ICCJ. Decizia nr. 3496/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3496/2011
Dosar nr.16461/3/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 12 mai 2008, şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., SC H.N. SA şi SC H. SA. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în urma comparării titlurilor de proprietate, să oblige pârâtele SC H.N. SA şi SC H. SA, să îi lase în deplină proprietate şi posesie cele două spaţii comerciale aflate la parterul imobilului situat în sectorul 1.
Prin sentinţa civilă nr. 2782 din 18 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. b din C. proc. civ., valoarea spaţiilor revendicate depăşind 5 milioane lei vechi.
Învestit cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 1285 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert T.Z. având destinaţia de magazine aflate la parterul imobilului din sector 1 Bucureşti.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., în baza testamentului public, iar acesta împreună cu fratele său, U.M. au dobândit un teren în suprafaţă de 410 mp, pe care ulterior s-a edificat o construcţie cu 3 etaje, parter şi pivniţă în baza autorizaţiei obţinute în anul 1939.
Coroborând probele administrate, tribunalul a reţinut că spaţiile comerciale aflate la parterul imobilului, revendicate în prezenta cauză se află în proprietatea SC H.N. SA, rezultată în urma divizării fostului I.C.R.A.L. Herăstrău.
Având în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., cum reclamantul şi-a dovedit calitatea de succesor în drepturi al foştilor proprietari ai imobilului de la adresa în litigiu, inclusiv asupra spaţiilor comerciale revendicate, justificând existenţa unui „bun" în patrimoniul său în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vreme ce pârâţii deţin aceste spaţii ca urmare a preluării acestora de către stat în baza unui act normativ considerat abuziv de Legea nr. 10/2001, respectiv Decretul nr. 92/1950, tribunalul a apreciat întemeiate pretenţiile reclamantului şi, în consecinţă, a obligat pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert T.Z. având destinaţia de magazine aflate la parterul imobilului din sectorul 1 Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Statul Român prin M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti, SC H. SA şi SC H.N. SRL.
Prin Decizia civilă nr. 92/ A din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi SC H. SA, a admis apelul declarat de pârâta SC H.N. SA şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea îndreptată împotriva pârâtei SC H.N. SA ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelantul Statul Român prin M.F.P. a reiterat excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului.
Curtea a constatat că, potrivit precizării făcute de reclamant prin avocat la termenul de judecată din 03 septembrie 2008, prima instanţă reţinut că nu s-a formulat distinct un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului şi a respins excepţia lipsei interesului ca rămasă fără obiect.
Or, având în vedere principiul disponibilităţii acţiunii civile, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa este ţinută să se pronunţe numai asupra obiectului cererii (înţeles ca „petit" al acţiunii), astfel cum a fost formulat de către reclamant. Cât timp acesta a precizat în mod expres că nu a formulat distinct un capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, instanţa nu e învestită cu un asemenea capăt de cerere, astfel încât excepţia lipsei de interes a formulării unui asemenea capăt de cerere apare ca lipsită de obiect.
Dincolo de aceste consideraţii procedurale, faptul că este necesară, ca şi operaţiune juridică inclusă în soluţionarea revendicării, analizarea valabilităţii titlului statului, nu duce la concluzia ca există un petit cu acest obiect, pentru a răsturna concluzia mai sus prezentată. Astfel, acest motiv de apel este nefondat.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de apelant, curtea de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, instanţa supremă nu a stabilit de plano o inadmisibilitate a acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., urmând ca instanţele de judecată învestite cu astfel de cereri să se pronunţe pe fondul revendicării.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta SC H. SA, Curtea de apel a reţinut, sub aspectul criticilor reiterate ulterior în calea de atac a recursului că, în mod corect, prima instanţă a acordat preferinţă titlului reclamantului.
Astfel, reclamantul este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., iar acesta a dobândit un teren de 410 mp, pe care ulterior s-a edificat o construcţie cu 3 etaje, parter şi pivniţă.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia 4620 din Anexa de Bucureşti figurând pe numele de M.U. şi F. apartamente situate în Bucureşti.
Curtea a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, acest act normativ nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate pentru stat.
