ICCJ. Decizia nr. 3389/2011. Civil. Acţiune în concurenţa neloială. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3389/2011
Dosar nr. 7580/3/2010
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.- Reclamanta SC S.Y.I.V.T.A.S. persoană juridică turcă, cu sediul în Istambul, a solicitat, prin acţiunea introductivă de instanţă, din data de 10 februarie 2010, obligarea pârâtei SC D.C. SRL să înceteze faptele de concurenţă neloială săvârşite începând cu luna decembrie 2009, fapte ilicite care se circumscriu ipotezei sancţionate de art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 11/1991 modificată; totodată reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 6 şi art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Potrivit reclamantei, pârâta activează pe piaţă în acelaşi domeniu, respectiv captarea, tratarea şi distribuţia apei , precum şi colectarea şi epurarea apelor uzate, context în care, începând cu luna decembrie 2009 a demarat o serie de acţiuni denigratoare la adresa societăţii şi a Sucursalei sale din România, materializate prin transmitere la data de 21 decembrie 2009 către SC A.C. SA GALAŢI, unul dintre beneficiarii serviciilor prestate de societate, a unui înscris în care afirma ca societatea S.Y.I.V.T.A.S. este în stare de faliment.
Susţine reclamanta că, în realitate, societatea nu este în faliment, împrejurare dovedită cu înscrisuri emanând de la autorităţile competente din Turcia, dar, cu toate acestea prin demersul ilicit al pârâtei, reprezentantul beneficiarului SC A.C. SA, în considerarea celor afirmate de pârâtă a luat în discuţie încetarea contractului.
În consecinţă, reclamanta apreciază că, fapta pârâtei a fost de natură să-i producă un prejudiciu major din perspectiva imaginii în domeniul în care activează, impietând totodată asupra bunului mers al afacerii sale.
Sentinţa pronunţată de prima instanţă.
II - Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, investit cu soluţionarea acţiunii de faţă, prin sentinţa comercială nr. 6792 din 07 iunie 2010 a admis acţiunea şi a obligat pârâta să înceteze faptele de concurenţă neloială, respectiv să nu expedieze către beneficiarii serviciilor reclamantei vreun înscris conţinând afirmaţiile transmise către SC A.C. SA.
Prima instanţă a reţinut din materialul probator administrat că sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru existenţa faptelor de concurenţă neloială în sensul art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991 – respectiv un act de comunicare din partea pârâtului care să aibă ca obiect afirmaţii mincinoase asupra unui concurent, afirmaţiile de natură să afecteze bunului mers al întreprinderii concurente.
În acest sens, instanţa constată că prin adresa nr. 21385/2009 pârâta a învederat unui partener comerciale al reclamantei starea de insolvenţă a societăţii oferindu-se totodată pentru finalizarea lucrărilor derulate de reclamantă, iar contrar celor susţinute de pârâtă, reclamanta a dovedit împrejurarea că nu se află în stare de faliment prin relaţiile obţinute de la Oficiul Registrului Comerţului din Turcia.
În opinia instanţei, afirmaţiile mincinoase făcute de pârâtă sunt de natură să dăuneze bunului mers al activităţii desfăşurate de reclamanta prin desmembrămintele sale, o dovadă în acest sens este şi faptul ca Societatea A.C. GALAŢI s-a adresat reclamantei solicitându-i o evaluare financiară.
III – Apelul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 32 din 27 ianuarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei fondului.
Examinând criticile formulate prin cererea de apel, de netemeinicie şi nelegalitate a hotărârii primei instanţe sub aspectul stabilirii greşite a situaţiei de fapt şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, instanţa de apel apreciază că informaţia furnizată de pârâta prin adresa încriminată nr. 21385 din 19 decembrie 2009 relativă la starea de faliment a reclamantei, are un caracter mincinos, în condiţiile în care nu există o hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească care să constate starea de faliment a societăţii mamă de naţionalitate turcă sau a desmembrămintelor sale cu activitate pe teritoriul României.
Totodată, Curtea reţine că pârâta este o societate concurentă care are în obiectul de activitate lucrări şi servicii de genul celor prestate de reclamantă, iar preocuparea manifestată a pârâtei, care este un terţ desăvârşit faţă de contractul încheiat cu SC A.C., cu privire la finalizarea lucrărilor la Staţia de Epurare Galaţi, denotă indubitabil că acţiunea întreprinsă a fost voluntară şi neloială cu un evident potenţial păgubitor pentru reclamantă în raporturile cu partenerul ei contractual prin afectarea încrederii reciproce.
IV – Recursul.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC D.C. SRL a declarat recurs la data de 5 aprilie 2011, în termen legal solicitând modificarea în tot a deciziei instanţei de apel, cât şi a sentinţei fondului, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că hotărârile pronunţate în cauză sunt lipsite de temei legal, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor cuprinse în art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, pentru ca fapta să constituie concurenţa neloială.
