ICCJ. Decizia nr. 3469/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3469/2011
Dosar nr. 4708/103/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă şi înregistrată la Tribunalul Neamţ sub nr. 4708/103 din 18 decembrie 2009 (precizată în şedinţa din 18 ianuarie 2010), reclamanta D.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor solicitând instanţei următoarele: să constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate defunctului său tată C.P.Ş., decedat în anul 1987, constând în internarea într-o colonie de muncă în perioada 1952-1953 şi stabilirea domiciliului obligatoriu la Burduşani în perioada 1951-1952 şi 1953-1956; să constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate reclamantei, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu la Burduşani în perioada 1951-1956; să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în valoare de 300.000 euro (echivalent lei) în calitate de moştenitoare a tatălui său, precum şi daune morale în cuantum de 300.000 euro pentru suferinţele personale îndurate ca urmare a măsurilor administrative menţionate.
În motivare, reclamanta a arătat că în anul 1945 tatăl său a fost detaşat cu serviciul de la graniţa dintre România şi Iugoslavia în satul C., comuna P., ca jandarm. Mama sa a decedat în anul 1946, rămânând în grija tatălui de la vârsta de 2 ani.
Împreună cu tatăl său au fost reţinuţi şi îmbarcaţi în vederea deportării, doar cu hainele cu care erau îmbrăcaţi. Au călătorit 14 zile în condiţii inumane, fără apă, fără mâncare şi fără căldură, fiind lăsaţi în mijlocul câmpiei Bărăganului, într-o localitate numită S.N. (B.), în care au fost nevoiţi să locuiască în bordeie săpate în pământ.
Potrivit adresei emise de Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia Instanţelor Militare, tatăl său a fost strămutat la data de 18 iunie 1951 în temeiul deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 [decizie ce se regăseşte în Legea nr. 221/2009, la art. 3 lit. e)].
Condiţiile deosebit de grele în care au trăit în acei ani au dus ulterior la îmbolnăvirea lor gravă şi întrucât în repetate rânduri tatăl său s-a revoltat faţă de condiţiile grele de viaţă, conform deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 15/1952, a fost internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni la Canalul Dunăre - Marea Neagră. În această perioadă, reclamanta a fost lipsită de sprijinul părintesc, crescând în localitatea C., unde s-a adaptat foarte greu, singura limbă pe care o cunoştea fiind maghiara.
După cele 12 luni de muncă obligatorie, au fost mutaţi din nou într-un alt sat, impunându-li-se domiciliul obligatoriu într-un perimetru de 40 km. Din satul Cruceni nu au mai recuperat nimic din bunurile avute, fiind nevoiţi să trăiască în perioada celor 4 ani şi 10 luni într-o sărăcie greu de descris în cuvinte.
După ridicarea interdicţiilor prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 343602/7912 din data de 26 aprilie 1956, s-au mutat în Piatra-Neamţ, unde tatălui său i-a fost greu să se angajeze şi să o întreţină, reclamanta fiind dată la Şcoala de Copii Orfani.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009, iar în dovedire, a depus la dosar, în copie, înscrisurile invocate în susţinerea cererii. De asemenea, a solicitat administrarea probei testimoniale.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a învederat instanţei faptul că din actele depuse la dosar nu rezultă că autorul reclamantei a fost internat într-o colonie de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi de asemenea că nu s-a făcut dovada caracterului politic al măsurii strămutării reclamantei, împotriva acesteia nefiind luată o asemenea măsură de organele fostei securităţi.
Prin sentinţa civilă nr. 112/C din 15 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ s-au dispus următoarele:
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.Ş., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi s-a constatat caracterul politic al următoarelor măsuri administrative:
1. Aplicate lui C.P.Ş.:
- de stabilire a domiciliului obligatoriu în comuna B., jud. Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951-7 mai 1952 şi 7 mai 1953-26 aprilie 1956;
- de internare într-o colonie de muncă în perioada 7 mai 1952 - 7 mai 1953.
2. Aplicată reclamantei D.Ş.:
- de stabilire a domiciliului obligatoriu în comuna B., jud. Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951 -26 aprilie 1956.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii efective al sumei de 70.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, şi suma de 700 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut următoarele considerente:
Potrivit adresei din 26 noiembrie 2009 emise de Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia Instanţelor Militare, autorul reclamantei. P.Ş., a fost strămutat la data de 18 iunie 1951, conform deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea C., judeţul Timiş, în localitatea B., jud. Ialomiţa.
