ICCJ. Decizia nr. 3206/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3206/2011
Dosar nr.588/116/2008
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 iunie 2006, reclamantul P.M.S. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1844 din 02 decembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Olteniţa, repunerea în termenul de contestaţie şi obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a suprafeţei de 1000 mp teren cu construcţia edificată pe acesta, imobil situat în municipiul Olteniţa, şi a suprafeţei de 2 ha teren livadă.
În motivare, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 379/2001 a solicitat restituirea imobilelor susmenţionate în baza Legii nr. 10/2001, fostă proprietatea tatălui său Ş.N.P. de la care au fost preluate în baza Decretului nr. 115/1959. Greşit, prin dispoziţia atacată, care nu i-a fost comunicată niciodată, i-a fost respinsă contestaţia pe considerentul că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 2153 din 17 octombrie 2006 Tribunalul Călăraşi a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că reclamantul nu face dovada preluării de către stat a terenului şi a existenţei construcţiei, în timp ce pârâtul dovedeşte prin titlurile de proprietate nr. 132350/2002 şi nr. 1831/1995 că pentru acelaşi teren, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a susţinut că soluţia primei instanţe este contrară probelor administrate, din care rezultă cu prisosinţă preluarea de stat în baza Decretului nr. 115/1959 a terenului intravilan şi a construcţiei susmenţionate de la autorul său. Totodată, este greşită apărarea pârâtului precum că terenul ar fi făcut obiectul Legilor nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000, aceste terenuri, ce fac obiectul titlurilor de proprietate, fiind situate în extravilanul municipiului Olteniţa şi nu în intravilanul localităţii.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 197 din 27 martie 2007, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa nr. 2153/2006 a Tribunalului Călăraşi şi a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare, pe considerentul că instanţa nu a manifestat rol activ pentru a identifica pe baza unei expertize topo, cât şi a unei expertize în construcţii, terenul şi construcţia indicate în notificare, concluzionând că nu a fost cercetat fondul cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului Olteniţa, care a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dat această hotărâre cu aplicarea greşită a legii, deoarece a reţinut greşit că titlurile de proprietate se referă la alte terenuri extravilane şi nu la terenul ce face obiectul notificării şi că sentinţa instanţei de fond a fost dată numai după o cercetare amănunţită a fondului cauzei, fiind temeinică şi legală.
Prin Decizia nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca nefondat recursul declarat de Primăria Municipiului Olteniţa împotriva Deciziei nr. 197/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că din actele prezentate nu se poate concluziona că terenurile ce fac obiectul prezentei cauze au făcut obiectul Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000.
De asemenea, s-a mai precizat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a manifestat rol activ pentru a identifica pe baza unei expertize topo, cât şi a unei expertize în construcţii terenul şi construcţia indicate în notificare, interpretând greşit dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 1/2001 republicată, precum şi că nu intră sub incidenţa acesteia terenurile situate în extravilanul localităţilor, cât şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legile nr. 18/1991 şi nr. 1/2000.
Cu ocazia rejudecării cauza s-a înregistrat la Tribunalul Călăraşi sub nr. 588/116/2008 (număr în format vechi nr. 761/C/2008).
Având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., cu ocazia rejudecării instanţa a dispus, conform recomandărilor din Decizia civilă nr. 197/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, efectuarea unei expertize de identificare a terenurilor din notificare.
La termenul de judecată din 12 februarie 2009 reclamantul P.M.S. a precizat că suprafaţa de 1000 mp de teren din notificare o are în posesie şi proprietate conform titlului de proprietate nr. 1831/1995 emis în baza Legii nr. 18/1991, astfel încât nu o mai solicită în baza Legii nr. 10/2001, iar construcţia de pe acest teren a fost demolată, fără a putea preciza de către cine şi dacă s-au primit despăgubiri.
Ulterior, în şedinţa de judecată din 26 martie 2009, reclamantul P.M.S. a declarat că renunţă la cererea privind acordarea de despăgubiri privind construcţiile demolate.