Argumentele recurentei sunt, în esenţă următoarele:
Cu privire la conţinutul înscrisului şi la subiectul la care acesta face referire susţine că informaţia vizând fapt că societatea reclamantă este în faliment corespunde realităţii, potrivit actelor noi anexate la prezentul recurs, care atestă existenţa dosarului nr. 544 din 18 mai 2009 înregistrat pe rolul Secţiei comerciale a Curţii din Istambul având ca obiect falimentul (suspendarea falimentului) societăţii reclamante, dosar finalizat prin hotărârea nr. 365 din 3 iunie 2010 a Curţii în sensul declarării falimentului societăţii turce.
Totodată recurenta arată că informarea cu privire la faptul că societatea reclamantă se află în faliment a fost făcută de dl. D.D. (administratorul societăţii pârâte) şi în exercitarea atribuţiilor şi obligaţiilor pe care acesta le are în cadrul A.R.A. încă din anul 2006 conform recomandării nr. 395 din 4 iunie 2011 emanând de la această entitate.
Referitor la calitatea de societate concurentă recurenta arată că interpretarea dată de instanţă este minimalistă fără o aprofundare a posibilităţii de înlocuire într-un contract cu finanţare europeană ca cel în cauză, posibilităţi care din punct de vedere legal sunt strict reglementate şi sunt de competenţa exclusivă a autorităţii contractante respective.
Cu privire la cea de-a treia condiţie impusă de textul de lege, respectiv ca afirmaţia să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente, recurenta susţine că informaţia transmisă nu a avut un efect direct asupra activităţii societăţii reclamantei, care a primit în continuare fondurile necesare executării contractului.
În susţinerea recursului recurenta a ataşat copie în traducere legalizată a Hotărârii nr. 365/2010 pronunţată de Secţia comercială a Curţii din Istambul, şi adresa nr. 395 din 4 aprilie 2011 emisă de A.R.A.
Intimata reclamantă nu s-a prezentat la termenul acordat pentru judecarea recursului, deşi a fost legal citată, şi nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.
V - Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în contextul criticilor formulate şi în raport şi de înscrisurile noi depuse în această fază procesuală în completarea probatoriului deja administrat constată următoarele:
Chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentei cauze, constă în a şti dacă faptele imputate pârâtei recurente în circumstanţele concrete în care s-au săvârşit reprezintă un act de concurenţă neloială reglementat de Legea nr. 11/1991.
1. Cu privire la legea aplicabilă.
Conceptul de concurenţă neloială din punct de vedere legal este definit în art. 2 din Legea nr. 11/1991 potrivit căruia constituie concurenţă neloială, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitate industrială, de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor şi de efectuare a prestărilor de servicii.
Deşi la prima vedere această definiţie legală a concurenţei neloiale pare insuficient de analitică dispoziţiile art. 2 trebuie înţelese în contextul celorlalte prevederi din lege respectiv art. 1 potrivit cărora comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună credinţă potrivit uzanţelor cinstite, art. 11, referitor la practici contrare uzanţelor comerciale cinstite şi art. 4 care reglementează categoriile de acte şi fapte de concurenţă neloială sancţionate contravenţional.
O primă concluzie care se impune din analiza dispoziţiilor legale sus menţionate incidente în cauză este aceea că în sfera concurenţei neloiale reglementată de Legea nr. 11/1991 intră acele acte sau fapte incriminate ca şi contravenţie, infracţiuni sau doar delicte civile, prin care comercianţii încalcă cu intenţie ori numai din culpă atât prevederi legale care cârmuiesc concurenţa şi sau uzanţele cinstite în afaceri, în scopul atragerii unui număr cât mai mare de clienţi dinspre concurenţi.
2. Revenind la cauza de faţă, prin decizia atacată a fost confirmată soluţia fondului în sensul comiterii de către societatea pârâtă a unei fapte de concurenţă neloială ce constituie şi contravenţie în sensul Legii nr. 11/1991 respectiv comunicarea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent afirmaţii referitoare la starea de faliment a acestuia.
Faptele incriminate prin art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991 se înscriu în categoria faptelor de denigrare făcute de autor, în detrimentul unui competitor, referitor la persoana comerciantului a onorabilităţii sale, suficient de grave încât să aducă o atingere bunului mers al întreprinderii denigrate.
În ce priveşte latura obiectivă a faptelor de denigrare, textul de lege are în vedere ca afirmaţiile denigratoare să nu corespundă realităţii, să fie mincinoase, împrejurare pe care autorul denigrării să o fi cunoscut la momentul comunicării.
Or, în cauză, comunicarea, făcută confidenţial de pârâtă prin adresa nr. 21385 din 19 decembrie 2009 referitoare la faptul că reclamanta „este în stare de faliment” nu era neconformă cu realitatea aşa cum s-a dovedit indubitabil prin actul nou depus în recurs – respectiv hotărârea pronunţată de Secţia Comercială 1 a Curţii din Istambul pronunţată în dosarul nr. 2009/544 înregistrat pe rolul Curţii la data de 18 mai 2009 având ca obiect suspendare faliment.
