ICCJ. Decizia nr. 3532/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A-II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3532/2011

Dosar nr. 4957/110/2007

Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 4957/11/2007, reclamanta SC A. SA Bacău i-a chemat în judecată pe pârâţii: T.B.G., SC T.T. SRL, SC I.O. SRL pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la încetarea actelor de concurenţă neloaială; obligarea pârâţilor la plata daunelor în cuantum de 113.667,85 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele suferite, ca urmare a actelor de concurenţă neloială şi obligarea la cheltuieli de judecată.

În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâtul T.B.G., folosindu-se de calitatea de salariat cu funcţia de director comercial şi de acţionar la SC A. SA, a înfiinţat două societăţi SC T.T. SRL şi SC I.O. SRL care au vândut (după plecarea sa din firmă) produse petroliere la o parte din clienţii SC A. SA, astfel încât, a produs prejudicii SC A. SA în cuantum de 113.667,85 RON, prin fapte de concurentă neloială, circumscrise dispoziţiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, completată şi modificată prin Legea nr. 298/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 55 din 4 februarie din 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău – secţia comercială şi contencios administrativ s-a admis în parte acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii la încetarea actelor de concurenţă neloială şi la despăgubiri civile în sumă de 17.149,93 lei, precum şi la cheltuieli de judecată în sumă de 34,15 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, concluzionând, că:

Pârâtul T.B.G. a deţinut funcţia de director comercial până la 26 februarie 2007 şi în timpul cât a fost director comercial la SC A. SA a înfiinţat societatea pârâtă cu obiect de activitate asemănător cu al reclamantei, respectiv aprovizionare şi desfacere produse petroliere, iar în luna ianuarie 2007 a început activitatea de comerţ cu produse petroliere prin cele două societăţi.

Expertiza contabilă depusă în cauză a precizat că în perioada 1 februarie – 31 octombrie 2007 SC T.T. SRL şi SC I.O. SRL au făcut vânzări de produse din portofoliul SC A. SA sau SC A.I. SRL, iar veniturile realizate în dauna societăţii reclamante în perioada 1 februarie 2007 – 31 octombrie 2007 se estimează la suma de 17.149,93 lei provenită din diferenţa de preţ la produsele vândute minus impozitul pe profit 6.544,97 lei şi venituri încasate de la furnizori în perioada 1 februarie - 31 octombrie 2007, din care se scad sconturile acordate salariaţilor la desfacerea cu amănuntul şi impozitul pe profit calculat asupra beneficiului provenit din sconturi în sumă de 10.604,96 lei.

Faţă de considerentele reţinute şi în temeiul art. 998 - 999 C. civ., acţiunea reclamatei a fost admisă în parte, obligând pârâţii la încetarea de concurenţă neloială şi la despăgubiri civile în sumă de 17.149,93 lei.

Prin decizia nr. 40 de la 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău - secţia comercială, contencios administrativ si fiscal a admis apelul declarat de apelantul-pârât T.B.G., în nume propriu şi în calitate de administrator al SC T. SRL şi SC I.O. SRL şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat-o pe intimata-reclamantă la 2.785 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Având în vedere prevederile legale prevăzute de art. 1, art. 1¹, art. 2, art. 3, art. 4 şi art. 9 din Legea nr. 11/1991 şi considerentele de drept aferente, raportate la probatoriul administrat în cauză şi la susţinerile părţilor, instanţa a apreciat că apelul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează:

Concurenţa neloială, ca practică contrară uzanţelor comerciale cinstite, este o obligaţie aplicabilă numai comercianţilor, care poate atrage sancţiuni specifice ca încetarea activităţilor neloiale şi care nu se poate confunda cu practicile neloiale ale angajaţilor unui comerciant şi care atrag. în principiu, numai atragerea răspunderii contravenţionale şi eventual civile a acestuia faţă de comerciantul păgubit, diferenţa de natură juridică a celor două instituţii rezultând clar din cuprinsul Legii nr. 11/1991.

