ICCJ. Decizia nr. 3994/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A Il-A CIVILĂ
Decizia nr. 3994/2011
Dosar nr. 2418/1/2011
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4012 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC U.E. SRL şi a obligat pârâta SC D.T.C. SRL să ridice o magazie construită din lemn şi tablă, un gard de sârmă şi o magazie din B.C.A., aflate pe terenul proprietatea reclamantei situat în oraşul Corabia, jud.Olt înscris în C.F. Corabia, iar în caz de refuz a autorizat reclamanta să ridice aceste construcţii pe cheltuiala pârâtei, cu 823,90 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că, nu poate constata buna-credinţă a pârâtei în edificarea construcţiilor, întrucât conform dispoziţiilor art. 486 C. civ. posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar. în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute. Buna credinţă a pârâtei la edificarea construcţiilor a fost analizată la data edificării lor, respectiv 2005-2006 pentru cele două barăci şi 2004 pentru gardul de plasă.
S-a avut în vedere faptul că, pârâta a rezultat prin divizarea SC C. SRL, care avea încheiat la data de 04 mai 2000 contractul de asociere în participaţiune cu Consiliul Local Corabia, şi că la data de 31 ianuarie 2003 s-a încheiat actul adiţional la contractul în participaţiune menţionat, cu pârâta SC D.T.C. SRL . Prin acest contract de asociere în participaţiune au fost aduse de Consiliul Local Corabia şi terenurile descrise la art. 8, pct. 4.1, Consiliul Local Corabia fiind înscris în C.F. a Oraşului Corabia numai cu parcela B în suprafaţă de 925,47 mp - C.F., a localităţii Corabia.
De asemenea, s-a mai reţinut că SC C.C. SA Olt, de la care reclamanta a dobândit terenul în suprafaţă de 6.952 mp, era înscris în C.F., a Oraşului Corabia, încă de la data de 20 noiembrie 2002 şi că nu există identitate între terenurile ce fac obiectul contractului de asociere în participaţiune şi terenul deţinut de autoarea reclamantei.
La data încheierii contractului de asociere în participaţiune - 31 ianuarie 2003-pârâta, cu minime diligente şi verificând cartea funciară, putea să constate că terenul deţinut de SC C.C. SA Olt nu putea face obiectul acestui contract. Aceste minime verificări. în ce priveşte proprietatea terenului pe care s-au edificat construcţia şi anexele puteau fi realizate şi la data obţinerii autorizaţiei de construire - 25 aprilie 2003.
Mai mult decât atât, construcţiile a căror demolare a solicitat-o reclamanta nici nu au făcut obiectul autorizaţiei de construire din 25 aprilie 2003, iar din procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc I.G. cu ocazia executării silite a sentinţei nr. 71/Com din 09 iulie 2007 a Judecătoriei Corabia şi din raportul de expertiză topo, rezultă că acestea se află edificate pe terenul deţinut de reclamantă conform actului de adjudecare din 10 octombrie 2003.
Prin urmare, constatând că pârâta cu minime diligente, respectiv prin verificarea cărţii funciare, atât la data încheierii contractului de asociere în participaţiune - 31 ianuarie 2003, cât şi la data obţinerii autorizaţiei de construire - 25 aprilie 2003 putea să constate cu uşurinţă că terenul pe care a construit, de altfel fără autorizaţie, cele două barăci şi împrejmuirea, nu putea face obiectul contractului de asociere în participaţiune, întrucât autoarea reclamantei - SC C.C. SA Olt - era intabulată cu acest teren în C.F. Corabia, încă de la data de 20 noiembrie 2002, astfel că nu se poate reţine buna-credinţă a pârâtei la edificarea construcţiilor.