În ceea ce priveşte titlul apelantei SC H. SA, curtea a constatat că imobilele revendicate figurează în actul constitutiv al SC H. SA, în care se stabileşte în mod expres că din capitalul social iniţial fac parte, ca şi aport în natură, printre alte imobile, şi imobilele din sectorul 1.
În cuprinsul aceluiaşi act constitutiv, se arată că, prin Hotărârea Adunării generale extraordinare a acţionarilor din data de 06 ianuarie 2000 a SC H.N. SA, s-a dispus divizarea societăţii în două societăţi, după cum urmează: SC H.N. SA (în prezent SC H.N. SRL) şi SC H. SA.
Rezultă că, pe de o parte, există dovada preluării bunului imobil de către stat, iar pe de altă parte, acesta figurează în prezent în patrimoniul unei societăţi pe acţiuni cu capital privat, ca aport în natură din partea acţionarilor persoane fizice.
La dosar nu a fost depusă de către această societate nicio dovadă a dreptului de proprietate al acţionarilor care au făcut acest aport în natură, dovadă care se impunea pentru a se putea realiza operaţiunea juridică de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acţiunii în revendicare.
Analiza preferabilităţii între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, însă, în situaţia de faţă, nu se poate reţine existenţa unui „bun" în favoarea niciuneia dintre părţi.
Astfel, întrucât legea specială sau prevederile C.E.D.O. nu reuşesc să ofere criterii obiective şi suficiente pentru soluţionarea cererii de revendicare, singurele criterii disponibile sunt cele oferite de dreptul comun.
Curtea a constatat că ambele părţi invocă un titlu, dar pârâta nu face dovada succesiunii dreptului de proprietate pe care îl invocă de la Statul Român către SC H.N. SA, iar apoi către acţionarii persoane fizice care au constituit SC H. SA, astfel încât lanţul transmisiunilor nu este dovedit în favoarea pârâtei.
Prin urmare, titlul de proprietate invocat de reclamant este preferabil, fiind şi mai vechi, dar fiind dovedită şi succesiunea legală a acestuia faţă de titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Analizând apelul formulat de apelanta SC H.N. SRL, curtea a constatat că, din coroborarea datelor ce rezultă din adresa din 09 ianuarie 2008 cu conţinutul şi constatările raportului de expertiză efectuat în acelaşi dosar, reiese că spaţiile comerciale aflate la parterul imobilului, revendicate în prezenta cauză, se află în proprietatea SC H.N. SA, rezultată în urma divizării fostului I.C.R.A.L. Herăstrău.
Din analiza conţinutului actului adiţional la statutul şi contractul SC H.N. SRL, rezultă că imobilele revendicate nu se regăsesc printre imobilele reprezentând aportul în natură la înfiinţarea acestei societăţi.
per a contrario, în actul constitutiv al SC H. SA se stabileşte în mod expres că din capitalul social iniţial fac parte, ca şi aport în natură, printre alte imobile, şi imobilele din sectorul 1.
Cum calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea dintre persoana chemată în judecată ca pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii (posesorul neproprietar), iar pârâta nu mai are calitatea de posesor al imobilelor revendicate, curtea a constatat ca fiind întemeiat motivul de apel privind lipsa calităţii procesual pasive a apelantei SC H.N. SA.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi SC H. SA.
1. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesual pasivă în cauză, nefiind posesorul neproprietar al bunului revendicat.
Situaţia juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel încât, în mod greşit, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Se susţine şi se argumentează că au fost astfel încălcate prevederile Legii nr. 213/1998 şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
2. Pârâta SC H. SA formulează următoarele motive de recurs:
Naţionalizarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor legale la data respectivă, iar titlul statului este valabil, fiind mai bine caracterizat decât cel al reclamanţilor.
Instanţa de apel a considerat în mod greşit că se impune compararea de titluri în baza dreptului comun reprezentat de art. 480 C. civ., deoarece Legea nr. 10/2001 instituie cu regim special de restituire a imobilelor preluate prin Decretul nr. 92/1950, foştii proprietari având dreptul, dar şi obligaţia de a se adresa pe cale administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, în vederea obţinerii de reparaţii materiale în natură sau prin echivalent.
Se mai arată că SC H. SA are proprietatea imobilului din sectorul 1 Bucureşti prin preluarea activelor, în urma divizării SC H. SA. Prin urmare, imobilul în litigiu cade sub incidenţa Legii nr. 15/1990 şi este astfel, în mod legal, în proprietatea recurentei.
