ICCJ. Decizia nr. 3807/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3807/2011
Dosar nr. 3736/99/2009
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1215/Com din 04 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ se hotărăşte:
Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta R.A.G.C.L. Paşcani, cu sediul în Paşcani, jud. Iaşi în contradictoriu cu pârâta D.A.C. Paşcani, cu sediul în Paşcani, jud. Iaşi.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 664.777,64 lei cu titlu de preţ şi suma de 281.024,57 lei cu titlu de penalităţi.
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 24.129 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că reclamanta R.A.G.C.L. Paşcani a solicitat obligarea pârâtei D.A.C. Paşcani la achitarea contravalorii serviciilor hidrofor în cuantum de 272.635,81 lei conform contractului din 02 mai 2006 şi a serviciilor de transport gunoi, conform contractului din 31 octombrie 2003, în cuantum de 808,37 lei, în baza facturilor emise pentru perioada 31 decembrie 2005 - 19 noiembrie 2007, cu penalităţile de întârziere aferente, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea efectivă a debitului.
La termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2009 reclamanta a precizat cuantumul debitului solicitat, acesta fiind de 689.374 lei, iar penalităţile în sumă de 281.778 (fila 316 dosar).
Instanţa constată că părţile au încheiat contractul de prestări servicii din 02 mai 2006 (fila 7 dosar). Obiectul acestui contract îl reprezintă prestarea serviciului de hidrofor instalat în centralele termice ale reclamantei, în calitate de prestator, în schimbul unui preţ datorat de pârâtă, preţ stabilit conform calculatiei anexate fiecărei facturi pe care reclamanta urma să o emită (art. 4 contract).
Potrivit art. 6 contract în cazul în care beneficiarul nu achită preţul contractului în termen de 15 zile de la emiterea facturii, este obligat să plătească o penalitate de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării preţului.
Totodată, potrivit art. 5.5.1. reclamanta avea obligaţia de a emite factura lunară până la data de 10 a lunii următoare prestării serviciului şi să o remită beneficiarului.
Părţile au încheiat şi contractul din 2003 prin care reclamanta se obligă să presteze în beneficiul pârâtei servicii de transport gunoi.
După cum rezultă din precizările depuse de reclamantă la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2009 debitul pretins este de 689.374,02 lei şi reprezintă contravaloarea facturilor pe care le enumera.
La acest debit reclamanta a solicitat penalităţi, în cuantum de 281.778,06 lei (fila 327 dosar), calculate până la data de 03 iunie 2009.
În cauză a fost dispusă din oficiu efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili dacă debitul şi penalităţile solicitate de reclamantă au fost corect calculate şi dacă pârâta are de achitat sume cu acest titlu faţă de reclamantă.
În cauza s-a dispus efectuarea unei expertize contabile privind facturile evocate de părţile din litigiu şi potrivit căreia s-au stabilit care sunt facturile emise, contravaloarea acestor facturi fiind de 689.374,02 lei.
În contul acestor facturi pârâta a efectuat plăţi cu ordinele de plată din 02 aprilie 2009 în sumă de 3.456,76 lei (fila 398 dosar), din 29 mai 2009, din 02 iulie 2009 şi din 06 iulie 2009 în valoare totală de 22.000 lei.
Cu ordinul de plată nr. 246/2009 au fost achitate şi facturi anterioare perioadei pentru care au fost emise facturile invocate de reclamantă.
Expertul a concluzionat că prin ordine de plată şi compensări pârâta a achitat suma de 24.523,91 lei, iar din debitul de 689.374,02 lei, prin scăderea sumelor de 72,47 lei reprezentând contravaloarea facturii din 16 decembrie 2008 pentru care nu a fost identificat nici un act justificativ şi 24.523,91 lei, pârâta mai are de achitat suma de 664.777,64 lei.
Din această sumă, instanţa a constatat că nu poate fi considerată compensată suma de 78.924,86 lei.
Această sumă a fost indicată în ordinul de compensare din 23 martie 2009 (fila 404 dosar) emis de pârâtă, dar acest ordin nu a fost însuşit de reclamantă care a propus o compensare pentru aceeaşi valoare, însă în contul altor facturi decât cele menţionate de pârâtă, conform înscrisurilor de la filele 131, 432, 433 dosar; urmare a comunicării acestui aspect, pârâta nu a emis un alt ordin de compensare.
În consecinţă, instanţa a reţinut că nu a operat compensarea pentru suma de 78.924,86 lei, deoarece nu s-a realizat cu respectarea condiţiilor prevăzute de H.G. nr. 685 din 23 august 1999 şi nu a fost evidenţiată în contabilitatea ambelor părţi pentru a produce efecte juridice.
