ICCJ. Decizia nr. 3870/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3870/2011
Dosar nr. 2334/105/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
La 15 mai 2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestaţia formulată de A.G. şi A.N. împotriva dispoziţiei nr. 2843 din 17 mai 2006 a Primăriei municipiului Ploieşti, prin care a fost restituit moştenitorilor fostului proprietar şi terenul de acces al apartamentului cumpărat de reclamanţi prin SC C. SA Prahova.
Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 296 din 26 februarie 2010 a respins excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, a prescrierii dreptului material la acţiune, a lipsei de interes a contestatorilor şi a lipsei calităţii procesuale active a acestora, invocate de intimaţi prin întâmpinare. A respins contestaţia formulată de A.G. şi A.N. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Ploieşti, O.I.A., O.S.F., D.C.F. şi D.T., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1622/N din 21 iulie 1999, SC C. SA a vândut reclamantei A.N. apartamentul situat în Ploieşti, fiindu-i atribuit în proprietate, potrivit Ordinului nr. 146 din 3 septembrie 1996, terenul în suprafaţă de 46,43 mp Corp A şi de 60,89 mp Corp B.
Potrivit documentaţiei depusă de Primăria Ploieşti, a rezultat că întregul imobil din care face parte apartamentul menţionat a aparţinut în proprietate defunctei T.S., imobil ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 şi pentru care, prin Hotărârea nr. 7/1998 emisă în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat dreptul numitei T.S. de a primi despăgubiri, hotărâre ce nu a produs însă efecte juridice, nefiind pusă în executare.
După apariţia Legii nr. 10/2001, moştenitorii lui T.S. au formulat notificare, soluţionată prin Dispoziţia nr. 2843 din 17 mai 2006 emisă de Primăria municipiului Ploieşti, prin care s-a restituit în natură pârâtelor O. o parte din imobilul situat în Ploieşti.
În cuprinsul dispoziţiei s-a menţionat expres că imobilul restituit va fi grevat cu un drept de servitute de trecere pentru accesul la calea publică în favoarea familiei A.N., precum şi că nu fac obiectul restituirii încăperile aparţinând în proprietate reclamantei, care le-a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
Ulterior, prin dispoziţia nr. 6124 din 30 octombrie 2006 s-a respins cererea de restituire în natură a restului de imobil ce nu a format obiectul dispoziţiei anterioare, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, motivat de faptul că acesta a fost vândut fostului chiriaş, respectiv reclamanţilor, în baza Legii nr. 112/1995.
S-a constatat aşadar că susţinerea reclamanţilor, în sensul că prin dispoziţia contestată s-a restituit şi terenul de acces al apartamentului cumpărat de ei, este neîntemeiată, întrucât atâta timp cât prin contractul de vânzare - cumpărare au dobândit dreptul de proprietate numai asupra terenului aflat sub cele două construcţii, aceştia nu pot pretinde un drept de proprietate asupra unei suprafeţe mai mari de teren şi deci că implicit dispoziţia ar fi nelegală întrucât s-ar fi restituit şi drumul de acces care le-ar aparţine.
S-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, întrucât potrivit practicii judiciare în materie, competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001 de către terţe persoane care se consideră vătămate în drepturile lor sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul.
S-a respins şi excepţia prescrierii dreptului material la acţiune întrucât contestatorii sunt terţi faţă de dispoziţie, ceea ce înseamnă că aceasta nu le-a fost comunicată, astfel încât se consideră că au atacat-o în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.
S-a respins excepţia lipsei de interes a contestatorilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestora, având în vedere că reclamanţii invocă un drept de proprietate asupra porţiunii de imobil din litigiu şi că prin emiterea dispoziţiei au fost vătămaţi în dreptul lor de proprietate.
S-a constatat totodată că dispoziţia nr. 2843 din 17 mai 2006 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 821 din 11 iunie 2010, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de completare dispozitiv. A admis cererea formulată de petentele O.I.A. şi O.S.F. şi, în consecinţă, a completat dispozitivul sentinţei civile nr. 296 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, în sensul că a obligat pe contestatori, în solidar, la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatele O.I.A. şi O.S.F.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin Decizia nr. 211 din 20 octombrie 2010 a admis apelurile declarate de contestatorii A.N. şi A.G. şi de pârâtele O.I.A. şi O.S.F. împotriva sentinţei civile nr. 296 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, precum şi apelul declarat de contestatori împotriva sentinţei civile nr. 821 din 11 iunie 2010 pronunţată de acelaşi tribunal. A anulat sentinţele atacate şi a trimis cauza, spre competentă soluţionare în primă instanţă, Judecătoriei Ploieşti.
S-a reţinut de către instanţa de apel că din analiza dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă că tribunalele sunt competente să soluţioneze, în primă instanţă, contestaţiile împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise de deţinătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptăţite, expres prevăzute de art. 3 din legea specială de reparaţie.
In cauza dedusă judecăţii, reclamanţii nu au învestit instanţa cu o contestaţie în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care să atragă competenţa de primă instanţă a tribunalului, întrucât nu fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite să o atace pe această cale, ci sunt terţi, atât faţă de emitent, cât şi faţă de beneficiarii dispoziţiei.
Prin urmare, chiar dacă aceştia au dat acţiunii titulatura de „contestaţie", instanţa, în virtutea rolului său activ, trebuie să procedeze la calificarea acţiunii ca una în nulitate de drept comun şi, pe cale de consecinţă, să stabilească cui aparţine competenţa de soluţionare a cauzei.