Prin raportul de expertiză (cu toate completările ulterioare) efectuat în cauză au fost identificate terenurile ce au făcut obiectul notificării stabilindu-se şi deţinătorii actuali ai acestora.
De asemenea, tribunalul din oficiu a solicitat pârâtei Primăria Municipiului Olteniţa să comunice regimul juridic al suprafeţelor de teren identificate de expert ca făcând obiectul notificării în prezent şi la data notificării şi să depună actele pe care le deţine şi din care rezultă regimul juridic al acestor terenuri.
Tribunalul, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa de fond este obligată la rejudecarea după casare să respecte hotărârile instanţei de control asupra problemelor dezlegate, precum şi faptul că în Decizia nr. 197/2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că autorul reclamantului - numitul Ş.P., decedat la 27 august 1969 - a fost proprietarul unei suprafeţe de 2 ha livadă preluată de stat în baza Decretului 115/1959, teren care este altul decât cel ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, prin sentinţa nr. 889 din 30 iunie 2009, a admis contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantul P.M.S. împotriva dispoziţiei nr. 1844 din 02 decembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Olteniţa care a fost anulată.
S-a reţinut că:
1. Suprafaţa de 3364 mp teren aflată în intravilanul municipiului Olteniţa, jud. Călăraşi, având ca vecini: N - Consiliul Local Olteniţa, E - SC C. SA, SC S.G.I. SRL Olteniţa, familia N., SC C.T. SRL, S - familia N. şi moştenitorii lui P.D., V - Consiliul Local Olteniţa, identificată în suplimentul nr. 3 din raportul de expertiză efectuat în cauză (pag. 300-301 dosar) este domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Olteniţa în baza H.C.L. nr. 27 din 24 martie 2005, anexa nr. 1, nr. crt. 163, act depus la dosar de pârâtă (paginile 268 şi 277 dosar).
2. Suprafaţa de teren de 6208,12 mp şi suprafaţa de 647,66 mp pe care se află Şcoala Generală nr. X din Olteniţa, având construcţii noi pe suprafaţa de 688 mp, figurează în domeniul public al municipiului Olteniţa conform HGR. 1349/2001, anexa nr. 3 şi Hotărârii Consiliului Local Olteniţa nr. 91 din 26 august 1991 poziţia nr. 162 şi respectiv poziţia 1 (hotărâri depuse la dosar de pârâtă - paginile 64-68 dosar).
Pentru această suprafaţă, prin concluziile scrise (pagina 290 dosar) reclamantul a citat acordarea de despăgubiri în echivalent.
3. Suprafaţa de 2072,53 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC P.C. SRL Olteniţa conform actului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 2004 (pagina 122 dosar) prin care Consiliul Local al Municipiului Olteniţa a înstrăinat acest teren societăţii comerciale anterior menţionate.
4. Suprafaţa de 1000 mp teren aflată în proprietatea numiţilor N.M., N.I. şi N.V. conform contractului de donaţie autentificat sub 7611/1994 (pagina 214 dosar).
5. Suprafaţa de 2928,46 mp teren aflată în proprietatea SC C.A.D. Olteniţa conform sentinţei civile nr. 376/1997 a Judecătoriei Olteniţa (pagina 286 dosar) şi pe care SC C. SRL Olteniţa deţine construcţii pe o suprafaţă de 760,21 mp.
6. Suprafaţa de 3368,45 mp teren se află în proprietatea SC S.G.I. SRL Olteniţa conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3221 din 18 iunie2007 (paginile 193-194 dosar), iar la data notificării se afla în proprietatea SC C.P. SRL Olteniţa conform sentinţei civile nr. 3342 din 24 decembrie 1996 a Judecătoriei Olteniţa. În perioada 2002 - 2007 acest teren a făcut obiectul unor vânzări succesive conform adresei din 04 mai 2009 a Primăriei Municipiului Olteniţa aflată la pagina 218 dosar şi actelor anexate la aceasta.
7. Suprafaţa de 3843,73 mp teren se află în proprietatea SC M.C.G. SRL conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 august 2002 (pagina 78 dosar).
