ICCJ. Decizia nr. 3675/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3675/2011
Dosar nr. 3752/85/2008
Şedinţa publică de la 17 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3752/85/2008 la data de 15 august 2008, reclamanta SC A. SRL Sibiu a chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL SIBIU PRIN PRIMAR, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 520.000 lei reprezentând valoarea actuală de circulaţie al imobilului situat în Municipiul Sibiu, fără număr, proprietatea societăţii reclamante.
Pârâtul MUNICIPIUL SIBIU PRIN PRIMAR a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin aceasta din urmă solicitând obligarea reclamantei-pârâte la eliberarea terenului în suprafaţă de 315 mp aparţinând domeniului public al Municipiului Sibiu, înscris în C.F. nr. 8484 Sibiu, nr.top 3520/1/2, iar în subsidiar să se încuviinţeze realizarea de eliberare a lucrărilor de către pârâta-reclamantă, pe cheltuiala reclamantei-pârâte.
Prin sentinţa comercială nr. 259/C din 18 februarie 2010 a Tribunalului Sibiu, secţia comercială de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant Municipiul Sibiu prin Primar, a fost obligată reclamanta-pârâtă SC A. SRL să elibereze terenul situat în Sibiu, fără număr, înscrisă în C.F. 8484 Sibiu, nr,top 3520/1/2 în suprafaţă de 315 mp, (ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 75/2002) de construcţia provizorie edificată de către reclamanta-pârâtă pe acest teren.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta-pârâtă a edificat construcţia provizorie în temeiul unui contract de închiriere şi a autorizaţiei de construire nr. 17 din 11 ianuarie 1995, în care se prevede că la expirarea contractului de închiriere terenul se va aduce la starea iniţială, respectiv aceea de zonă verde.
S-a apreciat că reclamanta-pârâtă nu a fost constructor de bună credinţă, în chiar cuprinsul autorizaţiei de construire prevăzându-se că respectiva construcţie este provizorie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.
Prin decizia comercială nr. 88/A din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a fost respins apelul formulat de reclamanta-pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Între cele două părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. 75/2002, având ca obiect închirierea terenului situat în Sibiu în suprafaţă de 315 mp, teren pe care, în baza unei autorizaţii de construire, pârâta-reclamantă a edificat o construcţie provizorie în vederea organizării unui punct de alimentaţie publică.
Deoarece, pârâta-reclamantă nu a plătit chiria aferentă timp de mai mult de 3 luni consecutive, în baza art. 7 din contract, pârâta-reclamantă a reziliat, în mod unilateral, contractul, solicitând şi evacuarea reclamantei-pârâte de pe acest teren.
Reclamanta-pârâtă nu poate invoca buna credinţă, deoarece nu a fost proprietarul terenului pe care s-a edificat construcţia, având acel teren doar în folosinţă, construcţia edificată având un caracter provizoriu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-pârâtă, aducându-i următoarele critici:
Soluţia instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) C. civ., în sensul că, potrivit practicii judiciare (pe care recurenta o invocă pe larg), pentru a fi un constructor de bună credinţă nu este necesară deţinerea unui titlu translativ de proprietate, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 486 C. civ.
În cazurile în care dărmarea sau desfiinţarea unor construcţii necesită autorizaţia prealabilă a organului administrativ competent, instanţele nu vor putea hotărî astfel de măsuri fără obţinerea acestei autorizaţii, or, în speţa de faţă această autorizaţie nu a fost obţinută, astfel încât trebuia făcută aplicarea dispoziţiilor art. 494 C. civ., respectiv să se dispună păstrarea lucrărilor de către proprietarul terenului cu obligaţia de a despăgubi pe constructor.
S-a apreciat de către recurentă că, în speţa de faţă, pârâtul-reclamant s-a comportat abuziv, prin aceea că a acceptat efectuarea lucrărilor de către reclamanta-pârâtă, prin acţiunea formulată dorind doar să obţină foloase necuvenite, respectiv păstrarea construcţiei.
Recurenta-reclamantă, a mai susţinut că trebuie acordată prioritate bunei sale credinţe, exemplificând susţinerile sale cu numeroase citate din doctrină.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Criticile formulate de către recurenta-reclamantă nu pot fi reţinute.
În speţa de faţă primordială nu este problema bunei sau relei credinţe a recurentei-reclamante, atunci când a edificat construcţia provizorie, ci problema respectării contractului de închiriere nr. 75/2002.
Obiectul acestui contract l-a constituit închirierea unei suprafeţe de 315 mp situată în Municipiul Sibiu, înscrisă în C.F. 8484 Sibiu, nr.top 3520/1/2, pe care reclamanta-recurentă a edificat o construcţie provizorie, în baza autorizaţiei de construire nr. 17 din 11 ianuarie 1995, eliberată de către pârâtul-reclamant.
Potrivit art. 7 din contractul de închiriere neplata chiriei aferentă a 3 luni consecutive dă dreptul proprietarului, adică, pârâtului reclamant, la rezilierea unilaterală a contractului şi obligă chiriaşul la plata de daune.
Cum recurenta-reclamantă nu a plătit chiria aferentă, fapt necontestat de aceasta, în baza contractului, pârâtul-reclamant a reziliat, în mod unilateral, contractul de închiriere.
În autorizaţia de construire nr. 17/1995 se prevede că la expirarea contractului de închiriere terenul va fi adus la starea iniţială, respectiv aceea de zonă verde.
Prin urmare, nu este esenţial faptul că recurenta-reclamantă nu a posedat nici un moment terenul cu titlu de proprietar sau că nu a deţinut un titlu translativ de proprietate în ce priveşte acest teren, ci faptul că aceasta nu a respectat, pe de o parte, contractul de închiriere, astfel încât acesta a fost reziliat din culpa ei, iar pe de altă parte, este obligată să respecte autorizaţia de construire, potrivit căreia, la expirarea contractului (şi acesta a fost reziliat din vina sa), să readucă terenul la starea iniţială, respectiv aceea de zonă verde, sens în care a şi fost obligat de către prima instanţă, soluţia fiind menţinută, în mod legal, de către instanţa de apel.
Nu se pune problema unei intenţii de îmbogăţire fără justă cauză din partea pârâtului reclamant, deoarece acesta nu a solicitat păstrarea construcţiei, ci demolarea acesteia, sens în care a şi fost pronunţată soluţia primei instanţe.
Ca atare, constatând că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea corectă a art. 494 alin. (3) C. civ., şi a art. 969 C. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Sibiu împotriva Deciziei comerciale nr. 88/A/2010 din 8 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3677/2011. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 3674/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
