ICCJ. Decizia nr. 3205/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3205/2011
Dosar nr. 43253/3/2007
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 181 din 11 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorii P.M. şi P.F. în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut ca, prin dispoziţia din 24 iulie 2007, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 80,00 m.p. situat în Bucureşti, Şoseaua F., imposibil de restituit persoanelor îndreptăţite P.F. şi P.M. şi a fost respinsă cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia situată în Bucureşti, Şoseaua F., deoarece în Decretul nr. 138/1980, aceasta nu apare expropriată şi demolată.
Tribunalul a mai reţinut că, prin contestaţia formulată, contestatorii solicită restituirea în natură a suprafeţei de teren reprezentând diferenţa dintre suprafaţa de 451 m.p. pe care a deţinut-o în proprietate autoarea lor şi suprafaţa de 80 m.p. pentru care li s-au dat despăgubiri (teren care este situat în prezent în incinta curţii Spitalului Oncologic F.), arătând în mod expres că nu contestă soluţia cu privire la construcţie.
Cu privire la suprafaţa de teren de 450 m.p., instanţa a reţinut că aceasta a făcut obiectul cererii de revendicare formulată de P.I., autorul contestatorilor, în contradictoriu cu Spitalul Clinic F., cerere soluţionată definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1436 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Prin această sentinţă, acţiunea autorului contestatorilor a fost respinsă reţinându-se că terenul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, în parte fiind necesar pentru lărgirea arterei de circulaţie, iar restul pentru construirea Institutului de Oncologie Bucureşti, instituţie de interes şi de uz public.
Prima instanţă a constatat că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile legii), au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1055 din 09 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale, reţinându-se şi faptul că acesta retroactivează în măsura în care lipseşte de orice efecte juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care persoanelor îndreptăţite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Astfel legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În consecinţă, Tribunalul a considerat că, la soluţionarea prezentei cauze, trebuie avută în vedere şi sentinţa civilă nr. 1463 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că terenul este afectat de lucrări de utilitate publică.
În plus, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă restituirea în natură a imobilului afectat de amenajări sau utilităţi publice, iar sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafeţe de teren afectat unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Instanţa a apreciat că terenul în litigiu, situat în curtea Spitalului de Oncologie, nu se poate restitui în natură, în raport cu dispoziţiile legale menţionate.
Reţinând că, prin contestaţia formulată, contestatorii au solicitat doar restituirea în natură a terenului, arătând în mod expres că nu sunt de acord cu acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta şi având în vedere considerentele deja expuse, faţă de care s-a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, instanţa a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 381 din 1 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea apelului formulat de apelantul-contestator P.F., împotriva sentinţei civile nr. 181 din 11 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-contestator P.M.
A fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată.
S-a dispus admiterea acţiunii în parte.
S-a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în cuantum de 428.400 RON, echivalent a 104.000 euro, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 450 m.p. şi construcţia demolată din Bucureşti, strada F., măsuri ce se vor acorda conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
S-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a terenului.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:
Conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1946 şi certificatului din 01 februarie 1993 emis de Primăria sectorului 2 Bucureşti, N.C.P. (care este aceeaşi persoană cu N.P., astfel cum reiese din declaraţia de notorietate) a avut în proprietăţi o suprafaţă de 450 m.p. teren, identificată în contractul de vânzare-cumpărare prin laturi şi vecinătăţi. Din suprafaţa totală menţionată s-a expropriat suprafaţa de 80 m.p., prin Decretul de expropriere din 24 aprilie 1980.
Conform înscrisurilor depuse de reclamant în apel, pe teren a exista şi o casă de locuit din paianţă, cu planşee şi şarpantă din lemn, respectiv, cu învelitoare de carton, în suprafaţă construită de 54 m.p., precum şi o magazie din scândură şi paianţă.
În Dosarul nr. 6529/1997 al Tribunalului Bucureşti, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de P.I., fiul proprietarei N.P., în contradictoriu cu CGMB şi Institutul Oncologic Bucureşti, s-a efectuat o expertiză topografică de către expertul C.S., prin care a fost identificat terenul ca aflându-se în prezent în administrarea Institutului Oncologic Bucureşti. De asemenea, s-a constatat că pe teren nu există în prezent construcţii, acestea fiind demolate.
Prin sentinţa civilă nr. 1463 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a respins acţiunea în revendicare formulată de P.I. cu motivarea că terenul face parte din domeniul public (suprafaţa de 80 m.p. a fost expropriată prin Decretul din 24 aprilie 1980, iar restul suprafeţei de teren a fost expropriată prin Decretul din 16 aprilie 1951, în cadrul unei suprafeţe de teren mai mari, de 33,7670 ha), fiind inclus în terenul ce se găseşte în prezent în administrarea Institutul Oncologic Bucureşti, instituţie de interes public. Pentru identificarea terenului, instanţa care a pronunţat această sentinţă a avut în vedere înscrisurile şi expertiza topografică efectuată în dosar.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa ce formează obiectul prezentului apel, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată anterior, în Dosarul nr. 6529/1997 a Tribunalului Bucureşti, se impune cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situaţiei juridice a terenului. Ca atare, în prezenta cauză, instanţa porneşte de la premisa că terenul în litigiu constituie proprietate publică, fiind inclus în suprafaţa de teren destinată funcţionării unei instituţii publice, astfel încât, în raport de prevederile art. 10 alin. (3), art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv, art. 10.3 şi art. 11.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi (aprobate prin HG nr. 250/2007), cererea de restituire în natură nu poate fi admisă.
