ICCJ. Decizia nr. 3495/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3495/2011
Dosar nr. 25177/3/2008
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21 februarie 2007, reclamanta R.L. în contradictoriu cu pârâtul C.C. a solicitat să se constate calitatea sa de unică moştenitore a mamei sale, A.K., decedată la data de 03 aprilie 1993, că masa succesorală de pe urma acesteia se compune din 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din construcţie cu pivniţa, parter, etaj, mansardă şi garaj şi terenul aferent în suprafaţă de 200 mp, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul şi să se constate nulitatea absolută a Deciziei de preluare nr. 2168 din 09 noiembrie 1982.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că părinţii săi P.A. si A.K. au cumpărat în anul 1931, imobilul din str. D., sector 5 compus din construcţie (formată din pivniţă, parter, etaj şi mansardă) şi terenul aferent în suprafaţă de 200 mp, care în baza Deciziei nr. 2168 din 09 noiembrie 1982, a fost preluat de stat.
Decizia de preluare emisă în baza Decretului nr. 223/1974 a fost nelegală pentru că era în contradicţie cu prevederile art. 480 si 481 C. civ., art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 şi Constituţia din 1965.
A mai arătat că pentru acest imobil nu a primit niciodată despăgubirile menţionate în Decizia de preluare şi că a formulat notificare pentru restituirea proprietăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 6964 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantă şi l-a obligat pe pârâtul C.C. să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 septembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, autorii reclamantei, A.K. şi P.K., au dobândit dreptul de proprietate asupra parcelei nr. 184B, situată în Parcul P.E., respectiv str. D., având o suprafaţă de 200 mp. Pe acest teren, aceştia au edificat, conform autorizaţiei de construcţie nr. 909/ D din 3 octombrie 1931 emisă de Sectorul III Albastru Bucureşti, o construcţie compusă din pivniţă, parter şi etaj.
La data de 31 ianuarie 1960 a decedat K.P., masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, alcătuită din cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 200 mp şi construcţia formată din 3 camere, bucătărie şi baie, edificată pe acest teren, fiind culeasă, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 884/1960 eliberat de notariatul de Stat al Raionului Lenin, de către reclamanta R.L., în calitate de fiică şi K.A., în calitate de soţie supravieţuitoare.
Prin Decizia nr. 2168 din 09 noiembrie 1982 a Comitetului Executiv - Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului.
La data de 3 aprilie 1993 a decedat şi K.A., calitatea de moştenitoare al defunctei având-o reclamanta R.L., în calitate de fiică, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 21 din 15 martie 2007 eliberat de Societatea Civilă de Notari Publici V. şi Asociaţii.
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 41193 din 09 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, şi pârâtul C.C., acesta a dobândit dreptul proprietate asupra imobilului situat în str. D., sector 5.
În cadrul acestei acţiunii în revendicare proba dreptului de proprietate este în sarcina reclamantului, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ. din ipoteza conflictului între tiduri, în cazul în care ridurile emană de la autori diferiţi, urmează a se compara titlurile autorilor de la care provin urmând a se da eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În această situaţie, compararea titlurilor de proprietate se realizează între actul de proprietate al autorilor reclamantei, şi anume actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 24231/1931, şi titlul de proprietate al pârâtului C.C., care a contractat cu o persoană al cărei titlu a fost desfiinţat cu efect retroactiv din chiar momentul constituirii sale, deci cu un neproprietar la data de 09 decembrie 1996.
Având în vedere că imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv în patrimoniul statului care ulterior l-a înstrăinat, instanţa a apreciat că titlul reclamantei este preferabil celui al pârâtului C.C., acesta neputând invoca buna-credinţă decât pentru a salva actul de vânzare-cumpărare de la sancţiunea nulităţii absolute în condiţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu pentru a consolida un drept ce i s-a transmis de la un non dominus.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 20 mai 2007 au declarat apel pârâţii C.C. şi Municipiul Bucureşti.
A. In motivarea cererii sale de apel, apelantul-pârât C.C. a arătat că instanţa de fond nu a fost competentă să soluţioneze cauza în raport de valoarea imobilului care a fost estimată la peste 5 miliarde lei.
