ICCJ. Decizia nr. 3200/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3200/2011
Dosar nr. 6274/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 03 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte, contestaţia, a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. AA din 19 februarie 2008, în sensul că a înlăturat menţiunea respingerii ca tardiv formulată a notificării nr. RR/2007, a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 444,35 m.p. şi cea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 238,15 m.p., a respins, ca neîntemeiată, cererea de rectificare a suprafeţei desfăşurate a construcţiei ce a făcut obiectul notificării nr. GG/2001, a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus dintr-o încăpere de 19 m.p., ce a făcut obiectul notificării nr. JJ/2001, au fost păstrate celelalte menţiuni ale dispoziţiei.
Prin Decizia civilă nr. 456 A din 24 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, ambele instanţe de fond au avut în vedere, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt şi de drept.
Astfel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a decis cu putere obligatorie în sensul că, prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Dispoziţia nr. AA, contestată în cauza de faţă, a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti la data de 19 decembrie 2008, la mult timp după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, şi după publicarea în M. Of. a deciziei în interesul legii sus-menţionată.
În această situaţie, s-a apreciat că despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu - încăperea de 19 m.p. - imobil demolat în cursul anului 1966, vor fi acordate conform dispoziţiilor cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor.
În ceea ce priveşte pretenţia ce a constituit obiectul notificării nr. GG/2001, s-a reţinut că, din conţinutul adreselor emise de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia patrimoniu, evidenţă proprietăţii şi cadastru, a rezultat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului din 21 iunie 1974, respectiv că suprafaţă expropriată a fost de 245 m.p. teren şi 192 m.p. construcţii.
Conţinutul acestor înscrisuri nu a fost combătut prin nici o altă probă pertinentă, în măsură să conducă la concluzia că instanţa de judecată i-ar fi acordat o valoare probatorie nemeritată.
Fişa juridică a imobilului la care au făcut trimitere reclamanţii nu a schimbat cu nimic situaţia, câtă vreme din cuprinsul său nu rezultă în ce an a fost întocmită şi nici de către cine, iar schiţele imobilului au fost întocmite la nivelul anului 1968, în timp ce exproprierea a avut loc în anul 1974.
Având în vedere intervalul de timp scurs între întocmirea schiţei şi emiterea decretului şi a dispoziţiei de expropriere, instanţele au acordat prevalenţă înscrisului mai nou.
Conform art. 24 din Lege nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
S-a stabilit totodată imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de teren de 444,35 m.p., întrucât acest aspect a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărâri judecătoreşti anterioare.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 290 din 14 februarie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a stabilit, cu putere de lucru judecat că, pentru terenul de 643,20 m.p., situat în Bucureşti, Şoseaua G., măsurile reparatorii (stabilite de instanţele anterioare, sentinţa civilă nr. 2699/2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) se vor acorda în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor.
Instanţa nu a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate, ci a avut în vedere puterea de lucru judecat, adică obligativitatea celor stabilite anterior, în mod irevocabil.
Cu privire la acest teren, s-a stabilit în mod irevocabil că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate fi restituit în natură (Decizia civilă 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) şi că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite vor fi stabilite şi acordate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (Decizia civilă nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Tot puterea de lucru judecat a împiedicat instanţa să reanalizeze cererea privind restituirea în natură a suprafeţei de 444,35 m.p. din suprafaţa totală de 643,20 m.p., suprafaţă care includea atât suprafaţa de 444,35 m.p., solicitată a fi restituită în natură, cât şi suprafaţa de 238,15 m.p., pentru care s-au solicitat despăgubiri, toate aspectele prevăzute de Legea nr. 10/2001 în legătură cu acest imobil fiind clarificate şi stabilite, instanţele analizând acţiunea reclamanţilor şi prin prisma Legii nr. 10/2001, instanţa de recurs menţionând expres în dispozitivul deciziei că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite pentru terenul de 643,20 m.p., situat în Bucureşti, Şoseaua G., vor fi stabilite şi acordate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (Decizia civilă nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Având în vedere data la care a fost soluţionată în mod irevocabil cauza anterioară, 14 februarie 2007, apare ca evident faptul că, în situaţia dată, art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu le deschide reclamanţilor calea legală a formulării unei noi cereri de restituire pentru bunul preluat abuziv, întrucât cerinţa legală era aceea de a li se fi respins în mod irevocabil acţiunea până la data intrării în vigoare a legii.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 02 august 2010, reclamanţii M.D., T.E., M.P., M.M., G.R., P.I., M.F., M.Ş.C., M.MA., M.G.D., C.S.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că Decizia pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, instanţa de apel a interpretat greşit sensul considerentelor cuprinse în Decizia în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, apreciind greşit că instanţelor judecătoreşti nu le mai este permis să stabilească în concret măsurile reparatorii în echivalent.
În aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a statuat că "instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
În mod greşit instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi la Decizia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52 din 04 iunie 2007, întrucât, în cauza dedusă judecaţii, nu suntem în ipoteza prezenţa vreunei decizii/dispoziţii emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor în care să se fi consemnat sume ce urmează a se acorda cu titlu de despăgubire prin notificarea nr. JJ/2001.
În cuprinsul dispoziţiei nr. AA din 19 decembrie 2008 nu s-a acordat nici o despăgubire pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 19 m.p., demolat în cursul anului 1966, care face obiectul notificării nr. JJ/2001, întrucât această notificare a rămas nesoluţionată de entitatea învestită cu soluţionarea ei.
Tocmai datorită acestor împrejurări, instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize evaluatoare, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pentru imobilul în discuţie.
O dată individualizate aceste despăgubiri, ele trebuiau acordate de instanţele învestite cu soluţionarea pe fond a contestaţiei, întrucât aceste instanţe erau nu doar îndrituite, dar şi obligate să o facă.
Pe acelaşi temei de drept, s-a susţinut că Decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat că fişa juridică a imobilului, precum şi schiţele imobilului întocmite la nivelul anului 1968 nu schimbă cu nimic situaţia privind suprafaţa reală a construcţiei ce a făcut obiectul notificării nr. GG/2001.
Rezultă cu puterea evidenţei că fişa juridică a imobilului şi schiţele întocmite în anul 1968 reprezintă acte doveditoare şi probe contrare în lumina dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, de care atât entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cât şi instanţele de judecată învestite cu soluţionarea contestaţiei, trebuiau să ţină cont.
Instanţele anterioare au oferit în mod greşit valoare probatorie absolută unor acte întocmite la momentul preluării abuzive, ignorând menţiunile cuprinse în chiar fişa imobilului.
Pe acelaşi temei de drept, s-a susţinut că Decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, art. 1201 C. civ. şi deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.
Referitor la capătul de cerere privind notificarea nr. RR/2007, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de 444,35 m.p. a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia civila nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că pentru terenul de 643,20 m.p., din care face parte şi suprafaţa de 444,35 m.p., situat în Bucureşti, Şoseaua G., măsurile reparatorii se vor acorda în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Puterea de lucru judecat nu se poate reţine, având în vedere că în cauză nu poate fi întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ.
Dacă prezentul litigiu are ca obiect soluţionarea unei contestaţii întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 2159/3/2006 şi în care s-a pronunţat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Decizia civilă nr. 290 din 14 februarie 2007, după parcurgerea a două cicluri procesuale, a avut ca obiect o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., fiind vorba de o acţiune promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Puterea de lucru judecat decurgând dintr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, soluţionată de instanţele judecătoreşti, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost de altfel înlăturată expres şi prin dispoziţiile art. 46 alin. (3) şi art. 47 din Legea nr. 10/2001, astfel încât ea nu putea fi reţinută de către instanţa de apel.
Potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabil situaţiei imobilului care a format obiectul notificării nr. RR/2007, în cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
De asemenea, ţinând cont de faptul că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale HG nr. 250/2007, prin practica instanţei de contencios european şi a instanţelor naţionale, s-a stabilit că soluţionarea tuturor notificărilor formulate de foştii proprietari deposedaţi abuziv de bunurile lor trebuie să se facă cu respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
S-a apreciat corect că despăgubirile cuvenite pentru încăperea în suprafaţă de 19 m.p., imobil demolat în cursul anului 1966, vor fi acordate conform dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Dispoziţia nr. AA, contestată în cauza de faţă, a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti la data de 19 decembrie 2008, după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, şi după publicarea în M. Of. a deciziei în interesul Legii nr. 52 din 04 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că trebuie acceptată ideea că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa sferei bunurilor pentru care se stabileşte măsurile reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora (jurisprudenţa Curţii Constituţionale fiind constantă în acest sens) iar, pe de altă parte, că legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.