Se susţine că recurenta nu a fost niciodată notificată de reclamant sau de altă instituţie, despre intenţia de revendicare a imobilului, în temeiul Legii 10/2001.
În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că recursurile formulate sunt întemeiate sub următoarele aspecte:
1. În prezentul litigiu, reclamantul M.G. a învestit instanţele cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie – art. 480 C. civ. – prin care a solicitat să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie cele două apartamente care au aparţinut autorului său, situate la parterul imobilului din sectorul 1 Bucureşti.
În procesul civil, calitatea procesuală pasivă constituie o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile. Justificarea calităţii procesuale pasive impune stabilirea identităţii între persoana chemată în judecată şi persoana îndatorată în raportul juridic dedus judecăţii la o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ.
Pornind de la calificarea acţiunii în revendicare ca fiind acţiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, concluzia care se impune este aceea că, într-o astfel de cerere, calitatea procesual pasivă aparţine posesorului neproprietar al bunului revendicat.
În cauză, pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu este posesorul niciunuia din cele două apartamente revendicate de reclamant, astfel încât chemarea sa în judecată într-o acţiune în revendicare a acestor bunuri, nu se justifică, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.
Pe de altă parte, potrivit menţiunilor cuprinse în încheierea de la termenul de judecată din data de 03 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, reclamantul nu a învestit instanţele cu un capăt de cerere distinct prin cae să solicite verificarea legalităţii titlului statului asupra bunurilor revendicate, pentru a se putea susţine că, raportat la un astfel de obiect al cererii de chemare în judecată, pârâtul Statul Român prin M.F.P.ar avea calitate procesuală pasivă.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind fondată critica vizând lipsa calităţii procesual pasivă în cauză a Statul Român prin M.F.P.
Sunt fondate şi criticile prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru greşita recunoaştere a dreptului reclamantului de a obţine, prin promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., restituirea imobilelor aflat în patrimoniul SC H. SA.
Potrivit art. 1 din Legea 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (.) se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", sens în care, în conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului."
Prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), Legea califică ca fiind preluate în mod abuziv, imobilele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce înseamnă că regimul juridic al unor astfel de bunuri intră, sub aspectul procedurii în care pot fi restituite foştilor proprietari, în sfera de reglementare a acestui act normativ.
Reclamantul a formulat o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, SC H. SA şi SC H.N. SA, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie – art. 480 şi următoarele C. civ. – prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, şi aflate în prezent în patrimoniul SC H. SA.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în Decizia pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Reclamantul nu se află în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susţineri sau probe în acest sens.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun, deşi aceasta intra în concurs cu norma specială (în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat şi deţinut de o societate comercială), este nelegală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în înţelesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
2. Criticile vizând nelegalitate deciziei recurate pentru greşita aplicare a normei generale, aflate în concurs cu o normă specială, cuprinse şi în recursul declarat de recurenta SC H. SA, nu vor mai fi analizate, considerentele anterior expuse, în analizarea recursului formulat de Statul Român prin M.F.P. răspunzând ambelor recursuri sub aceste aspecte.
În ceea ce priveşte nelegalitatea preluării bunurilor în litigiu de către stat, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme, în mod expres legiuitorul califică imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Susţinerile privind legalitatea deţinerii acestor bunuri de către recurentă nu se impune a mai fi analizată, faţă de considerentele pentru care, instanţa de recurs a apreciat că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi care ar presupune compararea titlurilor de proprietate ce se opun, nu mai putea fi promovată de reclamant pentru restituirea imobilelor în litigiu.
Recurenta şi-a întemeiat recursul formulat şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi SC H. SA, va modifica în parte Decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 Cpc., va admite apelurile pârâţilor Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi SC Herăstrău 2000 SA împotriva sentinţei civile nr. 1285 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi va schimba în tot sentinţa, în sensul că va respinge acţiunea formulată împotriva Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi va respinge acţiunea formulată împotriva SC H. SA., menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi SC H. SA împotriva Deciziei civile nr. 92/ A din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi SC H. SA împotriva sentinţei civile nr. 1285 din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea formulată împotriva Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Respinge acţiunea formulată împotriva SC H. SA.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3500/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3495/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