Consecinţele acestei măsuri au fost suportate, începând cu aceeaşi dată şi de reclamantă, atunci în vârstă de 7 ani, întrucât singurul părinte în viaţă era tatăl pe care a fost nevoită să-l urmeze (mama fiind decedată din anul 1946).
Acest fapt este atestat şi de adresa din 18 septembrie 1991 a Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, potrivit cu care D.Ş. a fost deportată cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 octombrie 1955.
La data de 7 mai 1953, P.Ş. a fost eliberat din colonia de muncă, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea B. prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 678844/1953. Restricţiile domiciliare au fost ridicate prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 343602/7912 din data de 26 aprilie 1956.
În raport cu dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, stabilirea domiciliului obligatoriu pentru autorul reclamantei în perioada 18 iunie 1951-7 mai 1952, conform deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic ce dă naştere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeaşi lege.
S-a mai reţinut că, P.Ş. a făcut şi obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel: internarea în colonia de muncă în perioada 7 mai 1952 - 7 mai 1953, dispusă pentru activitate duşmănoasă împotriva regimului; stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea B., prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 678844/1953, în perioada 7 mai 1953-26 aprilie 1956.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, instanţa având în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele hotărârii, măsura în care i-au fost afectate situaţia profesională, socială şi familială şi altele asemenea.
Suferinţele îndurate de reclamantă şi autorul ei, descrise în cererea introductivă sunt confirmate de raportul oficial menţionat mai sus, din care se desprind elementele ce au caracterizat în linii mari, acest tip de măsură reparatorie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru următoarele motive:
În mod greşit s-a constatat că s-au luat măsuri administrative cu caracter politic şi cu privire la reclamantă constând în stabilirea de domiciliu obligat în comuna B. jud. Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951-26 aprilie 1956 deoarece din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că împotriva acesteia nu a fost luată o asemenea măsură de către organele fostei miliţii sau securităţi.
Reclamanta este îndreptăţită la acţiunea în despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 doar în calitate de descendent şi nu în nume propriu, atât timp cât nu s-a făcut dovada că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu a privit expres persoana acesteia.
Intimata a depus întâmpinare la apel şi nu au fost administrate probe noi în apel.
Curtea de Apel Bacău prin Decizia nr. 52 din 17 mai 2010 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, fapt ce rezultă fără echivoc din adeverinţa din 18 septembrie 1992 eliberată de Asociaţia foştilor deportaţi din Bărăgan şi tabelul nominal întocmit de această asociaţie la 18 septembrie 1991.
Legea nu prevede că au dreptul de a solicita instanţei de judecată daune morale numai persoanele care au făcut şi scriptic (de jure) obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Reclamanta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte cuantumul daunelor morale reţinute de prima instanţă (40.000, respectiv 30.000 euro) nu este unul exagerat (nerezonabil).
Faţă de vârsta fragedă a contestatoarei la momentul la care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu, durata de timp destul de lungă în care a locuit în localitatea B. şi împrejurările concrete în care ea şi/sau tatăl ei au trăit şi au muncit în Bărăgan, respectiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră, instanţa de apel apreciază că hotărârea primei instanţe este şi temeinică şi legală.
Cheltuielile de judecată nu puteau să nu fie acordate sau să fie reduse de către prima instanţă, deoarece pe de o parte la prima instanţă pârâtul a recunoscut doar în parte pretenţiile reclamantei, or art. 275 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care pârâtul a recunoscut în tot pretenţiile părţii adverse, iar pe de altă parte, admiterea în parte a acţiunii, nu are drept temei culpa procesuală a reclamantei, ci marja de apreciere a instanţei de judecată, recunoscută de dreptul intern.
Împotriva acestei din urmă sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Măsurile administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu şi internarea într-o colonie de muncă s-au luat numai împotriva autorului reclamantei nu şi împotriva reclamantei D.Ş., astfel că este îndreptăţită la măsuri reparatorii doar în calitatea sa de descendent de gradul I al persoanei care a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic.