8. Suprafeţele de 970 mp şi 522,72 mp din raportul de expertiză (pagina 154 dosar) sunt deja deţinute de reclamantul P.M.S. şi familia acestuia, iar suprafeţele de 300 mp şi 250 mp identificate de expert în acelaşi raport de expertiză au fost vândute de familia reclamantului prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3392 din 23 iulie 1992 (pagina 110 dosar) şi nr. 823 din 18 decembrie 1995 (pagina 115 dosar) numitului B.T., aspect recunoscut de reclamant în cursul judecării cauzei.
În raport de situaţia juridică a acestor terenuri în prezent, precum şi la data formulării notificării de către reclamantul P.M.S. în baza Legii nr. 10/2001, s-a concluzionat:
Cu privire la terenul în suprafaţă de 3364 mp anterior menţionat la poziţia 1, având în vedere că este liber şi deţinut de către pârâtă, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001, a fost obligat pârâta să restituie reclamantului P.M.S. în natură acest teren.
Pentru terenul de 6208,12 mp pe care se află Şcoala Generală nr. X Olteniţa, având în vedere că reclamantul a solicitat pentru această suprafaţă de teren acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.
Pentru suprafaţa de 647,66 mp pe care se află str. G., aflată în proprietatea publică şi având caracterul de amenajare de utilitate publică a Municipiului Olteniţa, s-a constatat în baza art. 10 alin. (2), dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.
S-a constatat dreptul reclamantului P.M.S. la măsuri reparatorii în echivalent şi pentru suprafaţa de 2072,53 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC P.C. SRL Olteniţa, dar care la data formulării notificării de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 era în proprietatea privată a Municipiului Olteniţa, fiind înstrăinat ulterior societăţii comerciale anterior menţionate de către pârâtă.
Pentru celelalte suprafeţe de teren reţinute anterior, astfel cum au fost individualizate de expert, tribunalul a constatat că la data formulării notificării nu erau deţinute de către pârâtă astfel încât în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptăţită va adresa notificarea persoanei juridice deţinătoare, precum şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora primăria era obligată să identifice unitatea deţinătoare, tribunalul a obligat pârâta Primăria Municipiului Olteniţa să înainteze notificarea formulată de reclamantul P.M.S. la 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/20 persoanelor juridice deţinătoare ale celorlalte terenuri ce fac obiectul acestei notificări şi pentru care instanţa nu a dispus restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent prin prezenta sentinţă.
În baza art. 246 C. proc. civ., a luat act că reclamantul P.M.S. a renunţat la cererea de despăgubiri pentru construcţiile şi utilajele menţionate în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, tribunalul admiţând contestaţia reclamantului şi anulând dispoziţia nr. 1844/2002 emisă de pârât, a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului Olteniţa la restituirea în natură către reclamant a suprafeţei de 3364 mp aflată în intravilanul municipiului Olteniţa, jud. Călăraşi, având ca vecini: N - Consiliul Local Olteniţa, E - SC C. SA, SC S.G.I. SRL Olteniţa, familia N., SC C.T. SRL, S - familia N. şi moştenitorii lui P.D., V - Consiliul Local Olteniţa, suprafaţă aşa cum a fost individualizată în suplimentul 3 la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosar (pag. 300-301) ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
A constatat că reclamantul P.M.S. are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafeţele de teren aflate în intravilanul municipiului Olteniţa de: 6208,12 mp (pe care se află Şcoala Generală nr. X Olteniţa), 647,66 mp şi 2075 mp (pe care se află sediul SC P.C. SRL Olteniţa).
A obligat pârâta Primăria Municipiului Olteniţa să înainteze notificarea formulată de reclamantul P.M.S. la 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/2001 persoanelor juridice deţinătoare ale celorlalte terenuri ce fac obiectul acestei notificări şi pentru care instanţa nu a dispus restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent prin prezenta sentinţă.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat apel părţile, cale de atac soluţionată prin Decizia nr. 202/ A din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părţi, curtea de apel reţinând, în esenţă, ca fiind nefondate criticile pârâtei deoarece împrejurarea că terenul este ocupat fără titlu de terţe persoane nu constituie un motiv de respingere a cererii de restituire în natură, iar aspectul referitor la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost lămurit în ciclul procesual anterior de către instanţa de recurs. În motivarea Deciziei nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că terenul ce face obiectul notificării, cu excepţia suprafeţei de 953 mp, nu a format obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar, astfel încât instanţa de recurs a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată. Potrivit art. 115 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea dată acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanţa de rejudecare, aceeaşi împrejurare neputând fi pusă în discuţie de către pârâtă în această fază procesuală.
