ICCJ. Decizia nr. 3827/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3827/2011
Dosar nr. 4261/117/2009
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj, secţia civilă, la 27 iulie 2009, reclamantul B.I.D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.150.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale la pedeapsa de 8 ani închisoare corecţională pentru instigare publică, pedeapsă aplicată prin sentinţa penală nr. 138/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că prin sentinţa menţionată a fost condamnat, alături de alte persoane, pentru redactarea unui înscris „manifest cu conţinut contrarevoluţionar", în perioada detenţiei fiind supus la numeroase suferinţe fizice şi psihice, iar după eliberare întâmpinând dificultăţi în ce priveşte reintegrarea în societate şi găsirea unui loc de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 9 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi l-a obligat pe pârât la 120.000 Euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, sumă reprezentând daune morale.
A fost obligat pârâtul la 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 138/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, reclamantul a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea delictului penal prevăzut de art. 194 alin. (3) C. pen. combinat cu art. 194 alin. (4) şi art. 194 alin. (1) C. pen., din considerentele sentinţei rezultând că B.I. a participat la redactarea şi răspândirea unui manifest contrarevoluţionar, tradus apoi în limba engleză spre a fi răspândit şi în afara graniţelor ţării.
S-a avut în vedere că prin Decizia nr. 34 din 5 decembrie 1994 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în secţii unite s-a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva sentinţei penale nr. 138/1957 şi a deciziei nr. 577/1957 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, s-au casat cele două hotărâri şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea de trădare de patrie prevăzută şi pedepsită de art. 1943 raportat la art. 1944 şi art. 1941 C. pen.
Din biletul de eliberare nr. 5839/1963 emis de Penitenciarul Botoşani, rezultă că reclamantul a fost depus ca şi condamnat la 1 ianuarie 1956 până la 19 decembrie 1963, fiind pus în libertate la 29 decembrie 1963.
La pronunţarea hotărârii, instanţa a avut în vedere declaraţiile martorilor B.A. şi S.M.
Primul martor, fost coleg de detenţie la Penitenciarul Gherla, a precizat că, începând cu anul 1958, a împărţit cu reclamantul o celulă, în care pe 60 mp mai erau deţinute 162 persoane, aşa numita „cameră a morţii", iar în anul 1959 au fost duşi în Insula Mare a Brăilei, unde datorită condiţiilor insalubre din saivanele de oi în care dormeau, condamnaţii (printre care şi reclamantul) se îmbolnăveau.
Martora S.M., fostă colegă a soţiei reclamantului, L.T., a arătat că deşi aceasta a fost admisă în calitate de asistent la doctorat la Catedra de Limbă Franceză a Universităţii Babeş-Bolyai, a întâmpinat dificultăţi în cariera didactică, dobândind gradul de lector abia în anul 1990.
S-a reţinut că regimul de detenţie la care a fost supus reclamantul a fost unul de exterminare, consecinţele condamnării continuând după eliberare atât pentru acesta cât şi pentru situaţia socio-profesională a familiei sale.
S-a constatat că sunt întrunite dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea reclamantului având de drept un caracter politic.
La cuantificarea daunelor morale, prima instanţă a avut în vedere că o primă reparaţie a prejudiciului cauzat reclamantului a avut loc prin acordarea drepturilor băneşti în baza Decretului nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 73 din 20 iulie 1990, în sumă de 1600 lei.
S-a apreciat că o altă reparaţie a daunelor cauzate de condamnare s-a produs prin admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general şi achitarea reclamantului în baza deciziei nr. 34/1994 a Curţii Supreme de Justiţie.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
În motivarea apelului său, reclamantul a susţinut că suma de 120.000 Euro acordată de instanţa de fond nu corespunde suferinţelor pe care condamnarea le-a produs asupra sa şi a familiei, în condiţiile în care regimul detenţiei deţinuţilor politici a fost incomparabil mai greu decât cel de drept comun, acestea producându-se şi ulterior executării pedepsei, atât sub aspectul sănătăţii fizice şi psihice, cât şi profesional.
