ICCJ. Decizia nr. 3681/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3681/2011
Dosar nr. 646/108/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 460 din 29 octombrie 2009, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamanţilor J.B. şi M.S.M., a constatat că există autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 661 din 24 mai 2007 a Tribunalului Arad, irevocabilă.
În esenţă, s-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 661 din 24 mai 2007, Tribunalul Arad a respins plângerea, formulată în contradictoriu cu Municipiul Arad, prin Primar, privind obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de plată pentru imobilul din Arad, bulevardul G.D., identificat în CF nr. AA Arad, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitor.
Prin Decizia civilă nr. 186A din 07 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, în primă instanţă, la Tribunalul Arad.
S-a reţinut că obiectul acţiunii reclamanţilor l-a constituit cererea de obligare a pârâtului la emiterea unei dispoziţii de plată având ca obiect valoarea actualizată a imobilului situat în Arad, bulevardul G.D., jud. Arad, identificat în CF nr. AA Arad, cu nr. top. BB, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
În fapt, s-a reţinut că antecesorul reclamanţilor a achiziţionat imobilul în litigiu la data de 18 martie 1941, iar prin Decretul nr. 136/1943 imobilul a fost confiscat de C.N.R. Ulterior, decretul a fost abrogat, iar imobilul a intrat de drept în patrimoniul fostului proprietar. Întrucât E.B. a emigrat în anul 1954 în Australia, imobilul a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului-Lege nr. 218/1960.
În procesul anterior, Dosar nr. 1391/108/2007, acţiunea reclamanţilor a fost soluţionată în temeiul unei excepţii procesuale şi anume pe motiv că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitori după defunctul E.B.
S-a apreciat că soluţia pronunţată în primă instanţă este greşită, dat fiind faptul că în dosarul anterior cauza nu a fost soluţionată pe fond, ceea ce înseamnă că nu se poate pune în discuţie existenţa autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, s-a constatat că a fost depus la dosarul cauzei, testamentul defunctului E.B., autentificat, împreună cu inventarul bunurilor, din care rezultă că reclamanţii sunt fii defunctului. S-a reţinut totodată că E.B. este una şi aceeaşi persoană cu B.E., respectiv că a avut ultimul domiciliu şi că a decedat în Australia, fapt ce atrage aplicabilitatea Legii nr. 105/1992.
Potrivit art. 67 din Legea sus-amintită, întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului este socotită valabilă dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia din următoarele legi: legea naţională a testatorului, legea domiciliului acestuia, legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului, legea instanţei care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
În speţă, testamentul a fost întocmit conform legii australiene care reprezintă legea ultimului domiciliu al testatorului.
Conform dispoziţiilor acestei legi, în cazul decesului unei persoane care a lăsat testament, prin testament se numesc şi executorii testamentari care duc la îndeplinire ultima dorinţă a defunctului, iar testamentul valid face dovada calităţii de moştenitor şi este asimilat certificatului de moştenitor prevăzut de legea română.
Reclamanţii, prin actele de stare civilă şi declaraţiile pe propria răspundere depuse la dosar, au dovedit că sunt descendenţii defunctului E.B., în calitate de fii.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, cuprinde dispoziţii care derogă de la dreptul comun, tocmai în scopul de a facilita repararea abuzurilor săvârşite în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar se poate realiza prin actele de stare civilă, care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, prin certificat de moştenitor, testament sau certificat de calitate de moştenitor.
Aceeaşi lege însă, în art. 4 alin. (3), aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care constituie obiect al legii reparatorii, prin cererea de restituire care valorează acceptare, cu singura condiţie ca aceasta să fie formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.
Reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori legali după defunctul E.B. şi deci calitatea procesuală activă, având în vedere că notificarea a fost înregistrată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage incidenţa art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar din extrasul de CF nr. AA Arad nr. top. BB, rezultă că proprietar la imobilului în litigiu a fost antecesorul reclamanţilor, persoană de la care imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Întrucât prima instanţă a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procedurale - excepţia autorităţii de lucru judecat - fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel a fost obligată să desfiinţeze hotărârea şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 01 august 2009, pârâtul Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a reţinut în mod greşit că, potrivit Legii nr. 105/1992, în cazul decesului unei persoane care a lăsat testament, prin testament se numesc şi executorii testamentari, respectiv că testamentul valid face dovada calităţii de moştenitor şi este asimilat certificatului de moştenitor prevăzut de legea romană.
Instanţa de apel a încălcat astfel prevederile art. 700 alin. (1) C. civ., conform căruia acceptarea moştenirii trebuie realizată de succesibili în termen de 6 luni de la deschiderea acesteia, adică de la data decesului autorului lor, şi a pct. 4.4 din HG nr. 250/2007, potrivit căruia „în toate cazurile stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române".
Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, nu pot ţine loc de certificat de moştenitor.
Instanţa de apel în mod greşit a arătat în motivarea deciziei că reclamanţii, cu actele de stare civilă, au dovedit că sunt descendenţii defunctului E.B., în calitate de fii, făcând astfel abstracţie de faptul concret că, în procedura administrativă, reclamanţii nu au depus aceste acte, respectiv actul de identitate al numiţilor J.B. şi S.B. De asemenea, în dosarul administrativ, nu a fost depus nici certificatul de căsătorie al numitului B.E. cu J.H., născută G. şi nici cel al reclamantei M.S.M.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut că acţiunea reclamanţilor este nu numai nefondată, ci şi inadmisibilă.