Cât priveşte apelul declarat de apelantul reclamant, Curtea a apreciat că în mod corect a dispus prima instanţă restituirea în natură doar a suprafeţei de 3364 mp, care este liberă şi care este deţinută de către unitatea notificată.
Din probele administrate s-a constatat că celelalte suprafeţe de teren au fost înstrăinate (fie anterior notificării, fie ulterior), sau nu pot fi restituite în natură pe motiv că sunt afectate de amenajări de interes public.
Reclamantul nu a contestat împrejurarea că terenurile au fost înstrăinate şi că, astfel, nu mai sunt deţinute de unitatea notificată, ci a invocat nulitatea actelor de înstrăinare. Or, prima instanţă nu a fost învestită cu o acţiune în anularea sau constatarea nulităţii actelor menţionate, în contradictoriu cu persoanele fizice sau juridice care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul actelor juridice respective, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot formula cereri noi în contradictoriu cu terţe persoane faţă de proces.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 647,66 mp. identificată prin raportul de expertiză ca fiind Str. Grădinari, nu au fost avute în vedere susţinerile reclamantului, referitoare la inutilitatea acestei străzi, fiind un aspect care intră în competenţa exclusivă a autorităţilor publice locale.
Cu privire la terenul în suprafaţă de 4501 mp, folosit de familia N., curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat iniţial (filele 47-48 dosar de fond), expertul C.V. a reţinut că o suprafaţă de 4501,62 mp, din suprafaţa totală solicitată de reclamant, este deţinută de persoane neidentificate, având construcţii agrozootehnice pe o suprafaţă de 563 mp. La data efectuării expertizei, nu se găseau la dosar înscrisuri cu privire la persoanele care deţin această suprafaţă, titlul acestora şi întinderea exactă a suprafeţei deţinute.
În suplimentul la raportul de expertiză (fila 57) expertul a arătat că persoanele care ocupă terenurile revendicate nu-i permit accesul pentru a măsura suprafeţele, deoarece nu au calitatea de părţi în dosar. În virtutea rolului activ, instanţa a efectuat adrese către Primăria Municipiului Bucureşti pentru stabilirea situaţiei juridice a terenurilor, demersuri în urma cărora s-a depus la dosar contractul de donaţie nr. 7611 din 22 noiembrie 1994 (fila 180 dosar de fond) încheiat între P.Ş. şi N.C., având ca obiect suprafaţa de 1000 mp teren extravilan. Prin adresa din 04 mai 2009 (fila 218 dosar de fond), Primăria Municipiului Olteniţa a comunicat instanţei că familia Niculescu apare în evidenţele fiscale doar cu suprafaţa de 1000 mp dobândită în baza actului de donaţie menţionat, iar restul suprafeţei ocupate face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.
După depunerea la dosar a acestor înscrisuri, prin suplimentul 3 la raportul de expertiză (filele 300-304) expertul a identificat şi a măsurat suprafaţa de 1000 mp intravilan ce formează proprietatea familiei N. precum şi diferenţa de teren care este situată tot în intravilan, rezultând că ceea ce se găseşte în proprietatea Municipiului Olteniţa şi este folosit de familia N., este suprafaţa de 3364 mp intravilan, identificată prin schiţa anexă la suplimentul 3 la raportul de expertiză şi restituită în natură reclamantului, prin sentinţa de fond.
În raport de aceste constatări, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a procedat la restituirea în natură a terenului liber, neputând restitui în natură terenul care formează proprietatea unor terţe persoane şi cu privire la care nu s-a solicitat anularea actelor de transmisiune.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate.