În aceste condiţii, în temeiul art. 494 C. civ., instanţa de fond a admis acţiunea precizată şi a dispus obligarea pârâtei să ridice o magazie construită din lemn şi tablă, un gard de sârmă şi o magazie din B.C.A. aflate pe terenul proprietatea reclamantei situate în oraşul Corabia, jud. Olt înscris în C.F. Corabia, iar în caz de refuz, în temeiul art. 1077 C. civ., a autorizat reclamanta să ridice aceste construcţii pe cheltuiala pârâtei.
Apelul declarat de pârâta SC D.T.C. SRL împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 247 bis din 15 decembrie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă că, judecătorul fondului, în mod corect, a reţinut situaţia de fapt şi de drept ce fac obiectul judecăţii prezentei cauze.
Instanţa de apel a apreciat că nu poate reţine apărarea pârâtei cu privire la buna-credinţă a sa de constructor al imobilelor magazie construită din lemn şi tablă. un gard de sârmă şi o magazie din B.C.A. aflată pe terenului proprietatea intimatei reclamante, întrucât această apărare este infirmată de dovezile aflate la dosarul cauzei.
Astfel, este unanim admis, fără ca art. 494 C. civ. să precizeze, faptul că este constructor de bună-credinţă o persoană care construieşte pe un teren în legătură cu care are convingerea că îi aparţine. El stăpâneşte terenul respectiv în baza unui titlu translativ de proprietate fără a cunoaşte viciile acestuia sau faptul că autorul său nu era adevăratul proprietar al terenului. în această materie, titlul este un element pe care se întemeiază buna-credinţă, iar nu o condiţie distinctă de bună credinţă, ceea ce înseamnă că este suficient şi un simplu titlu putativ, deci, un titlu care nu există în realitate, ci numai în imaginaţia constructorului.
Buna-credinţă a constructorului se apreciază în raport cu momentul edificării construcţiei şi în orice caz, buna-credinţă se prezumă. în cazul constructorului de bună-credinţă, proprietarul terenului nu mai poate cere şi obţine obligarea constructorului la desfiinţarea lucrării, ci va opera accesiunea imobiliară artificială. proprietarul terenului devenind şi proprietar al construcţiei, urmând a-1 dezdauna pe constructor.
În speţă, acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 494 C. civ., potrivit cărora, este de rea-credinţă cel care cunoaşte că terenul aparţine altcuiva şi el totuşi face construcţia, plantaţia, lucrarea.
În acest caz, proprietarul terenului are la îndemână şi posibilitatea de a-l obliga pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa, cu obligarea acestuia să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
În practică s-a decis în mod unanim că proprietarul terenului va alege soluţia pe care o consideră mai favorabilă intereselor sale.
În speţă, reclamanta a ales aceasta din urmă soluţie, respectiv obligarea constructorului să desfiinţeze construcţiile răsturnând prezumţia bunei-credinţe din probele administrate la dosarul cauzei.
Pe lângă motivele reţinute de judecătorul fondului, în motivarea faptului că apelanta pârâtă este un constructor de rea-credinţă. Curtea a mai adăugat şi următoarele aspecte sprijinite pe dovezile aflate la dosar.
Astfel, reaua-credinţă a pârâtei în edificarea respectivelor construcţii este dovedită pe de o parte de faptul că aceasta şi-a înscris dreptul de proprietate în baza unui just titlu necontestat în C.F., înainte ca apelanta să înceapă edificarea vreunei construcţii, iar prin această înscriere titlul său a devenit opozabil erga omnes, prin urmare şi apelantei pârâte.
Pe de altă parte, s-a reţinut, prin sentinţa civilă nr. 71/Com din 9 iulie 2007 pronunţată de Judecătoria Corabia, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 762 din 21 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia civilă, faptul că pârâta SC D.T.C. SRL ocupă suprafaţa de 567,14 mp teren, ce fac parte din suprafaţa de 6.952 mp teren dobândit de intimata reclamantă prin actul de adjudecare din 10 octombrie 2003, intabulat în C.F., (filele 7-9 dosar fond).