Deşi cererea de restituire în natură a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, Curtea apreciază că aceasta avea îndatorirea să lămurească situaţia juridică a dreptului la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care prin notificarea adresată Prefecturii Municipiului BucureştiP.I., autorul contestatorilor, a solicitat despăgubiri, iar din cererea introductivă şi din cea depusă în Dosarul nr. 27558/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, nu reiese în mod neechivoc împrejurarea că se renunţă la dreptul conferit de art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 de a primi măsuri reparatorii în echivalent în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.
Chiar în cererea introductivă se arată că se doreşte terenul în natură, „dacă este posibil", iar în cererea ulterioară se contestă dispoziţia primăriei inclusiv sub aspectul neluării în considerare a construcţiei demolate (pentru care contestatorii nu puteau solicita decât măsuri reparatorii în echivalent). Împrejurarea că exprimarea contestatorilor nu a fost suficient de clară nu poate conduce la concluzia reţinută de prima instanţă în sensul că aceştia ar fi respins posibilitatea de a primi măsuri reparatorii în echivalent, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă. Prima instanţă, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să solicite contestatorilor să precizeze în mod expres că renunţă la dreptul lor de a primi măsuri reparatorii în echivalent. Or, o astfel de precizare nu a fost făcută, ci dimpotrivă, cu ocazia concluziilor orale pe fond, în şedinţa publică din 12 ianuarie 2009, contestatorii personal au arătat că solicită despăgubiri în cazul în care terenul nu poate fi restituit în natură.
De asemenea, deşi din motivarea primei instanţe rezultă că terenul ce a aparţinut autoarei contestatorilor a avut suprafaţa de 450 m.p., totuşi se respinge contestaţia şi se păstrează dispoziţia emisă de primărie, prin care s-au propus măsuri reparatorii doar pentru suprafaţa de 80 m.p.
Curtea a considerat că prin probele administrate (înscrisuri şi expertiza topografică) s-a făcut dovada preluării de către stat a suprafeţei de 450 m.p. şi a construcţiilor, astfel încât moştenitorii fostei proprietare au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil.
Deşi dispoziţia contestată în prezenta cauză nu este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (pentru a deveni aplicabilă soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 52/2007), Curtea a considerat că poate stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin contestatorilor. Această concluzie are în vedere necesitatea respectării dreptului de acces la justiţie al contestatorilor şi principiul plenitudinii de jurisdicţie, care presupune o judecată efectivă şi completă a raportului juridic dedus judecăţii.
În prezenta cauză, autorul contestatorilor a declanşat în anul 2001, prin formularea notificării, o procedură administrativă finalizată abia în anul 2007, prin emiterea dispoziţiei contestate. Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi Normelor de aplicare a acestui titlu, aprobate prin HG nr. 1095/2005, contestatorul ar fi nevoit ca, după parcurgerea unei proceduri administrative, urmată de prezenta procedură judiciară (prin care i s-ar stabili doar un drept, necuantificat, de a primi măsuri reparatorii), să urmeze ulterior o nouă procedură administrativă, de stabilire a cuantumului despăgubirilor, procedură care, la rândul său, poate fi urmată de o nouă procedură judiciară.
În raport de perioada de timp extrem de mare care s-a scurs de la data notificării, Curtea consideră că trimiterea contestatorilor într-o nouă procedură administrativă şi refuzul de a le stabili întinderea despăgubirilor, ar afecta, în însăşi substanţa sa, dreptul de acces efectiv la instanţă.
Ineficienţa procedurii de stabilire şi acordare a despăgubirii, prevăzută Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost deja constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze precum F. împotriva României, R.I. împotriva României, M. şi alţii împotriva României. Curtea a constatat că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură judiciară contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Refuzul instanţei de a stabili în cadrul acestui proces cuantumul măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor ar conduce şi la o situaţie inechitabilă pentru contestatorii cărora li s-au emis dispoziţiile ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 în raport cu cei cărora li s-au emis dispoziţiile de soluţionare a notificărilor înainte de intrarea în vigoare a acestei legi şi care, potrivit deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pot beneficia de stabilirea întinderii despăgubirilor chiar de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei. Tratamentul diferenţiat al celor două categorii de beneficiari ai aceleiaşi Legi nr. 10/2001 (care au formulat notificările în condiţii egale şi înăuntrul aceluiaşi termen legal) nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul că dispoziţia de soluţionare a contestaţiei a fost emisă înainte sau după modificarea Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care întârzierea soluţionării notificării nu poate fi imputată contestatorilor.
