ICCJ. Decizia nr. 3370/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3370/2011
Dosar nr. 5003/100/2009
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 4935 din 6 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş a fost respinsă excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtă si s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC T.M.H.D. SRL (fostă B.T.I. România SRL) împotriva pârâtei SC R.G.H.C. SRL Vişeu de Sus. În consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 51.326,26 lei debit, 51.326,26 lei penalităţi de întârziere şi 3.664, 05 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reclamantei de amendare a pârâtei, precum şi acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pârâta a achiziţionat de la reclamantă patru stivuitoare Diesel BT Cargo şi a încheiat cu aceasta două contracte de service, pentru întreţinerea şi repararea ce rezulta din uzura lor fizică, fără să achite contravaloarea prestaţiilor, instanţa acordând contravaloarea facturilor însoţite de rapoarte de service însuşite de beneficiar prin semnătură şi ştampilă, cu penalităţile de întârziere contractuale aferente, al căror cuantum nu a depăşit debitul principal.
Cu privire la cererea reconvenţională, având ca obiect obligarea reclamantei să execute pe cheltuiala sa lucrările de reparaţii şi punere în funcţiune a celor patru stivuitoare, s-a reţinut că, pe parcursul duratei de valabilitate a celor două convenţii, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile de întreţinere şi reparaţii asumate, conform facturilor emise până la data de 13 martie 2007. acceptate de pârâtă, fiind respinsă proba cu expertizarea tehnică a utilajelor, dată fiind perioada îndelungată scursă de la data expirării convenţiilor de service.
Cât priveşte al doilea capăt din acţiunea reconvenţională, având ca obiect pretenţii rezultate dintr-un contract de închiriere a trei utilaje, încheiat de reclamantă cu o terţă persoană, s-a reţinut că acestea nu îi pot fi imputate reclamantei, deoarece închirierea a avut loc după expirarea perioadei în care reclamanta şi-a asumat obligaţia de întreţinere şi reparare, respectiv, după data de 1 aprilie 2007.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 75 din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, în sensul schimbării în parte a acesteia şi admiterii acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 92.241,90 lei contravaloare facturi, 92.241,90 lei penalităţi de întârziere şi 7.966,88 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel. Au fost menţinute restul dispoziţiile sentinţei
În considerentele deciziei, instanţa de apel, în contextul în care arată că prin apel nu se contestă temeinicia hotărârii, prin prisma unei reţineri eronate a stării de fapt ce rezultă din probe, relevă existenţa altor probe, conform cărora întregul debit a fost recunoscut de către societatea pârâtă.
Concret este vorba despre procesul-verbal încheiat la data de 24 martie 2009 între mandatarul reclamantei şi reprezentantul legal al pârâtei, din conţinutul căruia rezultă că acesta din urmă a prezentat şase bilete la ordin, în valoare de 92.421,9 lei reprezentând debit principal, emise în favoarea SC B.T.I. SRL, având anexate în copie biletele la ordin, precum şi despre procesul-verbal încheiat la data de 26 martie 2009, prin care se atestă predarea unor copii de pe aceleaşi bilete la ordin, emise în beneficiul SC T.M.H.D. România SRL.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta SC R.G.H.C. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că cele două procese-verbale au fost greşit interpretate, prin schimbarea naturii sau înţelesului vădit neîndoielnic al acestora.
Astfel sunt invocate dispoziţiile art. 1169 şi art. 1073 C. civ. şi se arată că reclamanta nu era îndreptăţită să solicite plata contravalorii unor servicii a căror prestare nu a fost dovedită, iar obligaţia de a proba existenţa raportului juridic obligaţional revenea reclamantei, câtă vreme prin probele administrate s-a probat doar faptul că pârâta, prin reprezentant legal s-a obligat la plata unei sume de bani, obligaţie care este însă fără cauză, fiind fără efect, conform art. 966 C. civ.
Recurenta contestă forţa probantă a celor două procese-verbale reţinute în apel, care, în opinia sa, pot fi, cel mult, un început de dovadă scrisă.
Cu privire la interpretarea convenţiilor, potrivit art. 977-985 C. civ., recurenta susţine că soluţia instanţei este nelegală, deoarece art. 978 C. civ. nu îşi găseşte aplicarea. Astfel, remiterea şi redobândirea mai apoi a unui înscris original, nu reprezintă un act, ci un fapt juridic.
De asemenea, instanţa se contrazice atunci când afirmă că doar o factură acceptată de destinatar face dovada în contra beneficiarului, dar în acelaşi timp reţine ca fondate pretenţiile întemeiate pe facturi nesemnate şi neştampilate de beneficiar.
