ICCJ. Decizia nr. 3794/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3794/2011
Dosar nr. 3703/111/2009
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 197/Com din 17 februarie 2010 Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea reclamantei SC P. SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL Alba-Iulia pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 2.662,66 euro sau echivalentul acesteia la data plăţii efective reprezentând contravaloare marfă şi la plata sumei de 1.750 euro sau echivalentul acesteia în lei la data plăţii efective reprezentând daune interese.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 23 iunie 2008 între cele două părţi s-a încheiat un contract de transport în trafic internaţional, prin care pârâta, în calitate de transportator, se obliga pentru reclamantă în calitate de beneficiar, să transporte o cantitate de 20 tone marfa în valoare totală de 28.300 euro, stabilindu-se pentru prestaţia efectuată suma de 1.100 euro + T.V.A.
Prin contract părţile au stabilit la art. 3 şi 4 că în măsura în care se constată diferenţe la descărcare transportatorul datorează contravaloarea mărfii la preţ de raft şi o penalizare de 500 euro, iar în orice întârziere la încărcare sau descărcare se penalizează cu 180 euro/zi, în plus s-a mai prevăzut că neîncărcarea mărfii la data stabilită sau descărcarea ei din vina transportatorului atrage după sine o penalizare de 250 euro.
Pe parcursul efectuării transportului vehiculul aparţinând pârâtei a fost implicat într-un accident rutier fapte ce a dus la deteriorarea unei părţi din marfa în valoare totală de 6.642 euro (fila 8).
Fiind un contract sinalagmatic şi cu titlu oneros, contractul de transport dă naştere în sarcina transportatorului unei obligaţii de rezultat: aceea de a duce în stare intactă marfa până la destinaţie (art. 1473 C. civ.). În măsura în care ea nu este îndeplinită, operează o prezumţie de culpă în sarcina acestuia de natură să ducă la antrenarea răspunderii sale (art. 1475 C. civ.).
Aşa fiind, instanţa a reţinut că din probele administrate în cauză, inclusiv plăţile făcute de SC U. SA, rezultă că pârâta se face vinovată de neexecutarea întocmai a obligaţiilor asumate ca urmare a accidentului rutier în care camionul său a fost implicat pe teritoriul Republicii Slovacia. In aceste condiţii intervine răspunderea sa contractuală în temeiul art. 969 alin. (1) C. civ. şi a dispoziţiilor legale mai sus amintite, aceasta fiind ţinută să acopere prejudiciul cauzat.
Stabilirea lui presupune luarea în seamă în primul rând a faptului că prin notificarea transmisă la data de 14 ianuarie 2009 reclamanta a arătat că marfa deteriorată se ridică la suma de 6.642 euro (fila 8). După cum rezultă din înscrisurile depuse la termenul din data de 10 februarie 2010 SC U. SA SC A. SA Bucureşti a achitat reclamantei suma de 16.369, 92 lei la data de 11 iunie 2009. Plata a fost făcută ca urmare a instrumentării dosarului de daune deschis de pârâtă la societatea de asigurări în baza contractului de asigurare facultativă încheiat cu aceasta.
Raportând suma amintită la cursul leu-euro din data de 11 iunie 2009 instanţa reţine că din suma totală de 6.642 euro pretinsă reclamantei i-a fost achitată suma de 3.971, 34 euro (rata de schimb afişată de B.N.R.), astfel încât mai rămâne un rest de plată de 2.662, 66 euro. Faptul că suma a fost achitată către societatea de asigurări nu are nici o relevanţă pentru stingerea parţială a debitului atâta timp cât plata a fost făcută în acest scop, iar reclamanta este îndreptăţită la acoperirea o singură dată a prejudiciului ce i-a fost cauzat. Tocmai de aceea, sub aspectul cererii principale instanţa a considerat că pârâta poate fi obligată numai la plata acestei sume.