În recursul său reclamantul a susţinut:
1. hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A susţinut că greşit nu au fost primite criticile sale privind nerestituirea suprafeţelor de 2072,53 mp (înstrăinată către SC P.C. SRL Olteniţa), 2928,46 mp şi 3368,45 mp (înstrăinate către SC S.G.I. SRL, respectiv 3843,73 mp (înstrăinată către SC M.C.G. SRL), deşi la data notificării – 22 octombrie 2001 – aceste terenuri, obiect al notificării, se aflau în domeniul privat al localităţii, fiind deţinute de pârâtă, unitatea administrativ-teritorială ce a fost sesizată cu soluţionarea notificării.
În acest context, sunt esenţial nelegale soluţiile pronunţate în cauză, prin care pretinzându-i exercitarea unei acţiuni separate pentru desfiinţarea acestor contracte, respectiv dispunând înaintarea notificării pentru terenurile de la pct. 3 – 7 din acţiune către actualii deţinători, este împiedicat să beneficieze de restituirea bunurilor solicitate în natură.
2. instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Soluţia instanţei de apel de a refuza restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 647,66 mp din strada G., dispunând obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pe motiv că terenul menţionat are destinaţia de stradă, este nelegală, cât timp acest teren nu deserveşte interesele generale ale localităţii, astfel cum pretinde legea specială, ci este un spaţiu despărţitor între curtea şcolii generale şi una dintre proprietăţile private ale SC M.C. SRL. Această „stradă" nu este circulată, fiind în realitate o simplă grăniţuire între proprietăţile care făceau parte din suprafaţa de 2 ha livadă, preluată abuziv de stat în baza decretului nr. 115/1959, pentru care a notificat primăria localităţii.
3. hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens a învederat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, întrucât terenurile solicitate a fi restituite în natură, ce fac parte din domeniul privat al localităţii, au fost înstrăinate fără licitaţie, actele juridice de transmisiune a acestor bunuri în modalitatea menţionată, fiind lovite de nulitate absolută, sancţiune ce se impune şi în raport de înstrăinarea lor după formularea şi transmiterea notificării.
Soluţia este nelegală şi pentru că instanţa de apel a refuzat să constate nulitatea absolută a actelor de transmisiune pe considerentul că nu fuseseră învestite cu o acţiune în constatarea nulităţii, sens în care a susţinut că exercitarea unei atare acţiuni nu era posibilă câtă vreme nu avea cunoştinţă de manoperele dolosive ale entităţii deţinătoare, dar şi pentru că indisponibilizarea bunurilor după data notificării împiedica absolut transmiterea lor în mod valabil.
A solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul de a se dispune restituirea în natură a tuturor bunurilor solicitate prin cerere, înstrăinate de pârâtă după data de 22 octombrie 2001, data notificării.
În recursul său pârâta Primăria municipiului Olteniţa a criticat hotărârea instanţei de recurs pentru incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea căii de atac, pârâta a susţinut că în temeiul Legii nr. 18/1991 i-a fost reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru terenurile pretinse şi în procedura Legii nr. 10/2001, fiind emise titlurile de proprietate nr. 1831/1995 pentru suprafaţa de 1 ha şi 5663 mp, din care 1 ha şi 4700 mp teren arabil extravilan şi 953 mp teren intravilan curţi, construcţii.
Prin Decizia nr. 5257/1993 emisă de Comisia Judeţeană Călăraşi de aplicare a Legii nr. 18/1991 i-au fost acordate acţiuni în valoare de 252.059 lei pentru suprafaţa de 1,88 ha echivalent arabil aflat în administrarea SC A.C. SA, justificat de faptul că acest teren a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 115/1959 (livada autorului reclamantului, Ş.N.P., pretinsă în cauză). Ulterior, în baza Legii nr. 1/2000 a fost emis titlul de proprietate nr. 132350 din 20 decembrie 2002 cu privire la suprafaţa de 1 ha şi 8800 mp teren arabil extravilan.
