ICCJ. Decizia nr. 3679/2011. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3679/2011
Dosar nr. 30561/3/2009
Şedinţa publică de la 17 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 30561/3/2009, reclamanta SC M.D.S. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta FUNDAŢIA D.P. Bucureşti solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 368.583,23 lei, reprezentând despăgubire pentru bunurile mobile pe care pârâta le deţine în mod nelegal.
Prin sentinţa comercială nr. 2783 din 9 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta este titulara mărcii „C.”, iar pârâta este titulara dreptului de administrare a bazei „C.I.” din Bucureşti. În vara anului 2008 s-a deschis în cadrul bazei C.I o pizzerie „C.”. Societatea reclamantă a susţinut că s-a asociat cu pârâta în vederea deschiderii pizzeriei, iar pârâta a afirmat că s-a asociat cu persoana fizică, E.S. În mai 2009, ca urmare a unor neînţelegeri între promotorii activităţii, pârâta a interzis personalului pizzeriei să mai intre în local, păstrând toate bunurile aflate în interiorul acestuia.
Ambele părţi au convenit desfăşurarea unei activităţi în baza unei înţelegeri verbale, deci condiţia existenţei unui contract între ele este întrunită în cauză.
Raportat la prevederile art. 43 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 prima instanţă a apreciat că revenea reclamantei obligaţia ca, mai înainte de începerea activităţii de exploatare a pizzeriei, în colaborare cu pârâta, să solicite înscrierea punctului de lucru în registrul comerţului şi, eventual, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (7) din Legea nr. 273/2006, dacă ar fi fost întrunite condiţiile din ipoteza acestei norme, şi la Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2 Bucureşti. Cum reclamanta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, activitatea lucrativă pe care a desfăşurat-o în cadrul bazei „C.I.” împreună cu pârâta, apare ca fiind efectuată fără respectarea dispoziţiilor legale şi constituie o formă de exerciţiu abuziv al dreptului de a desfăşura activităţi economice în vederea obţinerii de profit.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC M. & D.S. SRL, solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia comercială nr. 387 din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC M.D.S. SRL Bucureşti, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza primei instanţe, spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea unei cereri având ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 368.583, 23 lei, cu titlu de despăgubiri pentru bunurile mobile reţinute ilegal de către aceasta.
Cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru motivul că dreptul subiectiv pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile ar avea un caracter ilicit, respectiv bunurile a căror contravaloare se solicită ar proveni din desfăşurarea unei activităţi care nu respectă legislaţia fiscală, în sensul că nu au fost efectuate formalităţile pentru înfiinţarea punctului de lucru în vederea desfăşurării activităţii de restaurant.
Prima instanţă a pronunţat o hotărâre greşită, rezultat al confuziei privind temeiul pretenţiilor reclamantei.
Astfel, reclamanta nu a solicitat recunoaşterea şi protejarea unui drept provenit dintr-o activitate ilicită, ci contravaloarea bunurilor cumpărate de către reclamantă şi predate pârâtei în vederea desfăşurării unei activităţi în baza unui contract.
Deşi a administrat probele solicitate de părţi pentru lămurirea litigiului, prima instanţă nu a analizat şi cercetat existenţa dreptului subiectiv civil pretins a fi protejat prin acţiunea formulată – dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile reţinute nelegal de pârâtă.
Ulterior, prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat completarea deciziei pronunţate în apel, cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea apelului.
Prin decizia comercială nr. 514 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea, ca neîntemeiată, reţinând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., deoarece niciuna dintre părţi nu a căzut în pretenţii, dispunându-se doar desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Împotriva deciziei comerciale nr. 387 din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a formulat recurs pârâta FUNDAŢIA D.P. Bucureşti, aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, în sensul că s-a reţinut, în mod eronat, faptul că temeiul acţiunii introductive este unul derivând dintr-un raport contractual.
În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă expune pe larg situaţia de fapt, făcând referire la probatoriul administrat în cauză, susţinând, în final, că nici în acţiunea introductivă şi nici în precizările făcute ulterior nu se regăseşte o structură logico-juridică, din care se rezulte care sunt pretenţiile concrete ale reclamantei, din ce raporturi derivă ele, şi care sunt elementele de natură a conferi pârâtei calitate procesuală pasivă.
În acest sens, recurenta arată că reclamanta a susţinut, în apel, că îşi întemeiază pretenţiile pe un contract, pentru ca în dezvoltarea motivelor de apel, să afirme că îşi întemeiază cererea pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Recurenta şi-a fundamentat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel ar fi reţinut că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe existenţa unui contract încheiat între părţi.
Cele susţinute de către recurentă, nu au suport în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.
Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că între părţi există un contract, ci a reţinut că prima instanţă nu a analizat, pe fond, existenţa dreptului subiectiv pretins de către reclamantă şi că, în mod greşit, prima instanţă a analizat caracterul ilicit sau licit al activităţii desfăşurate de către reclamantă, în loc să analizeze existenţa dreptului subiectiv cu privire la bunurile mobile pretins reţinute abuziv de către pârâtă.
În acest sens, hotărârea instanţei de apel este legală, prima instanţă urmând să cerceteze doar ceea ce a pretins reclamanta, anume dacă aceasta are un drept subiectiv cu privire la bunurile mobile pretins reţinute de către pârâtă.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta FUNDAŢIA D.P. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 387 din 14 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3682/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3678/2011. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
