ICCJ. Decizia nr. 3386/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3386/2011
Dosar nr. 2576/91/2009
Şedinţa publică din 12 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 7 august 2009, reclamanta P.B., în calitate de moştenitoare a defunctului P.I.T., a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Vrancea - să constate că autorul său, prin pronunţarea sentinţei penale nr. 11 din 17 ianuarie 1958, a suferit o condamnare politică şi să oblige pârâţii la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare, în cuantum de 400.000 euro, echivalentul în lei, la data plăţii efective.
Reclamanta a mai solicitat totodată şi acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1, 2 şi 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că soţul său a fost condamnat, prin hotărâre penală definitivă, la 6 ani de închisoare şi 2 ani interdicţie corecţională, pentru săvârşirea delictului de rebeliune - în temeiul dispoziţiilor art. 258 - 260 C. pen., în redactarea în vigoare la acea dată, precum şi la confiscarea totală a averii.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 118 din 18 februarie 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R., de la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
A respins cererea vizând acordarea despăgubirilor materiale, ca neîntemeiată.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Vrancea. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut în esenţă că autorul reclamantei s-a opus colectivizării iar această atitudine a generat represalii din partea autorităţilor vremii care au culminat cu o condamnare penală şi o pedeapsă privativă de libertate pe care cel în cauză a executat-o parţial în perioada 4 decembrie 1957 - 1 martie 1960.
În perioada executării condamnării, se mai arată, martorii au învederat că soţul reclamantei a fost mutat în mai multe locuri de detenţie, fiind supus unor violenţe fizice şi psihice, înfometării şi umilinţei, ca de altfel, toţi deţinuţii politici.
Suferinţele psihice au continuat şi după eliberare, martorii arătând că în permanenţă a existat o presiune morală, reclamanta şi soţul său fiind urmăriţi de autorităţi.
În consecinţă, conchide instanţa fondului, reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit de autorul ei, astfel că este îndreptăţită să solicite despăgubiri, la calculul cărora, urmează a se avea în vedere că cel în cauză a beneficiat şi de reparaţiile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, precum şi de faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparaţii.
Prin Decizia nr. 187/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul reclamantei şi schimbând în parte sentinţa, a mărit cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantei, de la 25.000 euro, la 35.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R., de la data plăţii.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Judeţului Vrancea.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că din compararea actelor de stare civilă prezentate rezultă că autorul reclamantei este una şi aceeaşi persoană cu cel condamnat politic la 6 ani închisoare, 2 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru delictul de rebeliune.
Chiar dacă autorului reclamantei i s-a acordat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 o indemnizaţie lunară şi a fost scutit de impozit, despăgubirile morale acordate de prima instanţă nu sunt „prea mari" ci chiar la un nivel minim, raportat la durata arestării şi consecinţele fizice şi morale care au generat această stare asupra condamnatului politic şi a familiei acestuia.
Ca atare, s-a apreciat ca fondată critica reclamantei vizând cuantumul acestor despăgubiri, care au fost majorate de la 25.000 euro, la 35.000 euro, echivalentul în lei, la data plăţii.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanta P.B. cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., reclamanta critică hotărârile date în cauză, pe considerentul greşitei cuantificări a despăgubirilor care, în suma stabilită, nu sunt de natură să acopere prejudiciul moral suferit de autorul său ce a fost privat de libertate peste 2 ani, printr-o condamnare nedreaptă cu caracter politic şi supus unor violenţe fizice şi psihice, precum şi privaţiuni, având drept scop exterminarea acestei categorii de deţinuţi.
Nu s-au avut în vedere, mai susţine recurenta, „criteriile limitative" reliefate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în alte speţe similare, au acordat sume mult mai mari.
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac pe temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 1, 5 şi 9 din C. proc. civ., Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, critică hotărârile pronunţate în cauză, după cum urmează:
- instanţele au încălcat formule de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., omiţând să verifice dacă cererea de chemare în judecată şi cererea de apel îndeplinesc toate cerinţele de formă impuse de lege, în condiţiile în care nu au fost semnate de către reclamantă, obligaţie procesuală impusă de art. 112 pct. 6 şi art. 287 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
- hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Astfel, în condiţiile în care acţiunea a fost structurată pe mai multe capete de cerere, soluţionarea primelor două, faţă de conţinutul acestora, impunea participarea procurorului, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, lipsa concluziilor reprezentantului Ministerului Public, atrăgând astfel nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate în cauză.
- instanţele au interpretat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, singurii care ar putea avea calitate procesuală activă în astfel de litigii fiind persoanele condamnate, în timp ce soţia ori descendenţii dobândesc această calitate doar în situaţia când sunt continuatori ai acţiunii introdusă de autorul lor, întrucât dreptul la repararea unui prejudiciu moral este de natură exclusiv personală.
Or, conchide recurentul, reclamanta din prezenta cauză nu a suferit personal vreo condamnare cu caracter politic, această condamnare fiind suportată de soţul său, decedat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.
- despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei, au fost greşit cuantificate, fără a se ţine seama de criteriile menţionate cu titlu exemplificativ în chiar OUG nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Astfel, în ce priveşte criteriile de reparare echitabilă şi integrală a prejudiciului moral suferit, se constată din probele administrate că atât condamnarea cu caracter politic cât şi privarea de libertate, au pricinuit în adevăr autorului reclamantei, suferinţe fizice şi psihice care au adus atingere unor valori esenţiale ce definesc persoana umană.