Deşi ambele forme de activitate ilicită, concurenţa neloială şi săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 11/1991 pot atrage şi răspunderea civilă a comerciantului, respectiv a persoanei fizice ori a acesteia împreună cu persoana juridică în folosul căreia se săvârşeşte contravenţia, totuşi cele două forme de activităţi ilicite au un regim distinct de sancţionare şi de atragere a răspunderii, cu consecinţa că pentru fiecare în parte trebuie a fi îndeplinite condiţiile (diferite) prevăzute de lege cu privire la fapta săvârşită, la persoana chemată să răspundă, la regimul juridic diferit reflectat şi în ce priveşte instanţa competentă să cerceteze aceste fapte şi să constate existenţa concurenţei neloiale ori a săvârşirii contravenţiilor prevăzute în cadrul legislativ arătat.

Nu pot fi însă combinate cele două forme de răspundere pentru a rezulta o a treia formă de sancţionare, care să împrumute, spre exemplu, fapta săvârşită de un angajat şi prevăzută ca şi contravenţie la art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, pentru a fi considerată un act de concurenţă neloială al persoanei juridice la care sau pe care o conduce acest angajat pentru ca aceasta din urmă să fie sancţionată pentru acte de concurenţă neloială, pentru că în această situaţie s-ar ajunge ca judecătorul să legifereze, în locul legiuitorului constituant, fapt inadmisibil.

Rezultă deci că faptele de concurenţă neloială trebuie apreciate numai prin prisma activităţilor comercianţilor priviţi ca atare şi care încalcă practicile cinstite comerciale, adică prin prisma condiţiilor prevăzute în art. 1-3 din Legea nr. 11/1991, urmând ca activităţile ilicite săvârşite de un angajat al comerciantului ocrotit de lege împotriva faptelor acestuia să fie analizate exclusiv prin prisma art. 4-6 din Legea nr. 11/1996, chiar dacă pentru ambele categorii de fapte ilicite se poate atrage răspunderea patrimonială a celor care le săvârşesc.

În speţa de faţă se observă că cererea de chemare în judecată (şi întâmpinarea din prezentul apel) se sprijină pe faptul sancţionării contravenţionale a petentului T.B.G. pentru fapta de deturnare a doi clienţi ai SC A. SA (reclamanta) către SC T. T. SRL, la a cărei conducere statutară se afla.

Faţă de cele arătate mai sus, reţinerea cu putere de lucru judecat a săvârşirii acestei contravenţii în sarcina petentului-pârât prin rămânerea irevocabilă a recursului formulat de acesta împotriva sentinţei prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva procesului-verbal de contravenţie (din dosarul de fond), nu poate fi considerată a avea nici un efect sub aspectul săvârşirii vreunui act de concurenţă neloială a SC T.T. SRL, contravenţia neprivind această societate comercială, contravenţia constatată împotriva pârâtului T.B.G. fiind prevăzută în alt text de lege decât cel care arată exemplificativ în ce poate consta un act de concurenţă neloială.

Pe cale de consecinţă, orice încetare a practicilor de concurenţă neloială împotriva persoanei juridice comerciant SC T.T. SRL nu se poate sprijini, fără dovedirea de către reclamantă a faptelor de pretinsă concurenţă neloială săvârşite de aceasta în desfăşurarea activităţii sale comerciale, pe rămânerea în puterea lucrului judecat a sentinţei prin care s-a respins plângerea contravenţională a petentului T.G., această putere de lucru judecat neoperând faţă de societatea comercială arătată, nefiind identitate de cauză (art. 4 în cazul contravenţiei, art. 1¹ în cazul concurenţei neloiale) şi nici de persoane, contravenţia privind persoana fizică a petentului, iar nu societatea comercială pe care o conducea.

Cu alte cuvinte, răspunderea pentru săvârşirea de către petent a faptei prevăzută de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 nu poate atrage decât eventuala răspundere civilă a acestuia faţă de reclamantă, însă numai dacă se dovedeşte că aceasta din urmă a fost păgubită de către petent prin contravenţia săvârşită, însă nu poate fundamenta şi alte sancţiuni care să fie reţinute în sarcina SC T.T. SRL fără a se face dovada că aceasta ar fi săvârşit fapte de concurenţă neloială (prevăzute exemplificativ în art. 1¹ din Legea nr. 11/1991) şi numai pe baza hotărârii irevocabile prin care s-a respins plângerea petentului împotriva procesului-verbal de contravenţie, o asemenea abordare fiind greşită.

Se observă că reclamanta confundă actele de concurenţă neloială (aplicabilă numai comercianţilor) cu săvârşirea de către petentul-pârât a unor contravenţii prevăzute de Legea nr. 11/1991 (din dosarul de fond) unde consideră că concurenţa neloială este definită în art. 4 din Legea nr. 11/1991.