Totodată, s-a apreciat că, susţinerea apelantei potrivit căreia deţine această suprafaţă în baza unui contract de asociere în participaţiune încheiat cu Primăria Oraşului Corabia, nu corespunde realităţii, întrucât prin sentinţa arătată mai sus, s-a stabilit că nu există nicio legătură între terenurile ce fac obiectul contractului de asociere în participaţiune şi al actului adiţional la acest contract şi terenul proprietate reclamantei.
În acest sens, în prezenta cauză s-au reţinut şi cele două expertize administrate la fond (pag. 96-103, 164-167 dosar fond), care au concluzionat că cele trei construcţii sunt edificate pe terenul SC U.E. SRL Slatina, acestea fiind edificate astfel: magaziile din B.C.A. şi scândură în anii 2005-2006, iar gardul din plasă de sârmă în anul 2004.
Faptul că apelanta pârâtă cunoştea că edifică aceste construcţii pe terenul proprietatea intimatei reclamante, este dovedit şi cu interogatoriul propus de reclamantă (fila 119 dosar fond), unde pârâta recunoaşte prin răspunsul la întrebarea nr. 3 că i s-a cerut prin adrese repetate încă din anul 2005 să respecte dreptul de proprietate al acesteia, însă, a considerat că „dreptul de proprietate invocat de reclamantă nu era real". Rezultă aşadar, că proprietarul terenului nu a stat în pasivitate, atunci când a constatat că i-a fost încălcat dreptul de proprietate.
Nu are nicio legătură cu cauza faptul că, nici reclamanta şi nici fostul proprietar al terenului SC C.C. SA, nu au formulat obiecţiuni cu privire la încheierea contractului de asociere în participaţiune, chiar dacă una dintre părţi era o instituţie a administraţiei publice locale, respectiv Consiliul Local Corabia. De altfel, apelanta pârâtă cunoştea la data încheierii actului adiţional, 31 martie 2003. că există litigii cu privire chiar la terenul ce face obiectul contractului de asociere în participaţiune (art. 12 pct. 6 din actul adiţional, fila 30 dosar fond).
Prin urmare, apelanta pârâtă avea cu atât mai mult obligaţia de a verifica situaţia terenului pe care construieşte.
Mai invocă apelanta faptul că pentru construcţiile a căror demolare se solicită. a deţinut autorizaţie de construcţie, însă, autorizaţia invocată, din 25 aprilie 2003, a fost prelungită la data de 25 aprilie 2004 până la data de 25 aprilie 2005. iar cele două magazii au fost edificate fie fără autorizaţie, fie cu depăşirea limitelor autorizaţiei de construcţie. De altfel, pentru aceste fapte apelanta a fost sancţionată contravenţional aşa cum rezultă din sentinţele nr. 1065 din 21 decembrie 2005 şi nr. 36 din 15 ianuarie 2007 pronunţate de Judecătoria Corabia.
Aprecierea apelantei, în sensul că soluţia instanţei de fond se sprijină pe un probatoriu incomplet şi contradictoriu sunt inexacte, având în vedere cele arătate mai sus.
În aceste condiţii, declaraţia martorului D.I. (cel care a semnat actul adiţional la contractul de asociere în participaţiune, în calitate de primar al oraşului Corabia), precum şi raportul de expertiză întocmit de expert V.V. într-o altă cauză sunt singulare şi nu se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei.
Aşadar, s-a dovedit cu prisosinţă în cauză că apelanta pârâtă este un constructor de rea-credinţă, iar acţiunea reclamantei este întemeiată. De altfel, din concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rezultă că ridicarea acestor construcţii se poate realiza aproape Iară pierderi sau cu pierderi minimale pentru apelantă.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a fost lipsită de rol activ în atlarea adevărului şi administrarea probelor, în sensul că nu a încuviinţat obiecţiunilc la rapoartele de expertiză întocmite la fond.