Pe fondul cauzei apelantul-pârât a arătat că instanţa de judecată nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii Decretului nr. 223/1974, deoarece la momentul emiterii decretului, nici Constituţia din 1965 şi nici alt act normativ în vigoare la acea epocă nu reglementa controlul de constituţionalitate.
Pe de altă parte, proprietarii imobilului nu au contestat în nici un fel nici Decizia de preluare şi nici procesul-verbal de evaluare a construcţiei, încasând despăgubirea stabilită de stat. In aceste condiţii, transferul dreptului de proprietate asupra construcţiei s-a realizat în mod valabil.
Instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare fără să arate considerentele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat apărările raportate la Legea nr. 10/2001, fapt care atrage nulitatea hotărârii.
De asemenea, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
B. În motivarea cererii sale de apel, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti a arătat că reclamanta nu are interes în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi ilegal al preluării de către stat a imobilului, motivat de faptul că prin modificările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legii nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate de stat cu tidu sau fără titlu.
Totodată, s-a mai arătat că acţiunea este inadmisibilă faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun şi că Decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului nr. 2168/1982 nu este lovită de nulitate absolută deoarece în baza Decretului 223/1974 reclamanta împreună cu autoarea sa au solicitat preluarea de către stat, pentru care s-a stabilit o despăgubire.
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială, tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanţa de fond nu era competentă material să soluţioneze cauza, motiv pentru care în raport de dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a anulat sentinţa apelată, reţinând cauza spre competentă soluţionare.
Prin Decizia civilă nr. 515/ A din 15 aprilie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 1930/302/2007, Tribunalului bucureşti, secţia a lll-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi C.C. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 6964 din 24 octombrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre soluţionare.
La data de 25 noiembrie 2008, reclamanta R.L. a formulat cerere completatoare a acţiunii, solicitând citarea în calitate de pârâţi a Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General şi a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice precum şi completarea petitului acţiunii în sensul că: în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, solicită obligarea Statul Roman şi a Municipiul Bucureşti să îi achite contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, estimând provizoriu, până la efectuarea raportului de expertiză, că aceasta se referă la suma de 800.000 lei.
În motivarea cererii completatoare, reclamanta a arătat că a formulat acest capăt de cerere având în vedere faptul că Statul Român, prin reprezentanţii săi, se fac vinovaţi de preluarea abuzivă a imobilul precum şi de vânzarea lui înainte de rezolvarea situaţiei juridice.
Astfel, i-a fost încălcat un drept fundamental garantat, respectiv dreptul de proprietate, iar această încălcare s-a produs nu numai în momentul preluării, ci a fost produsă şi prin înstrăinarea imobilul fiindu-i blocată posibilitatea restituirii în natură.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 483 şi 998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 15 aprilie 2009 pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, prin M.F.P., şi s-a respins cererea subsidiară îndreptată împotriva acestui pârât, pentru acelaşi motiv. Totodată, s-a admis excepţia admisibilităţii şi s-a respins cererea subsidiară îndreptată împotriva Municipiul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, comparând titlurile de proprietate asupra aceluiaşi imobil prezentate de părţi, prima instanţă a reţinut că autorii reclamantei au dobândit acest drept în anul 1931 (prin cumpărare şi, respectiv, construire). Reclamanta şi mama sa, cealaltă coproprietară, au fost deposedate ca urmare a plecării din ţară, prin Decretul nr. 223/1974.
Cu privire la situaţia imobilelor intrate în proprietatea statului prin aplicarea acestui act normativ, s-a arătat că jurisprudenţa este în sensul că trecerea în proprietatea statului nu este legitimă. Menţiunea că pentru construcţia preluată s-au calculat despăgubiri (terenul fiind preluat fără plată), nu înlătură caracterul nevalabil al titlului statului.
Plata despăgubirilor încasată de fostele proprietare în anul 1983, poate fi verificată numai în cauzele de expropriere, singura modalitate constituţională de privare de proprietate în lipsa acordului titularului.