Instanţa de apel a greşit însă în stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral încercat de autorul său.
Astfel, deşi este unanim admis că în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se apreciază, în raport de circumstanţele cauzei, că suma de 35.000 euro, echivalentul în lei, acordată de instanţa de control judiciar, depăşeşte limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţele omeneşti încercate de autorul reclamantei şi familia sa.
Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral, există totuşi limite ale reparaţiei lui impuse de particularităţile fiecărei cauze şi de prudenţa ce trebuie manifestată, pentru ca atenuarea daunei să ofere o reparaţie, cu caracter compensatoriu, dacă nu integrală măcar, pe cât posibil, suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
În speţă, se consideră că, autorul reclamantei care a fost doar timp de doi ani privat de libertate, urmare condamnării politice, pentru restul pedepsei fiind graţiat, a beneficiat şi de unele drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, respectiv o indemnizaţie lunară de 446 RON, începând cu 1 aprilie 1990 şi scutirea de impozitul pe teren şi construcţie, toate acestea incluzându-se în criteriile de reparare echitabilă a daunelor suferite, criterii redate de altfel, cu titlu exemplificativ şi prin dispoziţiile OUG nr. 62/2010.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, se apreciază că instanţa de fond a cuantificat corect cuantumul daunelor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de autorul său.
Pentru aceleaşi considerente, ca cele mai sus expuse, urmează a se respinge însă recursul declarat de reclamanta P.B., împotriva aceleiaşi decizii, cu precizarea că, criteriile la care s-a făcut referire mai sus, trebuiesc interpretate în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte iar în ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană, la care se face trimitere, aceasta nu condiţionează neapărat constatarea prejudiciului moral, de acordarea unei compensaţii materiale, decât atunci când s-a făcut dovada că prejudiciul nu este suficient acoperit prin constatarea încălcării.
Or, după anul 1990, în mod public, Statul Român, a condamnat regimul comunist iar prin Decretul-Lege nr. 118/1990, au fost acordate mai multe drepturi în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, toate acestea reprezentând, în sine, o satisfacţie morală acordată celor care s-au opus regimului totalitar.
Celelalte critici formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, se privesc însă ca nefondate. Astfel, nu se poate reţine o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul lipsei semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, în condiţiile în care avocatul ales a prezentat atât la fond cât şi în apel împuternicirea avocaţială în baza căreia a reprezentat partea în faţa acestor instanţe şi a semnat actele menite să conserve drepturi supuse unui termen prevăzut de lege, care s-ar fi pierdut prin neexercitarea lor la timp.
De altfel, această critică a fost formulată omisso medio, fără a fi iterată în apel, sub aspectul nesemnării cererii de chemare în judecată iar în ceea ce priveşte cererea de apel, semnătura avocatului este acoperitoare în raport de dispoziţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora dacă acesta a asistat pe o parte la judecarea pricinii, el poate să exercite, chiar fără mandat, orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţată în acea pricină.
Tot astfel, potrivit art. 133 alin. (2) din acelaşi Cod, lipsa semnăturii, se poate complini în tot cursul judecăţii, odată ce pârâtul o invocă, reclamantul trebuind să semneze cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare următoare. Or, aşa cum s-a arătat, pentru prima dată în recurs pârâtul invocă acest viciu procedural acoperit de altfel, prin împuternicirea dată avocatului.
Cât priveşte critica vizând soluţionarea cauzei, fără participarea procurorului, condiţie impusă prin dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit alin. (1) şi (5) al textului mai sus citat, persoanele condamnate penal, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, participarea procurorului fiind obligatorie.
Or, din probele administrate rezultă că în sarcina autorului reclamantei, P.T., s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 258, 259 şi 260 C. pen., prin sentinţa penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanţa (Dosar nr. 2576/91/2009 al Tribunalului Vrancea, secţia civilă).
Conform cu art. 1 alin. (2) din lege, condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 258 – 261 C. pen. de la 1936, republicat în M. Of. nr. 48/02.02.1948, cu modificările ulterioare, constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Or, legiuitorul a instituit obligativitatea participării procurorului doar la judecata cererilor vizând constatarea caracterului politic al unei condamnări, pentru oricare alte fapte decât cele prevăzute în actele normative enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a) - j) din lege.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la caracterul inadmisibil al acţiunii, în considerarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei care ar fi putut doar să continue acţiunea introdusă de autorul său şi nu să o formuleze în nume propriu avându-se în vedere caracterul exclusiv personal al prejudiciului moral.
Astfel, reclamanta îşi legitimează calitatea procesuală activă, în baza legii care, în art. 5 alin. (1), stabileşte fără echivoc, dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum şi după decesul acesteia, dreptul soţului sau al descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanţei, în termen de 3 ani, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Ca atare, simpla dovadă a rudeniei, în gradul permis de lege, cu cel care a suferit prejudiciul moral, urmare condamnării politice a îndreptăţit-o pe cea în cauză, să iniţieze demersul judiciar.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul reclamantei urmează a se respinge, iar recursul pârâtului se va admite, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.B. împotriva deciziei nr. 187/A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Vrancea şi modifică în parte Decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 118 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3388/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3384/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
