpărare nr. 2232 din 13 iulie 2005 ar fi fost anulat prin dispoziţia cuprinsă în încheierea de îndreptare a sentinţei nr. 1218/F/2006 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, irevocabilă, argumente pe care instanţa de control judiciar a apelului le-a confirmat.
Numai că, pârâta recurentă nu a avut calitatea de parte în acel proces iar titlul său de proprietate nu a format obiect de examinare judiciară şi nici nu a fost identificat în dispozitivul sentinţei menţionate astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 24 martie 2008 cu dispoziţia „ anularea tuturor actelor subsecvente", dispoziţie care, prin generalitatea formulării, lipsa determinării şi individualizării este şi ineficace juridic până la o eventuală îndreptare, aprecierea instanţei de apel cu privire la apartenenţa categorială a titlului recurentei iar nu individuală fiind contrară principiilor procesului civil. De altfel, se observă că recursul pe care prezenta recurentă l-a declarat împotriva încheierii de îndreptare menţionată a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală (dos. 3862/2/2008).
În atare situaţie, instanţa, în aprecierea existenţei în circuitul civil a titlului de proprietate al recurentei care are calitatea de subdobânditor în raport cu primul act de înstrăinare încheiat de debitorul aflat în procedura insolvenţei trebuia să aibă în vedere, faţă de generalitatea dispoziţiei din încheierea de îndreptare a menţionatei sentinţe nr. 1218/2006 şi de nepronunţarea acesteia în contradictoriu şi cu recurenta pârâtă, prevederile legii speciale.
Or, potrivit art. 65 din Legea nr. 64/1995 în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2232 din 13 iulie 2005 de care se prevalează recurenta, al cărui conţinut a fost preluat şi de actuala reglementare, Legea nr. 85/2006, prin art. 84, administratorul, lichidatorul sau comitetul creditorilor va putea intenta acţiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul ori valoarea bunului transferat de către debitor numai dacă subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului şi cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat, situaţie de excepţie în care recurenta-pârâtă nu se regăseşte.
Din textul citat rezultă că o eventuală anulare a titlului subdobânditorului nu putea fi dispusă decât în urma unei acţiuni intentată de administrator, lichidator sau consiliul creditorilor în contradictor cu subdobânditorul tocmai pentru a-i da posibilitatea acestuia că se apere cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admitere a unei asemenea acţiuni.
Or, din această perspectivă, sentinţa nr. 1218 din 28 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, astfel cum a fost îndreptată material cu o nouă dispoziţie: „anularea tuturor actelor subsecvente" prin încheierea de îndreptare eroare materială din 24 martie 2008, de care s-au prevalat instanţele, dincolo de ineficacitatea juridică a acestei dispoziţii prin generalitatea ei, nu-i este opozabilă recurentei-pârâte.
În succesiunea actelor de înstrăinare a imobilului, recurenta-pârâtă este subdobânditor în accepţiunea legii speciale a insolvenţei: debitoarea reclamantă aflată în faliment, SC S. SA a vândut imobilele prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 529/2002 către SC S.G. SRL, aceasta din urmă l-a vândut către SC MM.L.N. SRL prin contractul 2582 din 25 septembrie 2002, care l-a vândut către SC V.T.C. SRL prin contractul 2232 din 13 iulie 2005, iar acesta din urmă l-a vândut recurentei - pârâte prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2234 din 13 iulie 2005 înscris în cartea funciară la 1 februarie 2008.
Prin urmare, pe de o parte, în mod nelegal instanţele au apreciat ca fiind inexistent titlul de proprietate al recurentei-pârâte în raport de dispoziţia cuprinsă în încheierea de îndreptare a sentinţei nr. 1218/2006 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, cu ignorarea inopozabilităţii ei în raport de prevederile art. 65 din Legea nr. 64/1995, respectiv art. 84 din Legea nr. 85/2005 şi cu ignorarea bunei credinţe de care s-a prevalat pârâta, necontestată şi consacrată, de altfel şi în dreptul comun, ca principiu de art. 563 alin. (3) din noul C. civ. care dispune că: „Dreptul de proprietate dobândit cu bună credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut", jurisprudenţial ca excepţie de la principiul resoluto jure dandis resolvitur jus accipientis.
Pe de altă parte, în mod nelegal instanţele au dat eficienţă juridică în operaţiunea de comparare a titlurilor, titlului reclamantei constituit de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului câtă vreme în patrimoniul reclamantei nu exista un drept de proprietate asupra bunurilor revendicate: teren şi construcţii la momentul dobândirii lor de către recurenta pârâtă, ca urmare a înstrăinării lor de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, anulat în considerarea falimentului ei ca fiind un act juridic fraudulos încheiat în perioada suspectă conform legii speciale, prin sentinţa nr. 1218/F din 28 septembrie 2006 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă.
Cum obligaţia de restituire a bunurilor transferate dispusă prin această sentinţă este o obligaţie alternativă legal cu obligaţia de a restitui averii debitorului valoarea acestora dacă bunurile nu mai există, conform legii speciale, hotărâre inopozabilă recurentei pârâte în al cărui patrimoniu există legal bunurile revendicate, pentru temeiurile mai sus arătate, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 77 din Legea nr. 85/2006 / corect art. 79 /, greşit a fost admisă de instanţa de fond prin sentinţă şi nelegal aceasta a fost confirmată de instanţa de apel prin Decizia sa.
Aceasta deoarece, prevederile art. 480 C. civ., conform cărora: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege", profită, în cazul de faţă, recurentei pârâte.
Drept urmare, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 304.9 C. proc. civ. va admite recursul, va modifica Decizia atacată, va schimba în tot sentinţa tribunalului şi va respinge acţiunea în revendicare ca neîntemeiată.
În considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., constată că recurenta pârâtă SC I.D.C. SA Urziceni nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă SC I.D.C. S.A URZICENI împotriva deciziei nr. 68 din 15 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică:
Admite apelul declarat de pârâta SC I.D.C. S.A URZICENI împotriva sentinţei nr. 171/F din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, schimbă în tot sentinţa apelată şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Anulează recursul declarat de recurenta - pârâtă SC V.T.C. SRL BRĂILA împotriva deciziei nr. 68 din 15 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3051/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3003/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