Apelantul reclamant a arătat că deşi a absolvit Facultatea de Medicină cu media 10 şi şi-a exprimat opţiunea pentru un post de asistent universitar, trecutul de condamnat politic l-a împiedicat să obţină acest post, astfel că a funcţionat ca medic în Comuna Greaca, Judeţul Sălaj şi pe şantierele de la Tarniţa, Mărişel şi Gilău.
A fost invocată notorietatea marginalizării profesionale şi sociale a foştilor deţinuţi politici, sub aspect probator fiind invocate dispoziţiile art. 1203 C. civ.
În apelul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, criticând hotărârea pentru fundamentarea sa pe prezumţii reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ. şi pentru nerespectarea regulilor de evaluare a prejudiciului moral, care trebuie să asigure o satisfacţie bazată pe apreciere în echitate.
S-a criticat hotărârea şi pentru greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care s-a arătat că răspunderea sa nu derivă dintr-o culpă procesuală.
Prin Decizia nr. 192/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul reclamantului şi a schimbat sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 262.800 Euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins apelul pârâtului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul reclamantului ca, faţă de inexistenţa în lege a unor criterii de cuantificare a sumei acordate cu titlu de despăgubiri, trebuie să se ţină seama că reparaţia acordată victimelor comunismului este insuficientă faţă de atrocităţile la care au fost supuşi, cu repercusiuni asupra personalităţii fizice, afective şi sociale.
Astfel s-a apreciat că despăgubirea trebuie calculată la suma de 100 Euro pe fiecare zi de închisoare efectuată şi, ţinând seama de dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi de faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizaţie lunară de 1600 lei în baza Decretului nr. 118/1990, suma acordată efectiv pentru o zi de închisoare a fost de 90 Euro, în total 32.850 Euro pentru fiecare dintre cei 8 ani de închisoare executaţi.
Pentru aceleaşi considerente a fost respins apelul pârâtului vizând reducerea cuantumului daunelor morale, iar critica referitoare la nelegala obligare a acestuia la cheltuieli de judecată a fost considerată ca nefondată întrucât poziţia procesuală a acestuia a fost clar exprimată prin întâmpinare, în sensul solicitării respingerii acţiunii, a fost astfel corect aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, pârâtul a criticat Decizia atacată ca nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii şi, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului.
Recurentul pârât a solicitat ca la baza cuantificării daunelor morale să fie avute în vedere dispoziţiile OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, care stabilesc plafoane maxime ale despăgubirilor.
S-a învederat că la baza cuantificării daunelor morale de către curtea de apel au avut preponderenţă aprecierile subiective, fără ca urmare a examinării tuturor circumstanţelor cauzei să se stabilească dacă reparaţia obţinută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi al OUG nr. 214/1999 este sau nu suficientă.
Recurentul a arătat că deşi instanţa de apel a avut în vedere că reclamantului i-au fost acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 sume care nu sunt de neglijat, nu a arătat în concret cât reprezintă despăgubirea primită însumată pe parcursul anilor pentru ca deducerea acesteia să fie posibilă.
S-a arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să asigure prin aplicarea lor o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri în echitate, în acest context susţinându-se că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exorbitant.
Pârâtul a criticat Decizia recurată şi pentru greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care răspunderea sa nu derivă dintr-o culpă procesuală, ci este o răspundere obiectivă stabilită prin lege.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a criticat Decizia recurată ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de reclamant şi menţinerii hotărârii pronunţate de Tribunalul Cluj.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a invocat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lege ce reprezintă o completare a cadrului legislativ deja existent, începând cu anul 1990, referitor la acordarea unor reparaţii pentru victimele totalitarismului comunist.