Referitor la cererile accesorii vizând achitarea daunelor-interese în baza clauzei penale stabilite la art. 3 şi 4 din contractul de transport, s-a reţinut că orice întârziere la livrarea mărfii ce a constituit obiectul derivat al contractului a urmărit să fie sancţionat de către părţi prin plata unor sume fixe (500, respectiv 250 euro), precum şi a unei forfetare de 180 euro pe fiecare zi întârziere până la executarea întocmai a obligaţiei principale asumate.
Instanţa a reţinut că numai o parte din marfa a fost deteriorată pe parcursul transportului, iar reclamantei i-a fost achitată deja o sumă în pentru acoperirea prejudiciului. Tocmai de aceea, instanţa a considerat că se impune păstrarea în întregime a sumei fixe stabilite de 750 euro cu titlu de despăgubiri şi reducerea clauzei penale forfetare, urmând ca în temeiul acesteia să oblige pârâta la plata sumei de 1.000 euro, sens în care va şi admite cererile accesorii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen, legal timbrat a declarat recurs, recalificat prin încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2010 de către instanţă ca fiind apel, SC P. SRL Oradea, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de acţiune introductivă şi obligarea intimatei SC E.I. SRL la achitarea tuturor sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată.
În motivarea apelului său, arată că instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata unei părţi din pretenţiile formulate, reţinând eronat că ulterior reducerii pretenţiilor societăţii apelante, societatea intimată a trecut la achitarea unei părţi a acestui debit, când de fapt societatea apelantă şi-a redus pretenţiile ca urmare a achitării debitului.
În ceea ce priveşte penalităţile contractuale reclamate prin cererea de chemare în judecată arată că sunt aplicate la contravaloarea neacoperită din prejudiciul a cărei acoperire a pretins-o.
Pe fondul cauzei arată că prejudiciul total înregistrat ca urmare a incidentului survenit, este format din daune interese compensatorii datorate ca urmare a distrugerii mărfurilor transportate şi anume valoarea de achiziţie 28.300 euro potrivit facturii la care se adaugă adaosul comercial practicat de societatea apelantă în cuantum de 20 % - 5.660 euro - total 33.960 euro din care cea mai mare parte a fost recuperată, rămânând un debit restant de 6642 euro.
La această sumă se adaugă o sumă fixă de 500 euro - sume care au fost cuantificate în mod anticipat de comun acord de către părţi potrivit comenzii de transport.
Daunele interese moratorii datorate ca urmare a întârzierii transportului stabilit de părţi prin comanda de transport la valoarea de 180 euro/zi de întârziere la care se adaugă suma fixă de 250 euro.
Fapta ilicită a pârâtei constă în distrugerea mărfurilor transportate şi nelivrate la termenul stabilit şi ca efect nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractul de transport încheiat.
Raportul de cauzalitate între încălcarea obligaţiilor contractuale li prejudiciu este subînţeles de părţi prin asumarea contractului de transport, acestea fiind conştiente că o simplă nerespectare a obligaţiilor contractuale atrage răspunderea părţii în cauză.
Arată că pârâta şi-a recunoscut culpa în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, conform prevederilor art. 17 din convenţia C.M.R. ratificată prin Decretul nr. 451/1972, „transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avarie, produse între momentul primiri mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare", astfel că s-a stabilit o răspundere civilă obiectivă a transportatorului, independent de existenţa vinovăţiei acestuia.
Solicită aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului precum şi a celorlalte norme legale în materie respectiv, art. 1073 C. civ., convenţia C.M.R.
Prin precizarea la apelul formulat depusă la dosar fila 62, pentru termenul de judecată din 23 noiembrie 2010, apelanta SC P. SRL arată că îşi menţine solicitarea de modificare în parte a sentinţei atacate doar cu privire la penalităţile de întârziere solicitate potrivit acţiunii introduse, respectiv de obligare a intimatei SC E.I. SRL la achitarea diferenţei de debit principal în sumă de 2.662,66 euro la care se adaugă penalităţile contractuale în sumă fixă, astfel: 500 euro penalităţi conform art. 3 din comanda de transport, 250 euro penalităţi conform art. 4 din comanda de transport şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 180 euro/zi de întârziere la descărcare începând cu data de 26 iunie 2008 şi până la data de 20 noiembrie 2008 - data recepţiei efective a produselor transportate.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel SC E.I. SRL solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Oradea.
