ICCJ. Decizia nr. 3465/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3465/2011
Dosar nr.35914/3/2008
Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2011
Aspra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 164 din 04 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a sentinţei civile nr. 244 din 06 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, respingând ca atare cerere de chemare în judecată formulată de reclamantele A.L.R.P. şi M.D. în contradictoriu cu pârâţii M.E. şi M.M.E. şi a respins cererile de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca fiind rămase fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele: în şedinţa publică din data de 03 februarie 2009 tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâţii M.M.E. şi M.E., apreciind că prioritară este analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ulterior excepţia autorităţii de lucru judecat şi funcţie de modalitate de soluţionare a acestora se va discuta cea de a treia excepţie, lipsa calităţii procesuale pasive. Tribunalul a reţinut că existenţa calităţii procesuale pasive se circumscrie ca analiză a analizei, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât o hotărâre anterioară judecată pe fondul pricinii are efecte juridice sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat şi asupra calităţii părţilor.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea capătului de cerere în realizare, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că potrivit principiului disponibilităţii, reclamanta a dedus judecăţii o acţiune în revendicare îndreptată împotriva foştilor chiriaşi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, însă prin această lege s-a instituit o procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite potrivit Legii nr. 10/2001 cu soluţionarea notificării.
Din întâmpinarea depusă de pârâţii persoane fizice prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, rezultă că autorul reclamantelor a solicitat restituirea pe cale administrativă a imobilului, acesta fiindu-i restituit parţial, chestiune ce nu a fost contestată de reclamante. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantele, invocând existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chestiune care coroborată cu excepţia unei solicitări şi soluţionări pe cale administrativă a imobilului a invocat implicit existenţa unui conflict între norma specială şi a Convenţiei, atrăgând incidenţa art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prin care se stabileşte prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Chestiunea admisibilităţii invocării unei atare neconcordante între norma internaţională şi norma specială din dreptul românesc în cadrul acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun a fost clarificată prin Decizia pronunţată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, în sensul următor: „problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
La această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Aşa cum s-a mai arătat, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internaţională în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu jurisprudenţa constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de buna - credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc".
Astfel, revendicarea cu care a fost investit spre soluţionare tribunalului a fost formulată în condiţiile invocării unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a unui conflict între norma specială şi Convenţie, astfel că tribunalul a constatat că acţiunea nu poate fi oprită printr-un fine de neprimire, reprezentat de excepţia inadmisibilităţii, astfel cum acesta a fost invocată de pârâţi.
De asemenea, a apreciat în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul că proprietarul care nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5), ar formula după expirarea termenului, acţiune imprescriptibilă.
Împrejurarea că s-a împlinit termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) pentru atacarea titlului subdobânditorului are semnificaţia consolidării titlului acestuia, opus celui care se pretinde proprietar în acţiunea în revendicare. Aceasta constituie însă, un aspect de temeinicie al acţiunii în revendicare în cadrul căreia verificându-se eficienţa şi preferabilitatea titlurilor celor două părţi, se constată că ultima înstrăinare a rămas valabilă, prin depăşirea termenului înăuntrul căruia putea fi atacat actul de înstrăinare şi un aspect de admisibilitate a cererii în justiţie.
În ceea ce priveşte cea de a doua excepţie invocată, respectiv autoritatea de lucru judecat, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
În ceea ce priveşte obiectul, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în aceleaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acţiunilor să rezulte că este acelaşi (Tribunalul Suprem - Decizia civilă nr. 251/1973).
În ceea ce priveşte părţile din proces, acestea sunt aceleaşi, cu calităţi inversate (M.B. şi E. având calitatea de intervenienţi în interes propriu iar M.G. reclamant, procedural formal - pârât în contradictoriu cu cererea dedusă judecăţii pe calea intervenţie de către intervenienţi, sub aspectul fondului cererii).
Tribunalul a constatat că reclamantele sunt moştenitoarele reclamantului din acţiunea anterioară, acestora fiindu-le transmisă calitatea procesuală activă pe calea succesiunii legale, fiind aşadar, din punct de vedere juridic succesoare ale acestuia, existând pe cale de consecinţă identitate de părţi şi sub acest aspect.