Conform concluziilor expertizei şi clauzei penale, la debitul de 664.777,64 lei pârâta datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 281.024,57 lei.
Pârâta a invocat în apărare faptul că reclamanta nu este licenţiată pentru colectarea gunoiului menajer şi nici pentru servicii de exploatare hidrofor, nefiind stabilită în cadrul procesual iniţiat. Totodată s-a constatat că reclamanta şi-a executat întocmai obligaţiile asumate prin contract cu partea adversă.
De asemenea, pe toată perioada indicată în facturile emise de reclamantă pârâta nu a solicitat rezilierea contractelor şi nu a invocat executarea necorespunzătore de către reclamantă a obligaţiilor asumate.
Instanţa mai constată că pârâta a refuzat factura din 21 iulie 2006 emisă de reclamantă, pe motiv că nu există temei legal.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că apărările pârâtei sunt neîntemeiate, având în vedere că a beneficiat de serviciile reclamantei pentru perioada indicată în factura menţionată, însuşindu-şi obligaţia de a suporta costul serviciilor, poziţia sa fiind neechivocă, după cum rezultă din minutele din datele de 22 decembrie 2003 şi 20 iulie 2006, calculaţia din 21 iulie 2006 aflate în Dosarul nr. 5129/99/2008 ataşat în cauză şi procesul verbal din data de 25 octombrie 2006 prin care pârâta recunoaşte debitul, debit în care se regăseşte şi contravaloarea facturii din 21 iulie 2006.
Pe de altă parte, prin procesul verbal din data de 25 octombrie 2006 încheiat de părţi s-a stabilit că la data de 30 septembrie 2006 soldul pârâtei era de 372.396 lei, incluzând facturile din 21 iulie 2006 şi din 25 octombrie 2006 invocate în prezenta cauză.
Prin procesul verbal menţionat pârâta a recunoscut acest sold, recunoaştere care întrerupe cursul prescripţiei, în condiţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Raportat la data de 25 octombrie 2006, acţiunea de faţă este introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani, urmând a fi respinsă excepţia prescripţiei invocată de pârâtă.
Criticile pârâtei referitoare la modalitatea de facturare nu sunt relevante, din moment ce pârâta nu a imputat reclamantei această deficienţă până la introducerea acţiunii, dimpotrivă a înţeles să beneficieze de serviciile reclamantei şi să accepte ulterior costurile de exploatare hidrofor, conform calculaţiilor aflate la dosar .
S-a constatat că facturile din 31 martie 2007 şi din 29 decembrie 2008 se referă la servicii prestate pentru o perioadă mai mare de timp, reclamanta, fiind obligată prin contracte a emite facturi lunar, însă îndeplinirea necorespunzătoare sub acest aspect nu îi poate fi opusă, în situaţia în care pârâta nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia principală, respectiv cea de achitare a preţului, dovadă fiind situaţia şi cuantumul debitului restant încă din data de 25 octombrie 2006.
După cum reiese din raportul de expertiză şi înscrisurile aflate la filele 409-412 dosar, factura din 31 martie 2007 în valoare de 128.658,96 lei, reprezentând contravaloarea apă rece pompat - hidrofor - pe anul 2006 a fost emisă în urma calculaţiei din data de 12 februarie 2007, dată abia la care a fost semnată şi ştampilată de pârâtă .
Situaţia se repetă şi pentru factura din 29 decembrie 2008 în valoare de 182.307,42 lei, reprezentând exploatare hidrofor ianuarie - decembrie 2007 şi apa rece pompat prin hidrofor pe anul 2007, care a fost emisă în urma calculaţiei din data de 29 decembrie 2008, data semnării de reprezentanţii pârâtei.
Instanţa mai constată că în materia răspunderii contractuale în sarcina debitorului operează o prezumţie de vină, iar creditorul este ţinut a dovedi doar existenţa creanţei, situaţie în care, neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu dovedeşte executarea.
Conform art. 969 C. civ. şi art. 46 C. com., prin facturi şi contracte reclamanta a probat naşterea raportului juridic şi executarea obligaţiilor contractuale ce-i revin.
În acest context pârâtei îi revenea obligaţia corelativă de achitare a preţului, în cuantum de 664.777,64 lei.
Părţile au convenit şi asupra unei clauze penale, ca modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului părţii în caz de neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către cealaltă parte, în cauză pârâta datorând reclamantei suma de 281.024,57 lei cu titlu de penalităţi, sumă al cărei cuantum nu a fost contestat de pârâtă.
Prin urmare a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.129 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din care 13.569 lei taxa de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise, 5 lei timbrul judiciar, 9.700 lei onorariul apărătorului ales şi 855 lei onorariul de expert.