Decizia pronunţată nu a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv instanţa nu a interpretat greşit sensul considerentelor deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, întrucât tocmai ca urmare a aplicării lor efective soluţia instanţelor anterioare a fost în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu - încăperea în suprafaţă de 19 m.p. ce a făcut obiectul notificării nr. JJ/2001.
În ceea ce priveşte pretenţia ce a constituit obiectul notificării nr. GG/2001, este important de reţinut următoarele;
Pe de o parte, în calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată.
Scopul acestei căi de atac este, prin urmare, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţe directe în planul reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Pe de altă parte, soluţia instanţei de apel s-a sprijinit pe o adresă a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia patrimoniu, evidenţă proprietăţii şi cadastru, din care a rezultat în mod explicit o anumită situaţie de fapt, anume că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 95 din 21 iunie 1974, respectiv că suprafaţă expropriată a fost de 245 m.p. teren şi 192 m.p. construcţii.
Fişa juridică a imobilului la care au făcut trimitere reclamanţii pune în mod just problema existenţei unui intervalul de timp relativ lung între momentul întocmirii schiţei şi emiterea decretului şi a dispoziţiei de expropriere - interval de timp pe parcursul căruia se puteau produce modificări sub aspectul configuraţiei imobilului - situaţie de fapt care a influenţat interpretarea şi aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 24 din Lege nr. 10/2001, conform cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 444,35 mp. şi cea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 238,15 m.p., Decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, a art. 1201 C. civ., respectiv a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:
S-a reţinut corect că prin puterea unor hotărâri judecătoreşti anterioare această chestiune litigioasă a fost tranşată în mod irevocabil, cu toate consecinţele legale pe care o astfel de situaţie le impune.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 290 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a stabilit că, pentru terenul de 643,20 m.p., situat în Bucureşti, Şoseaua G., măsurile reparatorii (stabilite de instanţele anterioare, sentinţa civilă nr. 2699/2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) se vor acorda în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor.
S-a făcut menţiunea explicită că instanţele fondului nu au invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior, ci au avut în vedere puterea de lucru judecat, adică obligativitatea celor stabilite anterior, în mod irevocabil.
Cu privire la acest teren, s-a stabilit că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate fi restituit în natură (Decizia civilă 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) şi că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite vor fi stabilite şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (Decizia civilă nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Acest efect al puterii lucrului judecat a împiedicat instanţele de judecată anterioare să reanalizeze cererea de restituire în natură a suprafeţei de 444,35 m.p. şi cererea de despăgubiri pentru suprafaţa de 238,15 m.p., cu precizarea explicită că toate aspectele prevăzute de Legea nr. 10/2001 în legătură cu acest imobil au fost clarificate şi stabilite, instanţele analizând acţiunea reclamanţilor şi prin prisma Legii nr. 10/2001.
În circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, redate în mod detaliat în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate, nu se poate susţine că puterea de lucru judecat decurgând dintr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, soluţionată de instanţele judecătoreşti până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi fost înlăturată expres prin dispoziţiile art. 46 alin. (3), cu toate consecinţele în privinţa termenului de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) din lege şi art. 47 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a art. 47 din Legea nr. 10/2001, este relevant de reţinut considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1055 din 09 octombrie 2008, conform cărora, chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei.
Cât timp instanţele fondului nu au invocat şi reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate anterior, ci au avut în vedere puterea de lucru judecat, adică obligativitatea celor stabilite anterior, în mod irevocabil, invocarea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ., este irelevantă cauzei pendinte.
Împrejurarea că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale HG nr. 250/2007, prin practica instanţei de contencios european şi a instanţelor naţionale, s-a stabilit că soluţionarea tuturor notificărilor formulate de foştii proprietari deposedaţi abuziv de bunurile lor trebuie să se facă cu respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură, nu reprezintă o critică pertinentă situaţiei litigioase pendinte, întrucât procesul anterior a avut-o în considerare, a apreciat-o în mod corespunzător, pronunţând o hotărâre judecătorească înzestrată cu puterea lucrului judecat, ce s-a impus a fi valorificată.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.D., T.E., M.P., M.M., G.R., P.I., M.F., M.Ş.C., M.MA., M.G.D., C. (M.) S.M. împotriva deciziei nr. 456A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3205/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3199/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