La filele 118 şi 178 din dosarul instanţei de fond, se află obiecţiunile formulate de apelanta pârâtă la cele două rapoarte de expertiză, în care se susţine. în mod generic că experţii nu au răspuns la obiectivele propuse şi încuviinţate de instanţă. fără a se indica în concret care sunt acestea. Totodată, s-a susţinut că expertul în specialitatea construcţii nu a avut în vedere anexele la autorizaţia de construire din 2003.
Ori, constatând contrariul. în mod corect, instanţa de fond a respins obiecţiunile formulate.
Nu este fondat nici motivul prin care se susţine că este prematur formulat capătul de cerere privind autorizarea reclamantei să ridice construcţiile edificate pe cheltuiala pârâtei, având în vedere susţinerile apelantei pârâte, pe tot parcursul judecăţii, precum şi poziţia procesuală a acesteia atunci când intimata reclamantă a încercat punerea în executare a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC D.T.C. SRL Craiova a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea completării administrării probatoriului, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, pârâta susţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi a art. 494 alin. (3) teza a II-a din C. civ. şi art. 5802 C. proc. civ.
Cu privire la dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pârâta apreciază că aceste prevederi legale au fost încălcate, întrucât instanţa de apel nu a manifestat rolul activ, datorită faptului că nu a ordonat administrarea probelor necesare soluţionării cauzei şi nu a stăruit în vederea aflării adevărului.
Sub acest aspect, recurenta învederează că. instanţa de apel i-a respins cererea de probatorii formulată cu privire la încuviinţarea probei cu expertiză în specialitatea de construcţii, cât şi proba cu expertiză în specialitatea topo-cadastrală, cu motivarea că susţinerile sale referitoare la lipsa de rol activ a instanţei de fond ar fi inexacte, deşi, în opinia recurentului, probatoriul administrat în cauză este contradictoriu.
Cea de a doua critică a recurentei vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., atât de către instanţa de apel cât şi cea de fond.
Recurenta susţine că potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credinţă se prezumă. iar cel ce invocă absenţa sa trebuie să facă dovada contrară. Or, buna sau reaua-credinţă este o chestiune de fapt, ce se bazează pe interpretarea probelor administrate. Mai mult, reaua-credinţă trebuie să fie constatată la data efectuării construcţiilor, a căror demolare a fost solicitată de reclamantă.
Se arată că. instanţa de apel nu a apreciat în ce măsură pasivitatea reclamantei prin acceptarea efectuării lucrărilor şi introducerea acţiunii după efectuarea acestora, poate îmbrăca forma unui abuz de drept.
În acest sens, se arată că, deşi dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit de către reclamantă încă din data de 10 octombrie 2003. aceasta nu a făcut niciun fel de demers în vederea sistării lucrărilor de construcţii.
Nu poate avea relevanţă asupra bunei sale credinţe faptul că autoarea reclamantă, respectiv SC C. SA ar fi intabulat dreptul de proprietate şi nici reţinerea făcută de instanţa de apel că ar fi fost sancţionată contravenţional pentru că ar fi depăşit limitele autorizaţiei de construire din 2003.
Mai mult decât atât. instanţa de apel a validat măsura neeconomică dispusă de instanţa de fond. a desfiinţării în întregime a construcţiei magazie din B.C.A. în suprafaţă totală de 70.4 mp. În condiţiile în care acestea ocupă aproximativ 1 mp din terenul proprietatea reclamantei, fără o prealabilă analiză de specialitate a prejudiciului produs şi care să fie de neînlăturat în alt mod.
În consecinţă, recurenta consideră că în mod eronat instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind autorizarea reclamantei să ridice construcţiile efectuate pe cheltuiala pârâtei, recurenta apreciază că aceasta este prematur formulat, în condiţiile în care reclamanta nu are un titlu executoriu pe care pârâta să nu-1 fi executai în condiţiile art. 5802 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia recurată. în limitele permise de această cale extraordinară de atac. constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Critica recurentului vizând încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ca urmare a respingerii încuviinţării probei cu expertiza în construcţii şi expertiza topo-cadastrală, nu poate fi reţinută.