Această suprafaţă nu a fost restituită pe vechiul amplasament – întrucât în raport de modalitatea de preluare a bunului – Decretul nr. 115/1959 – legiuitorul de fond funciar nu permitea restituirea bunului pe vechiul amplasament, ci doar în modalitatea recunoaşterii dreptului la acţiuni, iar ulterior pe un amplasament în extravilan, acceptat de tatăl reclamantului, P.G., care a semnat procesul-verbal de punere în posesie.
Apoi, în baza Legii nr. 247/2005, cu titlul de proprietate nr. 2723/2008 i s-a mai reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 30 ha şi 6500 mp teren arabil extravilan, în prezent reclamantul deţinând 34 ha şi 0963 mp teren.
Reconstituirea s-a dispus în baza extrasului eliberat de Arhivele Naţionale – Direcţia judeţeană Călăraşi privind „Tabelul nominal cu locuitorii oraşului Olteniţa întocmit pe categorii sociale", în care antecesorul reclamantului, Ş.N.P., catalogat drept „chiabur" a deţinut suprafaţa totală de 33,91 ha, din care 31,38 arabil, 0,53 ha vie şi 2 ha livezi.
Au susţinut că din expunerea actelor emise pe numele reclamantului (al tatălui său, P.G.), acestuia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru toate suprafeţele de teren proprietatea antecesorului său, preluate de stat, astfel încât recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate în cauză şi în procedura Legii nr. 10/2001, este greşită fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Prin admiterea acţiunii şi obligarea sa la restituire în natură a suprafeţei de 3364 mp, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ce au determinat/format convingerea instanţei, atâta timp cât au probat faptul că suprafaţa solicitată a făcut obiectul Decretului nr. 115/1959, act normativ de preluare ce nu este indicat în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ce reglementează conţinutul noţiunii de „imobile preluate în mod abuziv".
Au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei curţii de apel în sensul admiterii apelului său şi a respingerii acţiunii introductive de instanţă, cu consecinţa menţinerii actului administrativ atacat.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (critică dezvoltată în recursul pârâtei) „modificarea […] unor hotărâri se poate cere […] dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Cel de-al şaselea motiv de recurs, dezvoltat în speţă în ipoteza de plus petita reglementat de textul evocat, vizează situaţia în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ceea ce presupune, de pildă, acordarea unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant.
Finalitatea normei citate cu ipotezele sale distincte o constituie respectarea principiului disponibilităţii procesuale, adică de statuare în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului, obligaţia instanţei de a se pronunţa în limitele pretenţiilor deduse în justiţie.
Or, în speţă, critica încadrată în acest motiv de recurs constând în restituirea în natură a unei suprafeţei din terenul pretins în prezenta procedură, nu numai că nu este fondată, întrucât instanţele s-au pronunţat în limitele învestirii, dar, apare a fi şi formală în contextul în care nemulţumirile privind legalitatea restituirii în natură a unui bun/ părţi a acestuia, se verifică ca aparţinând celui de-al noulea motiv de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile încadrate în ambele recursuri în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi prin care se critică, în realitate, încălcarea unor dispoziţii legale în soluţionarea cauzei, respectiv dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001(în recursul pârâtei) şi greşita nerestituire a unor suprafeţe de teren pe motivul neexercitării unei cereri în justiţie în acest sens, se constituie de fapt în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceasta pentru că, potrivit dispoziţiei legale în care au fost încadrate aceste critici, constituie motivul de recurs analizat, pronunţarea unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În concepţia legiuitorului, nemotivarea hotărârii (critică de nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti) constituie motiv de casare atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină, precum şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Or, în speţă, criticile încadrate în ambele recursuri în motivul de recurs analizat, astfel cum au fost acestea dezvoltate, nu se circumscriu ipotezelor anume reglementate pentru critica încadrată în aceste dispoziţii, care, în realitate, poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., perspectivă în raport cu care vor fi analizate în cele ce urmează.
Dimpotrivă, hotărârea atacată este amplu şi precis redactată, judecătorii expunând detaliat aspectele de fapt şi normele de drept incidente raportului juridic litigios, existând corespondenţă între considerentele hotărârii, ca şi între acestea şi dispozitivul său.