În consecinţă, Curtea, având în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, precum şi dispoziţiile art. 1, 2, art. 10 alin. (1), (8), (9) şi (10), art. 11 alin. (4) şi din Legea nr. 10/2001, republicată, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi constatarea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafaţă de teren de 450 m.p. şi construcţia care a fost demolată.
În ceea ce priveşte modalităţile de acordare efectivă (plata) despăgubirilor, sunt aplicabile prevederile art. 141 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin OUG nr. 81/2007, în sensul că se vor acorda despăgubiri în bani, de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, în limita sumei de maxim 500.000 RON, iar pentru diferenţă, dacă este cazul, se acordă acţiuni la SC F.P. SA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Greşit instanţa de apel a admis apelul reclamantei deoarece conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale.
Prin urmare, în cauză instanţa se putea pronunţa în condiţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a obliga pârâţii la a emite o dispoziţie, reglementarea în vigoare la epoca pronunţării hotărârii nu mai prevedea forma măsurii reparatorii în echivalent reţinută de instanţa de judecată, contrar art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Solicită judecarea în lipsă.
Examinând recursul declarat de pârâtă, instanţa reţine următoarele:
Stabilirea directă a despăgubirilor în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării precum şi obligarea acesteia la plata lor prin hotărâre judecătorească este nelegală.
Din moment ce legiuitorul a reglementat distinct entităţile, procedurile şi instanţele chemate a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii în funcţie de natura lor, nu se poate concepe juridic o substituţie de atribuţii şi competenţe ori de proceduri, fără a afecta grav substanţa legii şi sensul dat reglementării de către legiuitor.
Astfel, reclamanţii sunt titularii unor măsuri de restituire reparatorii în echivalent, consecinţă a imposibilităţii restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 450 m2 teren asupra căruia s-a statuat anterior cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1463 din 17 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, asupra afectaţiunii sale publice şi a construcţiei demolate.
Într-o atare situaţie, a determina întinderea despăgubirilor şi a stabili acordarea lor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reprezintă o încălcare a procedurilor statuate de lege, deoarece instanţa civilă nu se poate substitui organismului abilitat de lege a statua asupra întinderii cuantumului despăgubirilor şi nici instanţei de contencios administrativ care tot prin lege nu are prerogativa de a stabili prima facie întinderea despăgubirilor ci de a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei emise de Comisia Generală de Stabilire a Despăgubirilor.
Or, prin uzurparea de către instanţa civilă a competenţelor instanţei de contencios administrativ, ele însele ţinute de a se pronunţa doar în contestaţia formulată împotriva actului administrativ de stabilire a despăgubirilor şi nu direct asupra întinderii lor şi prin încălcarea procedurilor legale, special create pentru stabilirea şi acordare a despăgubirilor, instanţa a încălcat grav legea.
Astfel, din moment ce legislatorul a stabilit procedeul de stabilire a despăgubirilor şi organismele abilitate a se pronunţa asupra lor, precum şi căile de atac şi instanţele chemate a se pronunţa asupra lor prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007, instanţa nu poate dispensa partea de obligativitatea urmăririi realizării dreptului în condiţiile legii şi nici nu poate, fără a încălca vădit legea, să emită consideraţii de echitate cu privire la momentul soluţionării notificărilor persoanelor îndreptăţite, înainte sau după apariţia Legii nr. 247/2005 care le-a reglementat diferit, deoarece judecătorul este chemat să interpreteze legea aşa cum a promulgat-o legiuitorul fără a avea aptitudinea legală de a o înlocui ori să creeze prin încălcarea normelor existente, norme noi, pretoriene.
Or, dacă în materia stabilirii şi acordării despăgubirilor legea prezintă caracteristicile de accesibilitate şi previzibilitate, nu este posibil a fi înlăturate de la aplicare cu motivarea ineficienţei procedurii legale, care nu conduce în termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanei, în absenţa demersurilor părţii de a utiliza procedura specială, de natură a finaliza titlul de despăgubiri şi mai ales a probaţiunii neefectivităţii modalităţilor de despăgubire.
În absenţa acestor coordonate, instanţa nu poate executa ea însăşi măsura cu caracter general la care este obligat Statul Român de a reface legislaţia, prin instituirea unor reguli de procedură simplificate şi eficiente care corijând disfuncţionalităţile mecanismului de restituire, să menţină totuşi un just echilibru între interesele în instanţă (cauza pilot – M.A. împotriva României).
Procedând în acest mod, instanţa a încălcat legea, dreptul de acces la instanţă nefiind afectat, din moment ce reclamanţii titulari ai unui bun actual fiind şi-l pot realiza în cadrul procedurii speciale, a cărei lipsă de efectivitate nu poate fi tranşată anticipat în afara contextului procesual pendinte din care instanţa a exclus ab initio finalizarea procedurii speciale şi dovada lipsei de efectivitate a modalităţii de despăgubire.
Faţă de cele reţinute instanţa urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. să admită recursul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, examinat prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi să modifice în parte Decizia atacată în sensul înlăturării cuantumului măsurilor reparatorii şi al menţinerii restului deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 381 A din 01 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul înlăturării cuantumului măsurilor reparatorii şi menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3206/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3200/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