Reclamanta C.L.M. - D.A.C. a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe şi a formulat motive de nelegalitate şi netemeinicie susţinând că reclamanta nu este licenţiată pentru servicii de exploatare hidrofor şi că la momentul emiterii facturilor, aceasta nu avea nici un temei legal, iar, reclamanta era obligată, conform clauzelor contractuale, să emită facturi lunare, aceasta şi-a îndeplinit obligaţia anual, iar pentru perioada aprilie 2005 - mai 2006 pretenţiile solicitate sunt prescrise, nefiind datorate nici penalităţile aferente, admiterea apelului şi respingerea acţiunii.
Instanţa de apel a pus în vedere apelantei să achite taxă judiciară de timbru în sumă de 4.379,39 lei şi timbru judiciar de 5,00 lei pentru c/val. debit şi taxă judiciară de timbru de 3.460,62 lei pentru penalităţi.
Prin Decizia nr. 16 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, a anulat ca netimbrat apelul formulat de societatea reclamantă reţinându-se în considerente că apelanta, pentru termenul de astăzi 30 martie 2011 a fost legal citată cu menţiunea să achite taxă judiciară de timbru în sumă de 4.379,39 lei şi timbru judiciar de 5,00 lei pentru c/val. debit şi taxă judiciară de timbru de 3.460,62 lei pentru penalităţi, iar apelanta nu s-a conformat dispoziţiilor legale impuse de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, republicată, instanţa de apel a aplicat sancţiunea anulării apelului în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din aceeaşi lege citată.
Împotriva deciziei pronunţate înapel, reclamanta a declarat recurs criticând soluţia pe fondul cauzei referitoare la compensarea sumelor de bani datorate şi pretinse de ambele părţi din proces şi vizând soluţionarea excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.
Referitor la soluţia pronunţată în apel, recurenta susţine că reprezentantul societăţii apelante s-a prezentat la termenul de judecată în apel, depunând taxa judiciară de timbru,dar şedinţa de judecată se terminase de 10 minute ; în acelaşi sens, susţine că a încercat să repună cauza pe rol dar nu a reuşit.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Recursul este fondat.
Este foarte adevărat că taxele judiciare de timbru se plăteasc anticipat, şi, numai în mod excepţional instanţa de judecată îngăduie la primul termen de judecată, totuşi, instanţa de judecată în virtutea rolului său activ şi în respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului are obligaţia de a respecta accesul liber la justiţie al părţilor din proces, în scopul de a nu vătăma partea în drepturile sie procesuale. A acţiona în sens contrar, ar însemna că s-ar încălca principiul non reformatio in pejus al părţii în întreprinderea demersului său judiciar.
În cauză, având în vedere susţinerile recurentei potrivit cărora s-a prezentat în ziua judecăţii apelului - 30 martie 2011 - pentru a depune taxa judiciară de timbru datorată căii de atac exercitată, însă şedinţa de judecată s-a terminat mai repede, susţineri dovedite prin cererea formulată de reprezentantul reclamantei la instanţa de apel, aflată la fila 22 dosar apel, potrivit căreia solicita repunerea cauzei pe rol, anexând taxa judiciară de timbru în sumă de 7.840,01 lei - fila 23 dosar apel - fiind consemnată în partea de sus a cererii şi ora depunerii, 12 - 16.
Ori, recurenta din prezenta cauză şi-a depus diligentele în demersul judiciar întreprins, în sensul de a achita taxa judiciară de timbru datorată în apel, mai ales că acesteia nu i se poate imputa vreo culpă în faptul că şedinţa de judecată s-a terminat mai înainte ca reprezentantul reclamantei să ajungă în instanţă.
Sub acest aspect s-ar încălca art. 6 și 1 din Convenţie, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public a cauzei sale, de către o instanţă, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil". Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat în mod constat sub acest aspect şi în alte cazuri similare constatând încălcarea art. 6 și 1 din Convenţie (Weissman şi alţii împotriva României, pct. 32-44, şi Iorga împotriva României citată anterior, pct. 34-52), ceea ar însemna un «efectiv obstacol în calea accesului la justiţie pentru mulţi justiţiabili, persoane fizice sau juridice».
Cum recurenta s-a conformat obligaţiilor imperative privind achitarea plăţii taxei judiciare de timbru datorată în apel făcând dovada celor susţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o hotărâre nelegală sub aspectul considerentelor anterior arătate, aşa încât urmează să se admită recursul reclamantei, să caseze decizia atacată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta C.L.M. - D.A.C. Paşcani împotriva Deciziei nr. 16 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 23 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3794/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3994/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