În ce priveşte răspunderea pârâtului pentru săvârşirea faptei de deturnare a clientelei SC A. SA se poate observa că s-a făcut dovada că respectivii clienţi presupuşi deturnaţi au continuat legăturile comerciale cu reclamanta-intimată, iar din cifra de afaceri a reclamantei nu rezultă că aceasta ar fi avut scăderi de vânzări ori profit în perioada scurtă de timp (mai puţin de o lună de zile 6 februarie 2007, dată la care înfiinţează prima societate comercială cu aceeaşi activitate ca şi a reclamantei şi 26 februarie 2007) în care pârâtul petent a făcut parte din administraţia reclamantei, astfel că nu există nici o bază reală pe care să se fundamenteze existenţa unui prejudiciu produs de această faptă şi care să se răsfrângă asupra patrimoniului reclamantei.

O concurenţă sănătoasă este un principiu după care se orientează orice economie de piaţă, astfel că libertatea de a înfiinţa activităţi economice concurente este esenţială pentru funcţionarea unei astfel de economii, iar această libertate poate fi îngrădită numai în cazuri excepţionale, atunci când activitatea concurentă se face în detrimentul altui comerciant prin metode, prin practici şi metode care sunt arătate exemplificativ în art. 1¹ din Legea nr. 11/1991; or, în speţă nu poate fi vorba nicidecum de prezenţa unor asemenea practici din partea societăţi comerciale conduse de pârâtul T.G., din moment ce nu s-a făcut dovada utilizării vreunui secret ce aparţinea reclamantei şi de care acesta ar fi luat cunoştinţă în timpul exercitării funcţiei de director comercial al reclamantei-intimate.

Cunoştinţele dobândite de petent în legătură cu comerţul de produse petroliere nu poate fi încadrat nici de plano în categoria secretului profesional, neputându-se interpreta că orice cunoştinţă a petentului din acest domeniu de activitate reprezintă un secret al reclamantei la care a fost angajat, pentru că în această ipoteză dreptul de a înfiinţa societăţi comerciale şi de a participa la activitatea economică a unor persoane ar fi pentru întotdeauna îngrădit, din moment ce le-ar fi interzis să se folosească de cunoştinţele din domeniul pentru care s-au pregătit ori în care au dobândit experienţă pe motivul că odată angajat al unei societăţi comerciale cu acelaşi profil de activitate aceste persoane nu vor mai putea desfăşura niciodată în viitor activităţi similare pe aceeaşi piaţă.

Evident că o asemenea interpretare încalcă grav drepturile constituţionale la muncă, la asociere şi la liberă iniţiativă, împiedicând libera concurenţă şi funcţionarea eficientă a economiei de piaţă, cu efecte nefaste asupra preţurilor şi bunăstării generale.

Nu pot fi acceptate deci ca practici neloiale practicarea unor preţuri mai scăzute decât cele practicate de către reclamantă, pentru că în acest fel se încurajează în fapt politica economică de monopol şi menţinerea artificială şi nesănătoasă a unui nivel ridicat al preţurilor sub pretextul că societăţile concurente ar folosi cunoştinţele unor persoane care anterior au fost angajaţi ai unor alte societăţi cu obiect similar de activitate, deşi aceste cunoştinţe nu pot reprezenta secrete profesionale şi nici nu ar fi dovedite existenţa unor practici contrare uzanţelor comerciale cinstite şi care ar afecta poziţia concurenţei pe piaţă, în sensul celor prevăzute în art. 1¹ din Legea nr. 11/1991.

Excepţiile de la exercitarea drepturilor fundamentale privind libera iniţiativă şi libera concurenţă, constând în faptele ce pot constitui acte de concurenţă neloială, sunt de strictă interpretare şi aplicare, întrucât regula o constituie desfăşurarea de activităţi economice permise de legislaţia în vigoare, indiferent de numărul participanţilor pe piaţă într-un anumit domeniu.

Realitatea financiară rezultată din dovezile contabile privind activitatea reclamantei în perioada 6 februarie 2007 – 26 februarie 2007 (perioadă în care era operantă obligaţia contractuală de fidelitate a pârâtului-apelant) arată că aceasta nu a suferit nicio afectare a poziţiei sale pe piaţă, iar contravenţia săvârşită de petentul T.G. nu poate constitui o bază legală pentru sancţionarea SC T.T. SRL, cele două activităţi ilicite având ipoteze şi sancţiuni specifice.

