ICCJ. Decizia nr. 3515/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3515/2011
Dosar nr. 3050/90/2008
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la data de 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de SC P. SA - Membru O. Grup.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea au fost respinse excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor N.F., M.S.M., T.D. şi T.C.
S-a luat act că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind dobânda legală.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Bucureşti şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor drepturile salariale reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă - iarnă în luna octombrie 2005, în cuantum de un salariu minim pe ramură pentru anul 2005, a ajutorului material reprezentând cota de 4.000 m.c. gaze naturale pe 2005, actualizate în raport de indicele de inflaţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti, iar la termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2010, recurenta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 222 şi 282 C. muncii, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.
Recurenta a arătat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în sensul că încalcă anumite dispoziţii din Constituţia României: art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi (2).
În motivarea acestei excepţii recurenta a arătat că dispoziţiile a căror constituţionalitate o contestă încalcă egalitatea în faţa legii a unităţii şi a salariaţilor, care presupune egalitatea de arme juridice utilizabile în conflictele de muncă; dreptul la apărare al unităţii, al cărui exerciţiu nu poate fi restrâns; caracterul obligatoriu pentru părţi a convenţiilor colective încheiate în urma dialogului social, care angajează partenerii de dialog şi îi ţine responsabili pentru rezultatele înţelegerii lor; rolul pe care trebuie să îl asigure sindicatele în sensul asigurării păcii sociale, prin participarea obligatorie la rezolvarea tuturor conflictelor de muncă, indiferent că sunt conflicte de interese sau conflicte de drepturi şi indiferent dacă iniţiativa rezolvării acestora aparţine salariaţilor sau unităţilor; dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin faptul că interzice unităţii să cheme în judecată sindicatele ca intervenienţi forţaţi sau pe cale principală ca pârâţi.
A susţinut recurenta că există o incoerenţă legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferenţă între regimul juridic al conflictelor de interese şi al conflictelor de drepturi, în cazul primelor parteneri de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi sindicatele nu au aproape nici un rol, ceea ce atrage imposibilitatea unităţii de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariaţi.
Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaţilor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acţiuni pe cale principală şi de a interveni în procesele începute de salariaţi, iniţiativa aparţinându-le deci, în temeiul C. muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariaţi, iniţiativa aparţinându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariaţi nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta ca parte în proces.
Interesul justificat de recurentă este acela al posibilităţii de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenţie forţată, ori direct pe cale principală.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta-pârâtă, Curtea de Apel a reţinut că dispoziţiile din lege apreciate de recurentă ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu prezenta cauză şi a respins, cu această motivare, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2010, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Astfel, cadrul procesual a fost stabilit între reclamanţi şi pârâta SC P. SA.
Sindicatul din care fac parte reclamanţii nu este parte în acest dosar, el nefiind chemat în judecată de către pârâtă prin nici una dintre formele prevăzute de C. proc. civ.: ca pârât sau intervenient forţat (cerere de chemare în judecată a altei persoane, cerere de chemare în garanţie).
Atât prin notele scrise prin care a fost invocată excepţia, cât şi prin concluziile orale formulate la termenul când s-a judecat cauza, pârâta, prin reprezentanţii săi, a arătat că nu a chemat în judecată sindicatul în acest dosar şi nici în altele similare. Intenţia recurentei este de a formula cerere împotriva sindicatului la un moment viitor şi apreciază că acest lucru nu este posibil decât prin declararea ca neconstituţionale a celor patru dispoziţii legale arătate mai sus.
Curtea de Apel a apreciat că declararea ca neconstituţionale a celor patru dispoziţii legale în acest moment nu ar avea nici o înrâurire asupra prezentului dosar, câtă vreme, în această speţă sindicatul nu a fost introdus în cauză de către recurenta-pârâtă. Aşadar, soluţia ce ar fi pronunţată în cauză de către instanţă nu ar fi influenţată în nici un fel de soluţia dată de Curtea Constituţională excepţiei invocate de recurentă.
Ca atare, apreciind că nu sunt îndeplinite toate condiţiile reglementate de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti.
Prin motivele de recurs se susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale şi se formulează argumente în dovedirea caracterului neconstituţional al dispoziţiilor în legătură cu care s-a formulat excepţia de nelegalitate.
La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2010, judecarea recursului a fost suspendată în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ.
Ulterior, reclamanţii au formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, cerere pe care instanţa o va admite, în temeiul art. 245 pct. 1 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
În cauză, obiectul litigiului care a învestit instanţele vizează acordarea unor drepturi salariale pretinse de reclamanţi persoane fizice, în temeiul art. 166, 283 alin. (1) lit. c) din C. muncii, art. 966 C. civ., art. 176 şi 187 din C.C.M. pe anii 2005-2007 şi art. 168 pct. 6 din C.C.M. încheiat între FSLI - P. şi SC P. SA.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta-pârâtă a avut ca obiect prevederile art. 222 şi 282 C. muncii, art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.
Aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiei legale anterior citate, norma a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să aibă legătură cu obiectul cauzei, în sensul că, soluţionarea litigiului se bazează pe aplicarea respectivei norme.
În cauză, această condiţie nu este îndeplinită câtă vreme normele pretins neconstituţionale reglementează aspecte legate de atribuţiile sindicatelor, de drepturile pe care acestea le pot exercita şi de conflictele de muncă, în condiţiile în care sindicatul din care reclamanţii fac parte nu a fost atras în prezenta cauză, iar litigiul a vizat acordarea unor drepturi salariale.
Prin urmare, Curtea de Apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 atunci când a stabilit că admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu poate fi primită, nefiind îndeplinită condiţia ca dispoziţiile normative ale căror constituţionalitate se cere a fi cenzurată şi care reglementează administrarea probelor în faza de judecată a recursului, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Totodată, Înalta Curte reţine că, în temeiul prevederilor legale menţionate, instanţa în faţa căreia se formulează o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa de a verifica constituţionalitatea normei ce face obiectul excepţiei, ci numai îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea respectivei excepţii.
De aceea, criticile formulate prin motivele de recurs care privesc neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate nu pot fi analizate de Înalta Curte, competenţa instanţei de recurs rezumându-se la verificarea modului în care Curtea de Apel a interpretat şi aplicat prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În consecinţă, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aşa cum în mod corect a considerat şi Curtea de Apel prin încheierea recurată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de repunere pe rol.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3527/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3507/2011. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
