ICCJ. Decizia nr. 3492/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3492/2011
Dosar nr. 21063/3/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii V.G., V.R. şi U.A.O. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 RON reprezentând (estimativ) preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, strada B., urmând ca printr-o expertiză să se stabilească cuantumul exact al pretenţiilor.
La data de 15 decembrie 2009, reclamanţii au precizat pretenţiile ca fiind în sumă de 538.605 RON echivalentul valorii de piaţă a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1460 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 538.065 RON despăgubiri către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul a dobândit, împreună cu soţia sa, V.E., în prezent decedată, imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat prin admiterea acţiunii în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului.
În raport de situaţia de fapt şi de drept, Tribunalul a constatat incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în raport de care a admis acţiunea precizată, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expert S.C.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, iar prin Decizia nr. 259 A din 13 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Conform sentinţei civile nr. 1148 din 21 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă, reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie, foştilor proprietari A.A.A. şi A.A.C., apartamentul situat în strada B. dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. PP din 25 martie 1996 încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA.
În condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului de piaţă al imobilului, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare se face de către Ministerul Finanţelor Publice, acesta având calitate procesuală pasivă în calitate de titular al acestei obligaţii.
În ce priveşte fondul pretenţiilor, prin Decizia civilă nr. 630A din 09 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a statuat că reclamanţii au încheiat cu bună credinţă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, urmare a admiterii acţiunii în revendicare, aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea valorii de piaţă a imobilului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs se critică hotărârea pronunţată de Curtea de Apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesual pasivă în prezentul litigiu.
Într-o astfel de acţiune, calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice deoarece acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor.
Se invocă în acest sens dispoziţiile art. 1344 din C. civ. şi principiul relativităţii efectelor contractului şi se arată că Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În prezenta cauză, nu este îndeplinită nici o condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
Reaua credinţă a reclamanţilor nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că aceştia ştiau sau ar fi putut şti că imobilul este revendicat de către fostul proprietar şi nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanţii ar fi fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, de vreme ce reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piaţa a imobilului în cauză.
Intimaţii au invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele de recurs formulate nu pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte constată însă că, prin criticile invocate, recurentul a susţinut greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se exercita controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, strada B., Bucureşti a fost dobândit de reclamantul V.G., împreună cu soţia sa, V.E., în prezent decedată, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 2989 din 08 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit că V.G. şi V.E. au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, iar prin Decizia civilă nr. 630 A din 09 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari ai imobilului, A.A.A. şi A.A.C. şi au fost obligaţi pârâţii V.G. şi V.E. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997 s-a făcut cu buna credinţă a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurată. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menţionat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Pe de altă parte, concluziile instanţelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamanţi, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1997, unite cu împrejurarea că, deşi în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat, aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a apartamentului, atrag incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Raţiunea pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, se regăseşte şi în ipoteza în care aceştia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari.
De aceea, trebuie admis că şi cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea preţului de piaţă al bunului în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de faţă.
Se mai susţine prin recursul declarat că, dat fiind principiul relativităţii efectelor actului juridic, împrejurarea că reclamanţii au fost evinşi din dreptul de proprietate dobândit asupra imobilului şi norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata preţului stabilit, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Critica nu este întemeiată.
Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul de piaţă al bunului către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de a prevederile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi art. şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 259 A din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3495/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3488/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