În motivarea apelului său arată că sentinţa este nelegală şi netemeinică instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor imperative în ce priveşte competenţa materială.
Instanţa a fost investită să judece o cerere comercială a cărui obiect avea o valoare sub 100.000 lei și care potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 1 alin. (1) C. proc. civ. era de competenţa Judecătoriei.
Apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând obiectul lămurit al cauzei şi se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pe fond solicită respingerea acţiunii, deoarece în mod eronat s-a reţinut că prejudiciu este de 6.642 euro, întrucât din nici o probă administrată în cauză nu rezultă acest prejudiciu. Reclamanta nu a dovedit prin nici o probă cuantum prejudiciului, conform art. 1169 C. civ., ci doar a susţinut acest prejudiciu. Mai mult din înscrisurile depuse la dosar rezultă fără putere de tăgadă că prejudiciul suferit de reclamantă a fost acoperit în întregime de asigurătorul apelantei pârâte, cu atât mai mult cu cât reclamanta a recuperat marfa.
În mod greşit şi fără temei instanţa de fond i-a obligat la plata daunelor interese, întrucât nu există prejudiciu care să nu fi fost acoperit până la data promovării acţiunii. Mai mult plata cu întârziere a daunelor de către asigurător s-a datorat reclamantei, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar.
Prin concluziile depuse la dosar apelanta SC P. SRL a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac formulate de către intimata apelantă SC E.I. SRL şi admiterea recursului (recalificat apel) declarat de ea şi, ca efect, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării SC E.I. SRL la plata sumei de 2.662,66 euro reprezentând contravaloarea produselor deteriorate la care se adaugă penalităţile contractuale după cum urmează: Penalităţile contractuale stabilite în sumă fixă:500 euro -penalităţi conform art. 3 din comanda de transport;250 euro - penalităţi conform art. 4 din comanda de transport; Penalităţile de întârziere suma de 180 euro pentru fiecare zi de întârziere la descărcare începând cu data de 26 iunie 2008 si până la data de 20 noiembrie 2008 - data recepţiei efective a produselor transportate.
Totodată, în situaţia în care instanţa de apel va considera necesară administrarea de probaţiune suplimentară, solicită repunerea cauzei pe rol
Pretenţiile formulate prin calea de atac, aşa cum au fost ele precizate, sunt cele stipulate prin clauza penală inserată în cuprinsul comenzii de transport acceptate de transportator, enumerate după cum urmează:
Daune interese compensatorii reprezentând pierderea efectiv suferită (contravaloarea tuburilor cinescopice deteriorate) la care se adaugă beneficiul nerealizat (adaosul comercial de 20 % practicat de societatea noastră) - clauză cuprinsă la pct. 3 din comanda de transport + o sumă fixă de 500 euro;
Daune interese moratorii, însuşite de părţi prin încheierea contractului de transport, reprezentând în valoare de 180 euro/zi de întârziere la care se adaugă suma de 250 euro.
Cu privire la numărul de produse deteriorate arătă că totalul de marfă încărcată de SC E.I. SRL în vederea efectuării transportului a fost de 1128 articole, în valoare de 28.300 euro, la preţ de raft în sumă de 33.960 euro.
Imediat după producerea accidentului, s-a constatat distrugerea a 97 piese din marfa transportată iar restul de marfa a fost trimisă spre verificare către SC T.D.P. SP Z.O.O. în Polonia, care a constatat ca fiind funcţionale articole în valoare de 28.411 euro.