În ceea ce priveşte obiectul, tribunalul a reţinut că acesta este reprezentat la pretenţia formulată prin cerere şi dreptul subiectiv invocat. Această condiţie este îndeplinită dacă în ambele procese reclamanţii tind să valorifice acelaşi drept de proprietate al autorului lor. De altfel, acţiunea în constatare provocatorie, prin care proprietarii posesori cer să se contate că au calitatea de proprietari reprezintă de asemenea o comparare de titluri, astfel cum a fost solicitată de către reclamante în ambele prezenta cerere.
Cauza, fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, temeiul juridic al cererii, este de asemenea identic, ambele cereri, atât acţiunea în revendicare cât şi cererea de intervenţie în interes propriu dedusă judecăţii în dosarul anterior sunt întemeiate pe prevederile dreptului comun în materie, solicitându-se a se face aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Tribunalul a reţinut că prima instanţă a soluţionat acţiunea pe fondul ei, constatând că reclamanţii au un titlu de proprietate însă la rândul lor pârâţii din prezenta acţiune, intervenienţi în nume propriu în cea anterioară au un titlu de proprietate care a fost considerat prevalent.
Partea din hotărâre care interesează însă lucrul judecat este dispozitivul pentru că acesta cuprinde soluţia, dispozitivul fiind cel care se execută, însă este adevărat că trebuie recunoscut acest efect şi considerentelor în măsura în care explică dispozitivul.
Efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu şi un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată.
Hotărârea faţă de care se invocă autoritatea de lucru judecat se bucură de o prezumţie de legalitate, astfel că tribunalul nu a mai putut analiza aspectele reţinute prin aceasta.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., solicitând admiterea căii de atac, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a respinge excepţia autorităţii de lucru judecat ca fiind nefondată şi a admite acţiunea introductivă astfel cum a fost formulată.
Apelantele - reclamante au criticat hotărârea atacată pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă următoarele:
Instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat. Nu există identitate de părţi. Prin urmare, în respectiva cauză - părţi, au fost M.G. (reclamant) şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, iar obiectul litigiului a constat în inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 faţă de autorul reclamantului, M.C. Pe lângă lipsa acestei triplei identităţi, menţionează că respectiva acţiune nu era îndreptată împotriva titularilor actelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 inclusiv împotriva pârâţilor M.E. şi M.M.E.
Instanţa trebuia să aibă în vedere şi intenţia autorului apelanţilor cu privire la titularii raportului juridic ce au făcut obiectul procesului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 244/2001. Cu alte cuvinte autorul apelanţilor a înţeles să se judece, în cauza respectivă doar cu instituţiile statului, niciodată nu a solicitat introducerea în cauza a părţilor titulare a cererilor de intervenţie. Pe cale de consecinţă instanţa când a constatat că sunt aceleaşi părţi trebuia să aibă în vedere părţile cu care aceştia au înţeles să se judece în litigiul menţionat şi nu cei care au intervenit.
Cauza ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 244/2001 a avut ca obiect alte imobile, chiar dacă părţile au formulat cerere de intervenţie acestea nu au avut legătură cu obiectul cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă prin Decizia nr. 638/ A din 26 noiembrie 2009, a admis apelul reclamantelor, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, reclamantele au criticat greşita aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează excepţia autorităţii de lucru judecat, pe fondul cauzei (asupra căruia prima instanţă nu s-a pronunţat), apelantele arătând că acţiunea ar fi trebuit admisă pe considerentul că au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, fiind îndeplinite şi formalităţile de publicitate imobiliară anterior faţă de pârâţi.