Procesul civil este un proces al intereselor private, astfel că rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două principii fundamentale ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, iar în situaţia în care instanţa apreciază că o probă este necesară. o va pune în discuţia părţilor. Totodată, principiul aflării adevărului este un principiu superior celorlalte reguli procesuale, iar de aceea judecătorul trebuie să intervină şi să influenţeze cursul procesului.
În speţă, situaţia învederată de recurentă, nu reprezintă un dezechilibru de natură procesuală, care să necesite intervenţia judecătorului. în condiţiile în care la instanţa de fond au fost efectuate cele două expertize solicitate în apel, respectiv expertiza topo-cadastrală cât şi cea în construcţii, situaţia de fapt fiind stabilită, în apel neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea acesteia.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, respingerea de către instanţa de apel a cererii de încuviinţare a expertizelor în specialitatea topo-cadastrală şi cea în construcţii, deja efectuate în cauză la instanţa de fond, nu constituie o încălcare a rolului activ al instanţei reglementat de prevederile art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
Nici critica vizând interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., nu poate fi reţinută.
Prevederile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. stabilesc că, dacă clădirile au fost edificate de o terţă persoană de bună-credinţă, construcţiile nu pot fi ridicate, însă proprietarul trebuie să despăgubească pe constructor.
Prin urmare, soarta construcţiilor edificate pe terenul altuia depinde de buna sau reaua-credinţă a constructorului la momentul edificării construcţiei. In această materie, buna-credinţă nu trebuie confundată cu principiul bunei-credinţe instituit de art. 1899 C. civ., cum greşit consideră recurenta, având în vedere că buna-credinţă în situaţia reglementată de art. 494 C. civ. este dată de cunoaşterea ori necunoaşterea faptului că se edifică pe terenul altuia.
În speţă, se constată că instanţa de apel în mod corect a dat eficienţă dispoziţiilor art. 494 alin. (2) C. civ., în raport de acţiunea precizată a reclamantei şi de probatoriului administrat în cauză, din care a rezultat reaua-credinţă a pârâtei în edificarea construcţiei pe terenul reclamantei, respectiv sentinţa civilă nr. 36 din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Corabia, rămasă definitivă şi irevocabilă. concluziile rapoartelor de expertize întocmite în cauză, interogatoriul şi celelalte înscrisuri, precum şi în raport de dreptul de proprietate al reclamantei înscris în C.F. În baza unui just titlu, necontestat, opozabil erga omnes. înainte ca pârâta să înceapă edificarea vreunei construcţii.
Faţă de considerentele anterior expuse, toate celelalte susţineri prin care s-au antamat chestiuni de fond, care în opinia recurentei conduc la buna-credinţă a sa în edificarea construcţiei, nu vor fi supuse controlului judiciar în această cale extraordinară de atac a recursului, întrucât acestea vizează aspecte de netemcinicie şi nu de nelegalitate a deciziei recurate.
În ceea ce priveşte critica vizând capătul de cerere referitor la autorizarea reclamantei de a ridica construcţiile edificate pe cheltuiala pârâtei se constată că este neîntemeiată. întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că acesta nu este prematur în raport de poziţia procesuală a pârâtei faţă de solicitarea reclamantei de a pune în executare sentinţa instanţei de fond. Pe de altă parte, acest capăt de cerere reprezintă varianta alternativă, instituită de dispoziţiile art. 1077 C. civ., în caz de refuz al îndeplinirii obligaţiei principale de către pârâtă.
În consecinţă, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a demonstrat că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit legea, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vor fi respinse.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC D.T.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 247 bis din 15 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D.T.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 247 bis din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3807/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3998/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