Având în vedere prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora Decizia sau dispoziţia de restituire în natură a imobilelor face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestora, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, reiese că aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se află imobilul, conform art. 1 şi art. 13 C. proc. civ., competenţa soluţionării acţiunii.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii, arătând că aparţine tribunalului, ca instanţă de fond, competenţa soluţionării oricărui litigiu izvorât din aplicarea Legilor speciale nr. 112/1995 şi nr. 10/2001.
Cât priveşte dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. l0/2001, au considerat că se referă la situaţia concretă când notificarea sau cererea de restituire în natură au fost respinse, iar persoana care se pretinde îndreptăţită (şi nu „doar persoanele îndreptăţite") poate să atace o astfel de dispoziţie la secţia civilă a tribunalului.
Dispoziţia contestată este un act administrativ de restituire şi soluţionarea contestaţiei împotriva acestuia este de competenţa tribunalului. Au arătat că respectivul act administrativ i-a prejudiciat, în sensul că a atribuit pârâţilor şi suprafaţa de teren pe care au avut-o în folosinţă în calitate de chiriaşi, reţinându-se şi faptul că terenul de sub apartamentul cumpărat este în indiviziune cu terenul donatarilor, fapt ce i-a încurajat pe aceştia să solicite şi să obţină ieşirea din indiviziune şi contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului cumpărat de reclamanţi, conform sentinţei civile nr. 4897/2008 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 232/2009 a Tribunalului Prahova şi prin Decizia civilă nr. 468/2009 a Curţii de Apel Ploieşti.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Obiectul acţiunii introductive de instanţă îl reprezintă contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 2843 din 17 mai 2006 emisă de Primăria municipiului Ploieşti, prin care s-a constatat dreptul petiţionarelor O.I.A. şi O.S.F. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. S-a restituit în natură o parte din imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova, compus din apartamentele menţionate şi terenul aferent, arătându-se că pentru acesta din urmă există restricţie de construire. S-a precizat că imobilul restituit va fi grevat de un drept de servitute de trecere pentru accesul la calea publică în favoarea familiei A.N. şi au fost specificate încăperile şi terenul care nu fac obiectul restituirii, întrucât aparţin reclamantei potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 1622-N/1998.
Contestaţia dedusă judecăţii a fost promovată de A.N. şi A.G., care sunt deci terţi în raport atât cu emitenta cât şi cu beneficiarii dispoziţiei atacate.
Se reţine că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut o procedură judiciară derogatorie, sub anumite aspecte, de la procedurile judiciare comune, dispoziţiile ori deciziile date de unităţile deţinătoare asupra notificărilor ce le sunt adresate putând fi contestate numai în situaţiile prevăzute de lege şi numai de către persoanele îndreptăţite, categorie de persoane care este definită prin art. 3 din lege.
Pentru această categorie de litigii a fost stabilită şi o competenţă materială specială, derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea secţiei civile a tribunalului.
Fiind vorba de o lege specială, derogatorie sub aspectul subiectelor de drept şi al competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti de la legea generală, reprezentată de dreptul comun în materie, ea este de strictă interpretare şi îşi găseşte aplicare numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi extinse, prin analogie, şi la alte categorii de litigii.
Acest aspect derivă din chiar litera şi spiritul Legii nr. 10/2001 - lege care prin însuşi titlul său are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foştii proprietari - persoane fizice şi juridice - ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din conţinutul art. 3 şi art. 4 se poate deduce că numai aceste persoane şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite sunt destinatarii şi beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale de reparaţie. Foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluşi de lege în expresia „persoane îndreptăţite" prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi tot ei sunt legitimaţi, în cazul în care sunt interesaţi, să conteste în instanţă dispoziţia organului administrativ.
In aceeaşi ordine de idei, art. 26 alin. (3) din lege prevede că „decima sau, după caz dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Prin urmare, dreptul la acţiune aparţine în exclusivitate persoanei îndreptăţite, neexistând nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să confere unei terţe persoane, în afara fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor.
Insă, în măsura în care justifică un interes şi un drept propriu, terţele persoane, cum este şi cazul reclamanţilor, pot contesta deciziile/dispoziţiile emise în favoarea persoanelor îndreptăţite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată prin legea generală, care este dreptul comun în materia acţiunilor în constatarea nulităţilor.
In speţă, reclamanţii, care nu au calitate de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 au formulat pe calea dreptului comun o acţiune în nulitate a actului.
Se reţine că obligaţia instanţei este de a se pronunţa asupra obiectului cererii dedusă judecăţii care constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii, consacrat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării, principiul disponibilităţii cuprinzând în conţinutul său prerogativa dreptului reclamantului de a determina limitele acţiunii.
Dacă formulările reclamanţilor ar fi fost confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa avea îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare.
Or, în speţă, obiectul cererii introductive de instanţă îl reprezintă fără echivoc o acţiune în constatarea nulităţii unui act, care este dată, ca regulă generală, în competenţa materială a judecătoriilor.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., instanţa poate califica acţiunea, fără a se înfrânge însă principiul disponibilităţii, cum s-a întâmplat şi în cauza de faţă, instanţa de apel constatând în mod corect competenţa judecătoriei de a soluţiona acţiunea în primă instanţă.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.N. şi A.G. împotriva deciziei nr.211 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3837/2011. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3827/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