Cu privire la primul motiv de apel, referitor la modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, s-a apreciat că, este fondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 06 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 520 din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 3892 din 08 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA şi intervenienţii M.B. şi E. (pârâţii din prezenta cauză), C.S. şi A., P.C. şi E., C.T. şi O., S.E., B.V.V. şi E. s-a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat situat în Bucureşti, sector 2, sub aspectul terenului de 124,64 mp. şi a apartamentelor (din cadrul clădirii aflate pe teren) care erau deţinute cu contract de închiriere. Instanţa a admis cererea de interventei principală constatând că, pârâţilor din prezenta cauză M.B. şi E. (alături de ceilalţi intervenienţi) sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului din imobilul revendicat.
Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii (care sunt aceeaşi) au solicitat în contradictoriu cu pârâţii M. (intervenienţii din dosarul finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 244/2001 a Tribunalului Bucureşti) revendicarea apartamentului din imobilul care a făcut obiectul revendicării în celălalt dosar.
Pentru a fi în prezenta autorităţii de lucru judecat, aşa cum statuează dispoziţiile art. 1201 C. civ., trebuie să fie îndeplinite tripla identitate de elemente, constând în: parte, obiect şi cauză.
În ceea ce priveşte cerinţa identităţii sub aspectul părţilor, Curtea apreciază că trebuie avute în vedere prezenţa juridică a acestora şi nu fizică a acestora, neavând relevanţă din acest punct de vedere dacă în cel de-al doilea proces calităţile lor sunt inversate. Aşa cum rezultă din analiza comparativă a poziţiei procesuale a părţilor în cele două cauze, Curtea constată că, sentinţa civilă nr. 244/2001 a Tribunalului Bucureşti, e pronunţata în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA iar în prezentul litigiu în calitate de pârâţi figurează soţii M., care au fost părţi în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa mai sus¬menţionată în calitate de intervenienţi principali.
Pentru a stabili dacă există identitate de părţi, trebuie analizat dacă pârâţii M. (din cauza dedusă judecăţii în prezentul dosar) au calitate de având în cauză faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti (parte în Dosarul nr. 5154/2000 al Tribunalului Bucureşti, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 244/2001), în condiţiile în care din contractul de vânzare - cumpărare cu plata preţului în rate nr. 1924 din 16 octombrie 1997 rezultă că au dobândit în proprietate apartamentul din imobilul în litigiu de la Primăria Municipiului Bucureşti - Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Practic se pune problema calităţii de succesori cu titlu particular al pârâţilor M.
Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv (în contract având calitatea de parte) şi nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său şi care nu au nici o legătură cu dreptul transmis (faţă de aceste acte având poziţia juridică de terţ) ci numai în raport de actele juridice încheiate anterior de autorul său (referitoare la acelaşi drept) cu alte persoane. Pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având cauză a autorului său - trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: să fie vorba de un act juridic încheiat anterior înstrăinării, actul respectiv să se refere la dreptul transmis, să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul transmis succesorului cu titlu particular.
Pe cale de consecinţă, condiţia esenţială în raport de care se procedează la examinarea şi a celorlalte cerinţe, constă în anterioritatea actului juridic încheiat de autor faţă de transmiterea dreptului către succesorul cu titlu particular.
Or, în cauza de faţă, contractul de vânzare - cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al pârâţilor M. în temeiul Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului revendicat este perfectat la data de 16 octombrie 1997, iar sentinţa civilă nr. 244, în raport de care se analizează îndeplinirea cumulativă a cerinţelor autorităţii de lucru judecat este pronunţată la data de 06 martie 2001.
Faţă de această situaţi, s-a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa anteriorităţii.
În ceea ce priveşte pe apelantele - reclamante, s-a reţinut că, acestea sunt succesoarele reclamantului M.G. (reclamantul din dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 244/2001 a Tribunalului Bucureşti), calitatea procesuală activă fiindu-le transmisă pe calea succesiunii legale, sub acest aspect existând identitate de părţi.
Pentru a considera îndeplinite cerinţele identităţii de părţi, este necesar să existe identitate atât din punct de vedere al părţii reclamante cât şi din punct de vedere al părţii pârâte. Constatând că nu există identitate sub aspectul părţii pârâte (pentru motivele anterior expuse), Curtea a apreciat că nu este îndeplinită această cerinţă.