Referitor la cererea subsidiară, s-a reţinut că legiuitorul a înţeles să reglementeze obligaţia de despăgubiri - în baza Legii nr. 10/2001, în sarcina unităţii deţinătoare. De aceea, acţiunea împotriva Statului Român ca autor al deposedării nelegitime este îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală. Situaţiei de fapt pretinsă de reclamantă - încălcarea dreptului de proprietate, în mod ilicit -pentru care ar putea fi aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ. şi 998 C. civ., legiuitorul i-a dat o altă reglementare specială, menită să asigure drepturile foştilor proprietari - Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că, acţiunea de obligare a unităţii deţinătoare la plata contravalorii apartamentului în baza dispoziţiilor de drept comun este inadmisibilă, reclamanta având posibilitatea formulării acţiunii pentru refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea, dar în condiţiile legii speciale de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate, potrivit Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamanta Ruth Lissai care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 208/ A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul capăt de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului, s-a constatat din analizarea modului de redactare a cererii precizatoare depusă la data de 25 noiembrie 2008, că atragerea în judecată a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin M.F.P., privea cadrul procesual avut în vedere de instanţă până la acel moment, iar cu privire la petitul acţiunii, s-a solicitat expresis verbis, în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, să fie obligat Statul Român şi Municipiul Bucureşti, să achite reclamantei contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, estimată provizoriu, până la efectuarea raportului de expertiză, la 800.000 lei. Faţă de modul de redactarea a acestei cereri, critica vizând greşita respingere a cererii de restituire în natură şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, apare în mod evident ca nefondată.
Pe fondul cererii, instanţa a hotărât în mod corect, în raport de cadrul legislativ aplicabil la data introducerii acţiunii, având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,că reclamanta nu mai are dreptul la restituirea în natură a bunului, fiind îndreptăţită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în măsura în care le-a solicitat înăuntrul termenelor reglementate de lege.
Cu privire la titlul de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat că nu a fost anulat în interiorul termenului special de prescripţie reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001, respectiv 14 august 2002, iar o altă acţiune având ca obiect constatarea nulităţii acestui contract nu mai poate fi introdusă. Aceasta înseamnă că, la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acţiune al reclamantei), dreptul de proprietate al pârâtului a fost consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, având la acea dată un bun în sensul articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Referitor la cererea subsidiară, de obligare a Statului Român şi a Municipiului Bucureşti, la achitarea contravalorii imobilului preluat în mod abuziv, instanţa de apel a reţinut că, faţă de temeiul de drept invocat de parte, respectiv dispoziţiile art. 480, 483 şi 998 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declaraţia Universale a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, aceasta este inadmisibilă.
Faţă de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. s-a reţinut ca nefondată critica privind nerespectarea de către instanţă a dispoziţiilor cuprinse în Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite, câtă vreme acestea se referă la interpretarea obligatorie a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a formulat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi schimbarea hotărârii de fond astfel:
- în principal obligarea pârâtului C.C. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat,
- în subsidiar obligarea pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bucureşti să-i achite contravaloarea imobilului preluat abuziv, estimată conform raportului de expertiză la 277.000 euro.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:
l. Deşi prin motivele de apel s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu a solicitat despăgubiri de la unitatea deţinătoare, instanţa de apel nu a analizat această critică.
Cererea subsidiară prin care a solicitat acordarea despăgubirilor nu a fost soluţionată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
2. În mod nelegal în considerentele hotărârii deciziei din apel s-a reţinut că cererea precizatoare depusă la data de 25 noiembrie 2008 este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care trebuia aplicată în privinţa despăgubirilor.
3. A fost ignorată cererea depusă la 1 aprilie 2009.
4. Deşi s-a recunoscut că preluarea imobilului este abuzivă, despăgubirile solicitate nu au fost acordate trecând peste dispoziţiile Deciziilor nr. 20/2007 şi 33/2008 pronunţate în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Intimatul pârât C.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neindicarea motivelor de nelegailitate şi în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă, că după apariţia Legii nr. 10/2001 o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu mai este posibilă.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului aceasta se va respinge ca neîntemeiată având în vedere faptul că recurenta reclamantă a arătat prin motivele formulate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, respectiv de ce instanţele anterioare au greşit când nu au reţinut incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra situaţiei juridice a imobilului în litigiu, motive care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la primul motiv de recurs potrivit căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea reclamantei prin care aceasta a solicitat despăgubiri de la unitatea deţinătoare.