Din dispozitivul acestei hotărâri rezultă că cererea de suspendare faliment înaintată de societatea turcă S.Y.I.V.T.A.S. la data de 18 mai 2009 conform hotărârii Consiliului de Administraţie al Societăţii din 21 aprilie 2009, pe un termen de un an, în baza unui proiect de îmbunătăţire, a fost respinsă, cu motivarea că nu poate fi vorba de speranţa unei îmbunătăţiri a situaţiei în sensul art. 324 C. com. turc, iar creditorii au demarat procedura imediată de faliment.
Prin aceiaşi hotărâre s-a declarat falimentul societăţii începând cu 3 iunie 2010 ora 14,15.
Prin urmare, informaţia diseminată de societatea pârâtă prin adresa din decembrie 2009 referitoare la starea de faliment a societăţii reclamantei era conformă cu realitatea deoarece societatea se afla la acea dată într-o procedură de faliment derulată conform dispoziţiilor codului comercial turc, procedură în cadrul căreia solicitase pe cale de acţiune suspendarea falimentului pe baza unui proiect de îmbunătăţire a activităţii cerere care a fost respinsă.
Cum conţinutul obiectiv al denigrării ca formă de manifestare a concurenţei neloiale nu este îndeplinită, reţinerea faptei nu au suport legal, chiar dacă în opinia Curţii pârâta, îndeplineşte condiţia de potenţial concurent, activând în acelaşi domeniu de activitate.
Altfel spus, într-o economie de piaţă în competiţia dinte agenţii economici, pentru câştigarea extinderea sau păstrării clientelei, transmiterea de informaţii de natura celei analizate, care corespunde realităţii nu reprezintă o concurenţă ilicită deoarece Legea nu sancţionează o astfel de formă de competiţie.
3. Sub un alt aspect, chiar şi în absenţa acestei probe irefutabile cu privire la realitatea stării de faliment în care se află reclamanta, din perspectiva criteriului bunei credinţe şi a uzanţelor cinstite în evaluarea comportamentului pârâtei, raportat la modul în care a fost transmisă informaţia urmată de solicitarea de a fi verificată de destinatar pentru oficializarea ei, nu rezultă o intenţie de denigrare ca formă competiţională pe care legea o prohibă deoarece lipseşte o cerinţă esenţială, referitoare la caracterul credibil al denigrării pentru destinatarul ei, or, pârâta a transmis informaţia sub rezerva verificării ei de către destinatar, distinct de faptul că destinatarul fiind un comerciant se prezumă că are un nivel de înţelegere a informaţiei , astfel cum a fost comunicată, peste standardele de referinţă medii ale unui client neprofesionist. În alte cuvinte nici sub aspectul elementului psihic cerinţa credibilităţii defăimării nu era îndeplinită.
4. Curtea constată totodată că reclamanta în acţiunea în concurenţă neloială promovată la data de 11 februarie 2010, a afirmat ritos că nu este în faliment, trecând sub tăcere acţiunea pendinte pe rolul instanţelor turce, având ca obiect suspendarea falimentului, şi semnificaţia juridică a procedurii declanşate în Turcia, iar în apel şi recurs nu s-a mai prezentat şi nu a depus întâmpinare pentru a oferi propriile argumente şi explicaţii cu privire la procedura la care era supusă, dacă procedura implica şi o etapă de redresare a comerciantului aflat în dificultate şi consecinţele juridice ale formulării unei astfel de acţiuni.
5. Aşa fiind, Înalta Curte constatând că în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, reţinerea faptei de concurenţă neloială în sarcina pârâtei prin denigrarea unui concurent de pe piaţă în scopul dăunării bunului mers al activităţii acestuia, nu subzistă în raport de dispoziţiile legale incidente art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, va admite prezentul recurs în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. şi va modifica decizia atacată cu consecinţa admiterii apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei fondului pe care o va schimba în întregime în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanta, ca parte căzută în pretenţii va fi obligată să-i achite pârâtei SC D.C. SRL suma de 2.018,6 lei cheltuieli de judecată ocazionate de acest litigiu reprezentând onorariu de avocat şi taxe judiciare de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 32 din 27 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică şi în consecinţă:
Admite apelul declarat de pârâta SC D.C. SRL BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 6792 din 7 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în întregime, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC S.Y.I.V.T.A.S. BUCUREŞTI.
Obligă intimata reclamantă SC S.Y.I.V.T.A.S. BUCUREŞTI să-i achite pârâtei SC D.C. SRL BUCUREŞTI suma de 2.018,6 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 3397/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3388/2011. Civil. Acţiune în anulare a... → |
---|