Cât priveşte cel de-al optulea motiv de recurs, invocat în declaraţia reclamantului, constând în refuzul de restituire în natură a unei suprafeţe de teren sub motiv că acesta ar fi impropriu restituirii în natură dat fiind afectaţiunea sa, de spaţiu destinat unei utilităţi publice, se constată, de asemenea, ca fiind greşit încadrat în norma legală evocată, în realitate acesta aparţinând celui de-al noulea motiv de recurs reglementat de textul art. 304 C. proc. civ.
Acesta pentru că motivul de recurs invocat vizează interpretarea greşită a actului juridic (înţeles ca negotium) dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, iar nu reţinerea pretins greşită a unei situaţii de fapt ori aplicarea eronată a unei dispoziţii legale, critici ce aparţin altor motive din corpul textului art. 304 C. proc. civ., iar nu celui menţionat şi încadrat în norma evocată în recursul părţii.
Analizând criticile părţilor încadrate în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca şi cele reîncadrate în acelaşi motiv de recurs, astfel cum s-a expus mai sus, se constată următoarele:
Irevocabil, prin Decizia nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cauză într-un prim ciclu procesual, s-a statuat că titlurile de proprietate emise reclamantului, invocate de pârâtă, se referă, cu excepţia unei suprafeţe de 0,953 mp teren, la alte terenuri extravilane şi nu la terenul (de 2 ha livezi) intravilan ce face obiectul notificării.
Totodată s-a reţinut că din actele prezentate în cauză nu se poate concluziona că terenurile intravilane ce fac obiectul prezentei cauze, au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, astfel încât constatând greşita reţinere a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a menţinut hotărârea curţii de apel prin care se dispusese desfiinţarea sentinţei tribunalului pentru identificarea bunurilor solicitate prin notificare, în scopul evocării fondului litigiului dedus judecăţii.
Aceste dispoziţii au intrat în puterea lucrului judecat şi efect al dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., se impun instanţelor de trimitere, astfel cum legal au procedat în rejudecare judecătorii fondului.
Totodată se reţine caracterul confuz şi imprecis al celor dezvoltate în susţinerea aceleiaşi critici, constând în restituirea bunului, fie prin reconstituire prin atribuirea unui teren corespunzător ca suprafaţă în extravilan, fie prin recunoaşterea dreptului la acţiunii la SC A.C. SA, pentru acelaşi teren (indicat ca fiind în suprafaţă de 1,88 ha), pentru ca, în final să arate că în baza Legii nr. 247/2005 prin titlul de proprietate nr. 2723/2008 i-a fost reconstituit în integralitate reclamantului dreptul de proprietate pentru întreg terenul ce ar fi aparţinut antecesorului său – Ş.N.P.
Or, aceasta demonstrează necontestat, nerealitatea susţinerilor pârâtei care, oricum pentru motivele expuse anterior nu mai puteau fi supuse unor noi evaluări judiciare, dar şi, în condiţiile desfăşurării unei judecăţi pentru dreptul pretins în prezenta procedură pentru un bun precis determinat, cu depăşirea de către aceeaşi parte a limitelor/graniţelor conduitei prescrise de legea specială în derularea procedurii administrative reglementată de aceeaşi lege. Atribuirea, mai exact pretinsa atribuire a unui teren, drept echivalent al bunului solicitat într-o cauză, de genul celei de faţă după finalizarea unui ciclu procesual şi reluarea judecăţii pe coordonate precis determinate, relevă, în realitate, caracterul nelegal al conduitei pârâtei, care, pentru toate considerentele expuse determină, prin consecinţă, caracterul nefondat al criticilor axate pe motivul de recurs analizat, astfel cum acesta a fost dezvoltat.
Nu este fondată nici critica privind greşita restituire a suprafeţei de 3364 mp (singura pentru care s-a dispus restituirea în natură şi care este liberă în accepţiunea legii speciale) sub motiv că astfel s-a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât, atât în etapa administrativă, cât şi în aceea judiciară, reclamantul a pretins constant, în natură, suprafaţa de 2 ha livezi situată în intravilanul localităţii Olteniţa, teren din care face parte cel restituit.