Reclamanţii în procedura administrativă nu au depus actele de stare civilă, respectiv actul de identitate al numiţilor J.B. şi S.B., certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor după numiţii dr. B.E., E.B.B. şi K.E.B., declaraţia că nu au încasat despăgubiri potrivit pct. 11.2 din HG nr. 250/2007, declaraţiile autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Lege; coala de carte funciară cu nr. CC Arad; schiţa de identificare a imobilului, expertiza tehnică cu privire la valoarea imobilului expropriat, aşa după cum se prevede la pct. 23.1 lit. f) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Mai mult, potrivit pct. II din HG nr. 250/2001 şi art. II şi art. 18 din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură reparatorie, de a identifica cu exactitate imobilul şi, totodată, de a verifica destinaţia actuală a acestuia, dacă au fost încasate despăgubiri şi cuantumul acestora, precum şi dacă imobilul ce face obiectul notificării a fost înstrăinat.
Termenul de 60 de zile prevăzut în sarcina unităţii deţinătoare, la art. 25 din Legea nr. 10/2001, începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, în lipsa acestor acte, entitatea învestită cu soluţionarea notificării neputând emite o decizie motivată.
Cu privire la caracterul inadmisibil al cererii reclamanţilor, s-a susţinut că, din conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, a rezultat că imobilul în litigiu, compus din 8 apartamente, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia X.
În cauză, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 18 din Lege, cu menţiunea că despăgubirile se stabilesc în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, de către Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului-Ministru.
Cererea de acordare de despăgubiri este inadmisibilă cu privire la garajele din imobilul în litigiu, întrucât, potrivit adresei de la dosar, au fost construite după naţionalizarea imobilului [art. 19, alin. (2) din Legea nr. 10/2001].
Cererea reclamanţilor de emitere a unei dispoziţii de plată având ca obiect valoarea actualizată conform standardelor internaţionale de evaluare pentru restul apartamentelor din imobilul în litigiu este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
În raport de conţinutul textului art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamanţilor de emitere a unei dispoziţii de plată este inadmisibilă, întrucât entitatea deţinătoare cu soluţionarea notificării este obligată doar la emiterea unei decizii sau dispoziţii de propunere de acordare de despăgubiri şi nu de plată. Stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se face în cea de a doua etapă a procedurii administrative, conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 (Titlul VII), de către Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor şi nu de pârâtul Municipiul Arad.
Excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi nu poate fi primită, întrucât din expunerea de motive a cererii a rezultat că, alături de criticile de nelegalitate care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios - modalitatea de interpretare şi aplicarea a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză din perspectiva pretenţiei concrete a reclamanţilor - au fost susţinute şi critici privind modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, punctual, din perspectiva dovezii calităţii de moştenitor legal/testamentar.
Recursul este nefondat.
Asupra singurului aspect de nelegalitate ce s-a impus a fi cercetat în recurs, Înalta Curte a apreciat situaţia cauzei pendinte, după cum urmează:
S-a reţinut corect nu numai că probaţiunea în materia imobilelor preluate abuziv în stăpânirea statului se poate realiza prin actele de stare civilă, care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, ci şi faptul că, prin dispoziţii legale exprese - art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a stipulat că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care constituie obiect al legii reparatorii, prin cererea de restituire care valorează acceptare, cu singura condiţie ca aceasta să fie formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.
Dat fiind acest beneficiu al legii, s-a putut concluziona, în acord cu instanţa de apel, că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori după defunctul E.B. şi deci calitatea procesuală activă în cauză, având în vedere că notificarea a fost înregistrată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, situaţie ce atrage pe deplin incidenţa art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care dispoziţiile legii speciale conferă moştenitorilor fostului proprietar posibilitatea de a-şi valorifica pretenţia cu privire la bunurile imobile preluate abuziv de stat, printr-o probaţiune mult simplificată faţă de dispoziţiile de drept comun - în această din urmă categorie intrând atât art. 67 din Legea nr. 105/1992, cât şi art. 700 alin. (1) C. civ. - susţinerile recurentului-pârât care vizează strict acest context normativ nu pot fi reţinute, ele neavând relevanţă în cauză.
Împrejurarea că parte din înscrisurile care atestă calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, în una din modalităţile prescrise de lege, nu au fost depuse la momentul derulării procedurii administrative, nu reprezintă o critică menită să conducă la casarea/modificarea hotărârii atacate, faţă de cadrul procesual concret de învestire, reţinut în mod corect de instanţele anterioare.
Toate celelalte critici care vizează fondul raportului juridic litigios (inclusiv cele care au vizat aspecte de pretinsă inadmisibilitate a pretenţiei reclamanţilor, dată fiind situaţia juridică a imobilului la momentul preluării în stăpânirea statului) şi care au fost susţinute prin invocarea unor dispoziţii de drept substanţial ale legii speciale, nu vor putea fi cercetate în recurs, instanţa de trimitere fiind cea abilitată să se pronunţe, date fiind exigenţele normelor procedurale, art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv conţinutul intrinsec al principiilor ce guvernează procesul civil - legalitatea probaţiunii, contradictorialitatea, respectarea dublului grad de jurisdicţie, ierarhia căilor de atac etc.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii–reclamanţi.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad, prin Primar, împotriva deciziei nr. 186/A din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3683/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3680/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