Prin hotărârea recurată s-a reţinut că cererea de acordare a despăgubirilor formulate în contradictoriu cu unitatea deţinătoare este inadmisibilă pentru că instanţa nu a fost investită cu o astfel de cerere.
Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 stabileşte cadrul procesual pentru exercitarea dreptului de restituire a imobilelor ce intră sub incidenţa sa.
Recurenta-reclamantă însă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480, 483 şi 998 C. civ. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit art. 22 din Legea 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a bunului.
Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG 250 din 07 martie 2007 definesc unitatea deţinătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice alta instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de tidul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (tegii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste);
În speţă, imobilul a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 2168/1982 a Comitetului Executiv al Biroului Permanent al Consiliului Popular al Muncipiului Bucureşti, astfel că, în sensul Legii nr. 10/2001, unitate deţinătoare este Municipiul Bucureşti.
Instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la inadmisibilitatea cererii de acordare a despăgubirilor tocmai pentru că a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, cerere care după apariţia Legii nr. 10/2001 nu mai putea fi formulată.
2. Reţinerea în mod nelegal a faptului că acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin cererea completatoare depusă la 25 noiembrie 2008 reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin M.F.P. pentru ca în contradictoriu cu aceştia să-i fie achitată contravaloarea imobilului imposibil de restituit, estimată provizoriu la 800.000 lei.
În motivarea cererii completatoare s-a arătat că acest capăt de cerere a fost formulat ca urmare a faptului că Statul Român prin reprezentanţii săi se face vinovat de preluarea abuzivă a imobilului şi ulterior de vânzarea lui.
Din modul în care a fost redactată această cerere precum şi din temeiul de drept invocat nu rezultă că reclamanta a solicitat aplicarea dispoziţiilor legii speciale, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
3. În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată a fost pronunţată cu ignorarea cererii depuse la 1 aprilie 2009.
Prin cererea depusă la 1 aprilie 2009 reclamanta a formulat o precizare la cererea completatoare prin care a arătat că suma solicitată cu titlu de despăgubiri este de 277.000 euro şi nu de 800.000 lei şi sunt menţionate înscrisurile prin care reclamanta arată că deşi a formulat notificare pentru restituirea imobilului aceasta nu a fost soluţionată.
Este adevărat că recurenta reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă că procedura legii speciale a fost declanşată dar aceasta nu a precizat prin acţiunile depuse că alege să se judece în baza acesteia.
Pe de altă parte, respingând cererea de acordare a despăgubirilor ca inadmisibilă, cuantumul acestora era irelevant, astfel că, această critică nu poate fi reţinută.
4. Cu privire la ultimul motiv de recurs potrivit căruia recurenta susţine că deşi s-a recunoscut preluarea abuzivă a imobilului, în mod nelegal nu i s-au acordat despăgubirile solicitate, încălcând astfel dispoziţiile pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEîn Deciziile nr. 20/2007 şi 33/2008.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 223/1974, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară erau obligate să înstrăineze către stat, cu plată, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în România, terenurile aferente acestora trecând gratuit în proprietatea statului.
Pentru că acest decret conţinea dispoziţii abuzive în decembrie 1989 a fost abrogat.
Imobilul în litigiu, preluat de stat în baza acestui decret, face parte din categoriile de imobile ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi pentru care se acordă măsuri reparatorii.
Pentru ca reclamanta să beneficieze de aceste măsuri trebuia să urmeze procedura obligatorie prevăzută de această lege, aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel.
Pentru considerentele arătate, recursul reclamantei se constată nefondat şi în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.L. împotriva Deciziei civile nr. 208/ A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3496/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3492/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