- S-a apreciat greşit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, fiind mult prea mare raportat la aspectele dovedite şi perioada domiciliului obligatoriu care nu se compară cu regimul de viaţă trăit de persoanele condamnate politic.
- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie este constantă în sensul că despăgubirile cu titlu de reparaţie morală nu depăşesc de regulă 10.000 RON, iar intimata a beneficiat şi de prevederile Legii nr. 118/1990.
Acordarea sumei de 70.000 euro poate duce la o îmbogăţire fără justă cauză mai ales că aceste daune sunt solicitate în calitate de descendent.
S-au aplicat greşit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. în sensul că nu s-a avut în vedere faptul că pârâtul a recunoscut pretenţiile reclamantei chiar la prima înfăţişare.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed:
Prin demersul judiciar se solicită să se constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate autorului său C.P.Ş. decedat în anul 1987 constând în internarea într-o colonie de muncă în perioada 1952 - 1953 şi stabilirea domiciliului obligatoriu la B. în perioada 1951 - 1952 şi 1953 - 1953. S-a solicitat şi constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantei, constând în stabilirea domiciliului obligatoriu la B. în perioada 1951 - 1956.
Despăgubirile au fost solicitate atât în calitate de moştenitoare a autorului său precum şi daunele morale în cuantum de 300.000 euro pentru suferinţele persoane îndurate ca urmare a măsurilor administrative.
Susţinerile reclamantei au fost dovedite şi ca atare s-a produs cu certitudine o suferinţă psiho- afectivă, o marginalizare socială chiar impedimente în realizarea profesională, ceea ce conturează un prejudiciu moral care trebuie reparat.
La stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cât şi din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie să se ţină seama şi de alte principii şi reguli, care statuează în echitate, ceea ce înseamnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie să se ţină seama şi de modul în care ceilalţi membrii ai comunităţii, care au suferit condamnări politice sau măsuri administrative asemănătoare cu aceea invocată de către reclamant, au solicitat sau nu asemenea despăgubiri, care a fost nivelul aproximativ de viaţă, de realizări profesionale, al celorlalte persoane, contemporane cu reclamanta, din perspectiva unui mod de trai asemănător cu cel invocat prin acţiune.
Reclamanta deportată împreună cu autorul său este îndreptăţită conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 să primească daune morale pentru suferinţele sale din timpul strămutării forţate, dar la stabilirea acestor daune trebuie avută în vedere suferinţa concretă, iar nu cea pretinsă în mod interesat.
Totodată trebuie avut în vedere că deja reclamanta a primit despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile Decretului Lege nr. 118/1990.
Mai trebuie apreciate şi condiţiile specifice concrete legate de persoana reclamantei, care a suferit domiciliul forţat şi strămutarea la vârsta de 7 ani.
Or, la această vârstă esenţial dezvoltării este în principal ocrotirea familiei, de care reclamanta nu a fost despărţită. Şi tot datorită vârstei nu se poate invoca decât parţial inconvenientele legate de lipsa unei bune educaţii şcolare.
Or, faţă de toate acestea, se apreciază că, contravaloarea daunelor morale acordate reclamantei sunt vădit exagerate şi că o sumă corectă conform Legii nr. 221/2009 este apreciată la 20.000 euro.
Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nu va fi primit, pârâta fiind partea căzută în pretenţii, corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Nelegal susţine recurenta că, la prima înfăţişare a recunoscut pretenţiile reclamantei, atâta timp cât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, pentru a solicita constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative luate cu privire la autorul său.
Se va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă în calea de atac a recursului, având în vedere atât cele reţinute cât şi dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În concluzie, motivele de recurs ce privesc contravaloarea despăgubirilor sunt fondate şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene şi a Înaltei Curţi în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul, se va casa Decizia şi în parte sentinţa, în sensul că modifică cuantumul despăgubirilor de la 70.000 euro la 20.000 euro.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Neamţ împotriva deciziei civile nr. 52 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi în parte sentinţa civilă nr. 112 C din 15 februarie 2010 a Tribunalului Neamţ, secţia civilă, în sensul că modifică cuantumul despăgubirilor de la 70.000 la 20.000 de euro.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3473/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3466/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