S-a învederat că reclamantul B.I.D.I. a avut deja deschisă calea acţiunii civile în despăgubiri, în baza art. 504 C. proc. pen., de care, însă, nu a uzat. S-a menţionat, totodată, că până la data introducerii acţiunii, acesta a beneficiat de o serie de drepturi reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 53/1993, Legea nr. 27/1994, Legea nr. 55/1998, OUG nr. 214/1999, toate având ca finalitate repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Intimatul reclamant B.I.D.I. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Prin notele de şedinţă depuse la 10 mai 2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului său şi din perspectiva declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care şi-au încetat efectele.
Examinând cu prioritate solicitarea pârâtului recurent în sensul de a se da eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/1009, Curtea va constata că această decizie nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, întrucât a intervenit ulterior pronunţării deciziei atacate.
Aplicarea acestei decizii în recurs ar fi incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, deoarece conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei valori patrimoniale, în sensul convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura efectiv de „bunul" său.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele vizând problema cuantumului daunelor morale, apreciat a fi exagerat, Curtea va constata că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Majorând cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, instanţa de apel a luat act de faptul că acesta a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 1600 lei în baza Decretului Lege nr. 118/1990, considerând însă, în baza unui calcul matematic, că suma acordată cu acest titlu (de daune morale) de către tribunal nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin condamnarea politică.
Instanţa de apel nu a avut însă în vedere, că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 au un caracter de completare a cadrului legislativ deja existent, cu începere din 1990, pentru acordarea unor reparaţii pentru daunele materiale şi morale cuvenite victimelor regimului totalitar comunist.
Astfel, până la data introducerii acţiunii reclamantul a putut beneficia nu numai de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, ci şi de facilităţile acordate prin alte acte normative: Legea nr. 53/1993, Legea nr. 27/1994, Legea nr. 55/1998 şi OUG nr. 214/1999, toate având aceeaşi finalitate, respectiv repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Într-adevăr Legea nr. 221/2009 a fost modificată cu privire la cuantumul daunelor morale prin OUG nr. 62/2010, publicată în M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010. Conform art. II dispoziţiile modificate nu sunt aplicabile, pe de o parte pentru că până la data intrării în vigoare a fost pronunţată de Curtea de Apel Cluj o hotărâre definitivă şi, pe de altă parte pentru că acestea au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Sub acest aspect, critica recurentului pârât în sensul plafonării despăgubirilor nu poate fi primită.
Curtea va constata că problema despăgubirilor suplimentare trebuia raportată la scopul avut în vedere de legiuitor prin instituirea unui regim echitabil cu privire la aceste despăgubiri, ţinând seama şi de impactul semnificativ asupra bugetului de stat în contextul social economic actual.
Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, decurgând din principiul reparării integrale a prejudiciului.
Deşi stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod indubitabil, o doză de aproximare, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge, însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii CEDO, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În acest context, se va constata că suma de 120.000 Euro stabilită de prima instanţă reflectă menţinerea echilibrului în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare şi consecinţele ulterioare acesteia.
Critica din recursul pârâtului referitoare la greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată nu va fi primită, reţinându-se că acesta a căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., prin admiterea acţiunii reclamantului, iar poziţia sa procesuală a fost exprimată fără echivoc prin întâmpinare (fila 89) în sensul solicitării respingerii cererii introductive.
Nefondată este şi critica din recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, aspectul evidenţiat conform căruia reclamantul nu a uzat de calea acţiunii civile în despăgubiri întemeiate pe art. 504 C. proc. pen., cale deschisă ca urmare a casării sentinţei penale nr. 138/1957 şi achitării sale prin Decizia penală nr. 34/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, neprezentând relevanţă.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au operat o repunere a reclamantului în termenul general de prescripţie de 3 ani pentru a solicita despăgubiri pentru suferinţele cauzate prin condamnare.
De altfel, art. 5 alin. (4) din lege dispune că aceasta se aplică şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi va modifica în parte Decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 116 din 9 februarie 2010 a Tribunalului Cluj.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 192/A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică Decizia recurată în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.I.D.I. împotriva sentinţei nr. 116 din 09 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3870/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3773/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