Nici răspunderea civilă a pârâtului-contravenient nu poate opera, din moment ce fapta de deturnare celor doi clienţi nu a atras o pagubă dovedită în patrimoniul reclamantei, iar pentru câştigul realizat de societăţile înfiinţate de petentul-apelant din activitatea desfăşurată cu cei doi clienţi nu s-a dovedit o altă cauză decât aceea a practicării unui preţ mai scăzut al produselor decât cel practicat de către reclamantă la aceleaşi produse, acest nivel al preţului reprezentând un fapt licit permis şi chiar încurajat de economia de piaţă; de fapt, se poate trage concluzia că reclamanta doreşte să rămână în continuare un distribuitor important şi care să rămână la un nivel de profit ce ar putea fi pus în pericol de practicarea unor preţuri mai scăzute de către cei care ştiu adevăratele costuri ale produselor petroliere şi care se mulţumesc cu un profit mai mic, pretenţie care nu poate avea decât caracter ilicit şi contrar regulilor economiei de piaţă.

În acest context, motivarea instanţei de fond, în sensul că tot profitul realizat de SC T.T. SRL şi SC I.O. SRL reprezintă daune în detrimentul reclamantei pe întreaga perioadă cuprinsă între 1 februarie 2007 şi 31 octombrie 2007, deşi de la data de 26 februarie 2007 nu mai exista nici o obligaţie de fidelitate de natură comercială faţă de reclamantă în sarcina pârâtului T.G. şi nici nu s-a făcut dovada utilizării ulterioare de către acesta a vreunui secret comercial păstrat în condiţii rezonabile de către reclamantă reprezintă, cel puţin pentru perioada 26 februarie 2007 – 1 octombrie 2007, o sancţionare a pârâţilor pentru efectuarea în condiţii legale a unei activităţi ce nu constituie un monopol de stat, afectând grav dreptul pârâţilor la proprietate, liberă iniţiativă şi principiul liberei concurenţe.

Din motivarea instanţei de fond nu se înţelege de ce actele de concurenţă neloială pentru care s-au acordat daune s-au oprit la data de 1 octombrie 2007 şi nici nu se desprinde vreo limită în timp în care aceste acte ar putea deveni legitime, putându-se trage concluzia că instanţa de fond a considerat că nici o societate înfiinţată de pârâtul T.G. nu ar putea avea un obiect de activitate similar cu cel al reclamantei, din moment ce acesta a deţinut trecut în calitatea de director comercial al acesteia.

Interdicţia prevăzută la art. 153¹⁵ din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabilă în speţă, întrucât aceasta operează numai pentru calitatea de director, administrator sau asociat în societăţile cu răspundere nelimitată, situaţie inexistentă în speţă, din moment ce ambele societăţi comerciale înfiinţate de acesta sunt societăţi cu răspundere limitată.

Pentru aceste motive, soluţia instanţei de fond, dată fără analizarea perioadei în care opera interdicţia de natură contractuală şi fără analiza îndeplinirii condiţiilor în care se pot dovedi actele de concurenţă neloială, mulţumindu-se să constate existenţa acestor fapte pe baza unei hotărâri judecătoreşti ce privea o altă activitate ilicită prevăzută distinct de aceeaşi lege, se constituie într-o greşită aplicare a legii, motive pentru care sentinţa a fost modificată în tot în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă ca nefondată.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SA, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304¹, pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bacău, în vederea rejudecării.

Recurenta formulează astfel următoarele critici:

1. Instanţa de apel, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură, prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Ori, prin cererea de apel, T.B.G. nu a invocat o diferenţă între persoana sa şi societăţile apelante. Cercetând motivele de apel depuse la dosarul cauzei se constată că apelanţii, prin motive comune, au invocat următoarele:

Faptul că acţiunea principală nu are obiect;

Faptul că a fost încălcat dreptul la apărare;

Faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptului ilicit cauzator de prejudicii, respectiv vinovăţia, fapta, legătura de cauzalitate şi prejudiciul.

Instanţa de apel nu a analizat nici unul dintre aceste motive, ci a creat o diferenţă care nu există între fapta de concurenţă neloială săvârşită de angajatul unei societăţi comerciale şi fapta ilicită de concurenţă neloială săvârşită de o altă societate.