Instanţele s-au pronunţat astfel în limitele sesizării şi în raport de obiectul cauzei astfel cum acesta a fost indicat în cererea introductivă de instanţă, critica astfel expusă neputând fi primită nici prin raportare la dispoziţiile legale din perspectiva cărora a fost analizată în această secţiune.
Nu poate fi primită nici critica constând în lipsa de temei legal a hotărârii instanţei de apel, cât priveşte reţinerea legii speciale ca fiind incidentă raportului litigios, sub motiv că dispoziţiile Decretului nr. 115/1959 nu sunt indicate în cuprinsul textului art. 2 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează conţinutul noţiunii de „imobile preluate în mod abuziv".
Aceasta pentru că textul legal enunţat, cu ipotezele indicate în aliniatele sale, nu se constituie într-o enumerare exhaustivă a cazurilor considerate de lege a constitui preluare abuzivă, ci, dimpotrivă, astfel cum rezultă din dispoziţiile lit. g) - i) ale textului, în una ce vizează includerea în câmpul de aplicaţiune al legii speciale a tuturor bunurilor preluate de stat în perioada de referinţă a legii, prin acte normative ori de autoritate, precum şi a celor lipsite de temei legal, toate acestea fiind incluse în conţinutul sintagmei „preluare abuzivă".
Nu sunt fondate nici criticile reclamantului privind existenţa unui impediment la restituirea unor porţiuni din teren dobândite prin cumpărare, după notificare, de diverse entităţi, întrucât, astfel cum legal au reţinut instanţele, în cauza de faţă nu a fost formulată o atare cerere, astfel încât pretenţia părţii, invocată pe cale de excepţie, corect nu a fost primită.
Aceasta pentru că valorificarea/realizarea unui drept, inclusiv constatarea existenţei/inexistenţei acestuia, în procesul civil, nu poate fi concepută decât prin concretizarea sa în actul de sesizare al instanţei – materializat în cererea de chemare în judecată.
Activitatea judiciară civilă nu se declanşează din oficiu, ci la cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului „ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actore".
Actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa cu o pretenţie civilă îl constituie cererea de chemare în judecată, în jurul şi în limitele căreia se desfăşoară întreaga activitate judiciară ce nu poate fi concepută, astfel, în lipsa acesteia, astfel cum eronat susţine partea.
Neexistând actul de învestire al instanţei, în modalitatea reglementată de dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., legal instanţele nu s-au considerat sesizate cu judecata unei atare cereri.
În realitate, partea face confuzie cu regimul juridic al nulităţii absolute astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie".
Aceasta nu înseamnă cum eronat pretinde partea, că desfiinţarea unui act juridic, pretins a fi considerat nevalabil, se poate manifesta în una dintre cele două modalităţi, ultima – excepţie – în sens procedural, textul legal enunţat consacrând în realitate caracterul imprescriptibil al acţiunii în nulitate absolută, iar nu modalitatea de exercitare a unui drept subiectiv, care nu poate fi decât aceea reglementată de normele procesual-civile evocate, aspect corect dezlegat de judecătorii fondului.
Nu este fondată nici critica privind nerestituirea în natură a suprafeţei de 647,66 mp, întrucât, cum cu temei au reţinut instanţele, suprafaţa menţionată – spaţiu despărţitor între curtea şcolii generale şi o proprietate privată –, inclusă în domeniul public al localităţii prin destinaţia sa de stradă şi amenajată potrivit acestei destinaţii, este afectată unei utilităţi publice, încadrându-se astfel în categoria impedimentelor la restituire prescrise de legea specială.
Această condiţie se impune chiar dacă terenul menţionat nu constituie o stradă ori spaţiu central de circulaţie al comunităţii, întrucât existenţa sa este justificată din raţiuni edilitare şi de urbanism, atributul exclusiv al localităţii, ce determină exceptarea sa de la regula restituirii în natură.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.M.S. şi de pârâta Primăria Municipiului Olteniţa împotriva Deciziei nr. 202/ A din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3212/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3205/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
