ICCJ. Decizia nr. 3500/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3500/2011
Dosar nr. 3200/115/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 09 octombrie 2009, reclamantul S.I.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării familiei sale în Câmpia Bărăganului în perioada cuprinsă între 18 iunie 1951-20 aprilie 1956.
Prin sentinţa civilă nr. 133 din 04 februarie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 125.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul S.I.D., împreună străbunicii, bunicii, părinţii şi sora sa au fost strămutaţi, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu L.în localitatea D.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Prin hotărârea nr. 1475 din 17 octombrie 1990 a Comisiei Judeţene Caraş-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamantul a fost deportat reprezintă vechimea neîntreruptă în muncă şi i-a fost stabilită o indemnizaţie lunară de 932 RON.
Din declaraţiile martorilor rezultă că strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiei lor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.
Au fost nevoiţi, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale, etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcaţi şi transportaţi spre o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus au fost debarcaţi într-un câmp, unde nu aveau locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii atât pentru deportaţi cât şi pentru urmaşii acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică şi psihică a persoanelor deportate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul S.I.D. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, iar prin Decizia civilă nr. 199A din 09 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Pârâtul susţine că despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementează despăgubirile pentru prejudiciul moral, se acordă numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi după decesul acestora, soţului ori descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv.
Această interpretare este însă greşită prin raportare la conţinutul textului legal interpretat şi la finalitatea legii.
Textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de Lege, iar aceste măsuri pot fi solicitate, aşa cum rezultă din cuprinsul acestui art., de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic (...) sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această interpretare este impusă prin chiar titlul Legii nr. 221/2009, lege care priveşte condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Atât din titlul legii, cât şi din întregul conţinut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material şi moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau alta în perioada 1945-1989.
În ceea ce priveşte determinarea prejudiciului moral, cuantificarea acestuia, legislaţia nu reglementează nici un fel de criterii.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Tot în doctrină şi jurisprudenţa s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferinţele fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Curtea de apel a considerat că suma de 125.000 euro acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale pentru suferinţele îndurate de el şi familia sa în perioada deportării în Câmpia Bărăganului, ţinând seama şi de măsurile compensatorii de care beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă şi rezonabilă, care respectă principiul proporţionalităţii dintre prejudiciu şi despăgubire.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş Severin.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică deoarece drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale numai persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
În plus, suma acordată de instanţă ca reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit, ţinând seama de principiul proporţionalităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Raportat la împrejurările speţei, cuantumul despăgubirilor acordate este nejustificat de mare. Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie i-au fost lezate prin prejudiciu şi pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea nelegalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurentul formulează mai multe argumente şi anume: daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească; în condiţiile Legii nr. 221/2009 numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat; măsurile compensatorii obţinute de reclamant în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă şi rezonabilă, suficientă pentru respectarea principiul proporţionalităţii dintre prejudiciu şi despăgubire; cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel este mult prea mare faţă de criteriile în raport cu care acesta se stabileşte.
Critica vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată.
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".
Este, de asemenea, nefondată şi critica prin care recurentul susţine că, în condiţiile Legii nr. 221/2009, numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În mod expres, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 include printre beneficiarii măsurilor pe care le reglementează şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate şi care, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că reclamantul S.I.D., împreună cu străbunicii, bunicii, părinţii şi sora sa au fost strămutaţi, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu L., în localitatea D.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 enumeră printre măsurile administrative cu caracter politic şi Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât, faţă de conţinutul acestui text legal şi de cel al art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, în mod legal instanţa de apel a constatat dreptul reclamantului care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Nici critica prin care se susţine că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă şi rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită.
Prin hotărârea din 17 octombrie 1990 a Comisiei Judeţene Caraş-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamantul a fost deportat reprezintă vechimea neîntreruptă în muncă şi i-a fost stabilită o indemnizaţie lunară de 932 RON.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligaţia instanţelor de a ţine seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret.
Este însă fondată critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamantul S.I.D., împreună cu familia sa au fost strămutaţi din localitatea de domiciliu L., în localitatea D.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Probele administrate au dovedit că în cauză, prin măsura administrativă dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.
De aceea, faţă de acest principiu, de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă – 18 iunie 1951 – 20 aprilie 1956 - de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa reclamantului pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 54.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte Decizia recurată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 133 din 04 februarie 2010 a Tribunalului Caraş Severin şi va schimba în parte sentinţa, obligând pârâtul la plata sumei de 54.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii şi păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş Severin împotriva deciziei civile nr. 199A din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 133 din 4 februarie 2010 a Tribunalului Caraş Severin, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pe pârât la plata sumei de 54.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 3504/2011. Civil. Stabilire paternitate. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3496/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
---|