Aceste produse au fost returnate societăţii abia în data de 20 noiembrie 2008 când tuburile cinescopice au intrat pe linia de producţie, unde, la asamblarea televizoarelor şi verificarea tehnică, s-a constatat că sunt defecte articole în valoare de 1.284 euro:
Aceste produse nu au putut fi incluse în procesul de producţie, drept pentru care s-a încheiat un proces-verbal cu privire la aceste aspecte, anexat prezentei. Astfel, aceste articole au fost predate, împreună cu celelalte deşeuri electrice electronice şi electrocasnice rezultate din activitatea de producţie, în vederea casării către SC B.I. SRL, societatea împuternicită de noi pentru gestionarea deşeurilor de acest tip.
Având în vedere faptul că, în data de 20 noiembrie 2008 a fost returnată o bună parte din marfa ce a făcut obiectul transportului iar aceasta a putut fi, totuşi, utilizată în procesul de producţie, şi-a redus pretenţiile la suma de 6.642 euro.
Din suma de 6.642 euro, pârâta a achitat suma de 16.369,32 lei, echivalentul sumei de 3.979 euro.
Drept urmare, suma reprezentând debitul principal, pretinsă în continuare de la pârâtă este suma de 2.662,66 euro.
Prin Decizia nr. 21 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondate apelurile declarate de părţi.
S-a reţinut că autocamionul transportatorului, în cursul efectuării transportului a fost implicat într-un accident rutier care a avut ca rezultat deteriorarea unei părţi din mărfurile transportate, reclamanta apelantă SC P. SRL s-a adresat instanţei solicitând prin ultima precizare de acţiune depusă plata de către pârâta apelantă a sumei de 6.642 euro reprezentând contravaloarea mărfurilor deteriorate, 500 euro penalităţi conform art. 3 din comanda de transport, 250 euro penalităţi conform art. 4 din comanda de transport, precum şi obligarea ei la plata penalităţilor de întârziere la descărcare începând cu data de 26 iunie 2008şi până la data plăţii efective a penalităţilor.
Pârâta SC E.I. SRL în baza poliţei de asigurare C.M.R. din 02 martie 2008 încheiată cu SC U. SA a formulat o cerere de chemare în garanţie a acesteia din urmă în situaţia în care ea va cădea în pretenţii.
Pornind de la dispoziţiile art. 969 C. civ., conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, precum şi de la cele ale art. 1073 C. civ. potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei sale, în caz contrar având dreptul la dezdăunări, întrucât transportatorul nu şi-a îndeplinit întocmai obligaţia asumată prin comanda de transport, aceasta este ţinută să suporte atât contravaloarea mărfurilor deteriorate ca urmare a producerii evenimentului rutier, cât şi penalităţile la care s-au înţeles părţile-art. 1475 C. civ.
Având în vedere că reclamanta apelantă prin precizarea depusă la instanţa de fond pentru termenul din 10 februarie 2010 a solicitat doar suma de 6.642 euro, faţă de suma iniţial solicitată, sumă pe care a recunoscut-o şi prin motivele de recurs, cum asigurătorul a făcut dovada plăţii către aceasta în baza contractului de asigurare facultativă încheiat cu pârâta a sumei de 16.369,92 lei care reprezintă echivalentul a 3.971,34 euro, corect a procedat instanţa de fond obligând-o pe cea din urmă la plata diferenţei de 2.662,66 euro.
Dovada plăţii de către asigurător a sumei indicate de către instanţa de fond a rezultat din referatul de plată întocmit în dosarul de daună, depus la fila 30 în dosarul Curţii de Apel.
În raport cu suma solicitată de către reclamanta apelantă, instanţa de apel a respins susţinerile pârâtei apelante în sensul că prin plata făcută asigurătorul a acoperit întreaga daună, precum şi apărările pârâtei apelante conform cărora paguba nu a fost dovedită, din moment ce nu se contestă producerea accidentului rutier în care a fost implicat autocamionul acesteia, iar prin interogatoriul luat nu se neagă existenţa pagubei în sumă de 6.642 euro, ci se susţine că plata acesteia revine asigurătorului.