Se mai invocă şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanţelor în legătură cu împrejurarea reţinută prin decizie conform căreia pârâta nu a formulat cerere reconvenţională vizând dovedirea lipsei raportului obligaţional real, a lipsei contraprestaţiei din partea reclamantei, care să justifice obligarea pârâtei în tot la plata sumei solicitate.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 august 2011 (fila 10-12), intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei din apel, arătând în apărare că emiterea unor instrumente de plată în care se menţionează expres facturile fiscale care ar urma să se deducă prin încasarea acestora, de către reprezentantul societăţii comerciale, reprezintă o acceptare a acestora la plată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
În baza raporturilor comerciale stabilite între părţi, reclamanta SC T.M.H.D. România SRL (fostă SC B.T.I. România SRL) i-a vândut pârâtei SC R.G.H.C. SRL patru utilaje tehnologice, pentru întreţinerea şi repararea cărora, rezultată din procesul de uzură fizică, s-au încheiat două contracte de service, respectiv Proiectul AIM nr. 72 din 1 martie 2004 şi Proiectul AIM nr. 73 din 1 aprilie 2005, pe o durată de 2 ani fiecare, astfel că, la data de 1 aprilie 2007 a încetat calitatea reclamantei de debitoare a obligaţiei de întreţinere şi reparaţie, faţă de pârâtă.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei având ca obiect plata contravalorii serviciilor prestate de către aceasta în baza celor două proiecte, reţinând apărările pârâtei care, contestând faptul că aceste servicii au fost efectiv prestate, a solicitat depunerea în probaţiune a rapoartelor de service care au stat la baza emiterii facturilor în litigiu.
Drept urmare, au fost depuse parţial aceste înscrisuri, iar raportat la această împrejurare, precum şi la faptul că, o parte a rapoartelor nu au fost însuşite de către beneficiar, acţiunea a fost admisă doar în parte.
În apel, urmare a admiterii acestuia şi schimbării în parte a sentinţei, a fost admisă în întregime acţiunea reclamantei, cu luarea în considerare a probelor care au fost depuse în completare, conform cărora, instanţa a ajuns la concluzia că suma solicitată prin acţiune a fost recunoscută şi se datorează reclamantei.
Criticile recurentei, aşa cum rezultă din dezvoltarea lor, în prima parte a recursului, încearcă să repună în discuţie considerentele care au stat la baza formulării cererii reconvenţionale şi care, deşi înlăturate prin hotărârea primei instanţe, nu au făcut obiect al criticilor în calea de atac a apelului care ar fi putut fi exercitată de către pârâtă şi sub acest aspect.
Contrar celor susţinute de recurentă, la baza hotărârii criticate nu stau în exclusivitate menţiunile din cele două procese-verbale care completează probatoriul în speţă, apreciate ca recunoaşteri ale pretenţiilor reclamantei, ci, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de judecată, aceste înscrisuri vin în completarea celor deja existente, procedându-se la coroborarea lor, pentru ca, în final, să se ajungă la concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantei, în totalitate.
Asemenea chestiuni de fapt, legate de modalitatea interpretării, a aprecierii probaţiunii administrate în fazele procesuale anterioare nu pot fi analizate în această fază procesuală.
În ceea ce priveşte regulile de interpretare ale actelor juridice, instanţa a aplicat corect prevederile legale cuprinse în art. 977-985 C. civ., întrucât, cele reţinute cu privire la interpretare, în sensul producerii de efecte juridice, vizează facturile fiscale care au fost îndepărtate din economia cauzei de către prima instanţă şi cărora li s-a dat eficienţă în apel prin coroborarea lor cu noile înscrisuri, facturi care reprezintă acte juridice, contracte comerciale în formă simplificată, aşa încât, cu privire la acest aspect, criticile din recurs nu sunt fondate.
De asemenea, se va reţine că nu au fost încălcate în speţă, prevederile art. 966 C. civ., în sensul că ar fi lipsit de cauză temeiul obligaţiei pârâtei la plată, pe considerentul, deja reţinut, că, la baza stabilirii obligaţiei de plată a stat întreg ansamblul probator administrat în cele două faze procesuale, iar nu doar cele două procese-verbale menţionate în apel.
În ceea ce priveşte teoria asumării unei obligaţii de plată fără cauză, din eroare se va reţine că, invocarea neefectuării de către reclamantă a prestaţiilor care să dea naştere obligaţiei corelative a pârâtei la achitarea acestora, a fost realizată prin formularea unei cereri reconvenţionale în primă instanţă, care însă a fost respinsă, astfel că, rolul activ al instanţei, invocat de recurentă potrivit art. 129 C. proc. civ., nu poate suplini lipsa de diligenţă a pârâtei manifestată prin neexercitarea căii de atac a apelului în această privinţă, după cum nici nu poate veni în contradicţie cu principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Pentru toate aceste considerente, în lumina dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind fondat, recursul declarat de pârâtă urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.G.H.C. SRL VIŞEU DE SUS împotriva deciziei civile nr. 75/2011 din 4 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3386/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3338/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