Cu privire la cea de-a doua condiţie a identităţii de obiect (prin obiect înţelegând atât dreptul subiectiv dedus judecăţii cât şi bunul asupra căruia poartă aceste drept), s-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 244/2001 s-a admis revendicarea numai pentru terenul aferent imobilului iar din punct de vedere al construcţiei numai pentru apartamentele care erau deţinute cu contracte de închiriere, nu şi cele vândute în baza Legii nr. 112/1995, aşa cum este cazul apartamentului deţinut în proprietate de pârâţii M., drept care le-a şi fost recunoscut acestora prin sentinţa civilă nr. 244/2001 a Tribunalului Bucureşti. Prin acţiunea introductivă în prezenta cauză, reclamantele revendică în contradictoriu cu pârâţii M. exact apartamentul, asupra căruia prin sentinţa civilă nr. 244/2001 a Tribunalului Bucureşti nu a recunoscut autorului acestora dreptului de proprietate, aşa cum rezultă din cele ce preced, acţiunea în revendicare din Dosarul nr. 5154/2000 fiind adusă numai pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte cea de-a treia condiţie şi anume identitatea de cauză juridică, instanţa porneşte în examinarea îndeplinirii acestei cerinţe de la faptul că prin cauza cererii de chemare în judecată se înţelege instituţia, categoria juridică sau principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situaţia de fapt calificată juridic, având deopotrivă relevanţă atât împrejurările de fapt ale cauzei cât şi dispoziţiile legale sau principiile juridice aplicabile speţei.
Evaluând temeiul juridic al celor două acţiuni, din această perspectivă, deşi aparent cele doua cereri de chemare in judecata ar avea acelaşi temei de drept, ambele acţiuni fiind de revendicare formulate în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., Curtea a constatat că faţă de momentul introducerii primei acţiuni în revendicare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 244/2001, la data promovării şi soluţionarea celei de-a doua acţiuni în revendicare (mai exact data soluţionării sentinţei de către Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 164 din 04 februarie 2009) analiza temeiurilor de drept ale acţiunii introductive s-a realizat într-o manieră mai complexă determinata de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi de pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Dacă la momentul judecării primei acţiuni în revendicare, procesul finalizându-se prin pronunţarea sentinţei civile nr. 244/2001 a Tribunalului Bucureşti, singurele dispoziţii legale în baza cărora se proceda la soluţionarea cauzei, erau reprezentate de prevederile art. 480 C. civ., instanţa realizând o analiză comparativă a titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi, conform regulilor şi principiilor statuate de doctrină şi jurisprudenţă în materia revendicării imobiliare, in momentul de faţă acţiunea în revendicare trebuia analizată atât prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter esenţialmente reparator, care reglementează o procedură specială pentru retrocedarea proprietăţilor imobiliare preluate abuziv în perioada comunistă) cât şi luând în considerare cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii prin care a statuat asupra raportului dintre acţiunea în revendicare şi Legea nr. 10/2001 cât şi asupra condiţiilor de admisibilitate şi temeinicie ale acţiunii prin raportare la jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât pârâţii M.E. şi M.M.E. cât şi chematul în garanţie M.F.P. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
Recurenţii pârâţi critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că în cauză nu operează instituţia autorităţii lucrului judecat, având în vedere că există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză în cele două pricinii ce formează obiectul dosarelor înregistrate sub numerele 5154/2000 şi 35914/3/2008 ambele înregistrate pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti.
- În ceea ce priveşte identitatea de părţi trebuia avută în vedere prezenţa juridică a acestora şi nu calitatea lor în litigiu.
Greşit s-a constatat identitatea de părţi numai în ceea ce priveşte apelantele – reclamante, în acest caz fiind vorba de succesori universali, calitatea procesuală fiindu-le transmisă pe calea succesiunii legale. În ceea ce priveşte identitatea de obiect se susţine că obiectul cauzei este respectat de pretenţia formulată în cerere şi dreptul subiectiv invocat precum şi obiectul material, respectiv bunul revendicat. În ambele procese reclamanţii tind să revendice acelaşi imobil, respectiv apartamentul din sectorul 2 Bucureşti. Referitor la identitatea de cauză, se susţine prin motivele de recurs că, în ambele cererii de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea imobilului în conformitate cu art. 480 C. civ. În cea de a doua acţiune nu s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.