Având în vedere înscrisurile de la filele 38- 40 din dosarul de recurs a rezultat că din totalul pieselor transportate 957 sunt funcţionale, iar 75 nu funcţionează, iar din procesul verbal din 21 noiembrie 2008 aflat la dosarul Curţii de apel reiese că în urma procesului de asamblare a acestora 43 de tuburi nu au trecut testul de verificare.
Pe de altă parte, dacă apelanta SC P. SRL înţelegea să conteste cantitatea de marfă deteriorată, aceasta avea posibilitatea să administreze probe în acest sens, atât la instanţa de fond, cât şi în apel, însă pârâta nu a făcut-o.
Dovada integrităţii mărfurilor la momentul descărcării lor în vederea exonerării pârâtei apelante de la plata despăgubirilor solicitate prin prezentul litigiu, îi revine SC E.I. SRL şi nu reclamantei SC P. SRL.
Prin urmare nu sunt pertinente criticile apelantei pârâte din acest punct de vedere.
De asemenea, în mod just a fost obligată pârâta apelantă la plata daunelor interese în cuantum de 1.750 euro, reprezentând 750 euro despăgubiri şi 1.000 euro despăgubiri în baza clauzei penale forfetare.
Referitor la aceste din urmă despăgubiri, în cuantum de 1.000 euro, pe bună dreptate reducerea lor s-a făcut avându-se în vedere că deteriorarea mărfurilor s-a produs doar cu privire la o parte din acestea-aproximativ 13%, fiind aplicabile prin urmare dispoziţiile art. 1070 C. civ., care stabilesc că penalităţile pot fi împuţinate de judecător, dacă obligaţia principală a fost executată în parte.
Aşadar criticile apelantei reclamante circumscrise aspectului de mai sus sunt nefondate.
Se mai impune a se menţiona că prin apelul formulat şi prin precizarea depusă de către reclamantă în apel, fila 62 dosar, aceasta a achiesat la hotărârea instanţei de fond cu privire la dispoziţia acesteia de obligare a pârâtei la plata sumei de 2.662,66 euro, cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 750 euro penalităţi, menţinându-şi criticile doar cu privire la penalităţile în sumă de 180 euro pentru fiecare zi de întârziere la descărcare, începând cu data de 26 iunie 3008 şi până la data de 20 noiembrie 2008, acordate sub forma unei sume fixe de 1.000 euro, critici apreciate ca neîntemeiate, în raport cu argumentele anterior expuse.
În baza art. 274 C. proc. civ. instanţa a respins cheltuielile de judecată solicitate de părţi ca neîntemeiate.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în motivarea căruia a arătat, în esenţă, că în mod greşit a fost obligate la sumele pretinse de reclamantă, întrucât nu a creat nici un prejudiciu, executând obligaţiile contractuale asumate.
Recursul este netimbrat.
Înalta Curte la termenul de astăzi a invocat, din oficiu, excepţia netimbrării recursului, întrucât aceasta primează asupra oricăror, excepţii sau cereri.
Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt suspuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de către instanţă.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea se anulează ca netimbrată.
Art. 9 din acelaşi act normativ prevede că, pentru „cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite şi înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. In cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru."
Cum recurenta nu s-a conformat dispoziţiilor legale imperative evocate potrivit menţiunii de pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul de judecată de la 12 octombrie 2011, aflată la fila 8 dosar recurs, când procedura a fost legal îndeplinită, iar în prezenta cauză nu operează facilităţile prevăzute pentru scutirea de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 şi va anula recursul pârâtei, ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC E. SRL Alba Iulia împotriva Deciziei nr. 21/AC din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 23 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3694/2011. Civil. Ieşire din indiviziune.... | ICCJ. Decizia nr. 3807/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