Recurentul M.F.P. critică hotărârea sub următoarele:
- Hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, întrucât în mod nelegal s-a respins excepţia autorităţii lucrului judecat.
- Hotărârea este nelegală întrucât sunt întrunite condiţiile triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed:
Se va realiza o unică analiză a tuturor recursurilor, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate sunt comune.
În esenţă recurenţii critică hotărârea numai sub aspectul analizării şi soluţionării instituţiei lucrului judecat susţinând constant că, în prezenta cauză operează această instituţie, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi 166 C. proc. civ., dar instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a condiţiilor impuse, fiind astfel incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Contrar celor susţinute de recurenţi, în cauza pendinte în mod legal s-a apreciat că nu operează instituţia autorităţii lucrului judeca şi legal s-a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante excepţii de procedură.
Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ., dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201.
Potrivit acestui text: „Existenţa lucrului judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".
Autoritatea de lucru judecat cât şi puterea lucrului judecat exprimă aceeaşi idee, dar pe planuri diferite, autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire şi consacrare a adevărului, puterea de lucru judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr în câmpul relaţiilor juridice.
Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune.
În speţa supusă analizei, referitor la identitatea de obiect, se constată că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 244 din 6 martie 2001 pronunţată în Dosarul nr. 5154/2001 s-a hotărât obligarea pârâţilor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 124,64 mp teren situat în Bucureşti, precum şi apartamentele ocupate cu închiriere. De asemenea s-au admis cererile de intervenţie în interes propriu şi s-a constatat dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobil prin contracte de vânzare-cumpărare.Drept urmare privitor la apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, ce face obiectul determinat de cea de-a doua acţiune având ca obiect revendicare, s-a constatat doar un drept de proprietate asupra acestui bun, nu a exista o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Or, jurisprudenţa în această materie este în sensul că, nu există identitate de obiect când în cadrul primei acţiunii se cere constatarea unui drept iar în acţiunea subsecventă se solicită revendicarea aceluiaşi imobil.
Mai mult, prin dispozitivul sentinţei civile nr. 244/2001 nu se individualizează cert imobilele respectiv apartamentele ocupate cu contracte de închiriere. Pentru analiza instituţiei autorităţii lucrului judecat nu se poate apela la prezumţii în sensul că printre apartamentele ocupate cu contracte de închiriere s-ar fi enumerat şi apartamentul care face clar obiectul acţiunii subsecvente.
În concluzie, obiectul din cea de-a doua acţiune (prezenta cauză) nu este identică cu obiectul din prima acţiune care s-a soluţionat prin sentinţa civilă nr. 244 din 6 martie 2001, întrucât în prima acţiune referitor la apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, s-a solicitat doar să se constate un drept de proprietate, iar în a doua cerere de chemare în judecată s-a solicitat revendicarea acestui imobil.
Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecată vizează identitatea de cauză.
Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia.
Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic. Cauza este temeiul de drept al pretenţiei.
În prima cerere de chemare în judecată, temeiul de drept, referitor la apartamentul situat în Bucureşti, l-a constituit constatarea unui drept de proprietate, în timp în cea de-a doua cerere s-a solicitat revendicarea aceluiaşi imobil pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Drept urmare nu se poate reţine existenţa identităţii de cauză, aşa cum greşit se susţine prin motivele de recurs.
Corect s-a reţinut prin hotărârea recurată că nu există nici identitate de părţi, întrucât în prima cerere de chemare în judecată cauza s-a dezbătut în contradictoriu şi cu alţi pârâţi respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC A. SA şi alţii care nu se regăsesc în cea de-a doua cerere de chemare în judecată.
Aşadar, hotărârea recurată este legală şi nefiind incidente dispoziţiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.E., M.M.E. şi chematul în garanţie M.F.P. împotriva Deciziei civile nr. 638/ A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3466/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3464/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
